22-04-2012, 02:22 AM
Capitolul II - Primul prieten
"Ce-am patit oare atunci? Cum de sunt in viata? Ce este acest loc? Si mai important de atat, cine era acel baiat?", intrebarile acestea imi invadeaza mintea treptat.
Ma aflu in plina strada, pe jos si intr-o balta de sange. Pe tot corpul am numai rani, iar hainele imi sunt imbibate de sangele.
Imi amintesc doar ca eram in cadere libera, iar acel baiat era cu mine, in rest nu pot sa-mi aduc aminte. Ah, da, aproape ca uitasem! Cred ca mi-am pierdut cunostiinta. Atunci credeam ca voi muri dupa ce-mi voi inchide ochii, dar nu s-a intamplat asa.
Acel baiat intradevar m-a salvat cum a putut, dar de ce m-a lasat singura?! Tocmai in momente ca astea? Nu e corect deloc!
Mereu a fost asa si nici acum nu s-a schimbat. Am fost nascuta pentru a avea o viata de fugara? Era mai bine sa nu am viata asta.
Doar de-ar fi fost altfel. La un moment dat chiar am crezut ca sunt nascuta pentru a muri si asa ar fi fost daca nu aparea
el.
- Nu-l voi uita niciodata... spun eu lasand lacrimile reci sa-mi inunde fata.
Ma ridic de jos si privesc in jurul meu. Totul e pustiu, iar soarele sta sa rasara pentru a lumina fiecare coltisor intunecat de prin oras. Nimeni nu e pe strazi, nici la intersectii nu mai asteaptau masinile precum in timpul zilei si nici pe trotuare nu mai misuna lumea nonstop.
"Bine macar ca nu ma vede cineva in halul asta", imi spuneam eu in gand, oftand.
Nu mai am acel loc numit "acasa". De fapt ce tampenii tot zic aici?Niciodata acel "acasa" unde locuiam cu tatal meu nu s-a mai
putut numi asa dupa moartea mamei mele. Nemernicul probabil a omorat-o pe mama din placere. Nu, nu mai vreau sa-mi mai aduc aminte despre asta. Mai mult mi-as face nervi si as lovi ce-mi iese-n cale, deci mai bine nu. Asta daca nu vreau sa sparg ceva pe aici, eventual geamul unei masini sau altceva de la ea. Am eu ceva cu ele... Mereu sparg cate-un geam cand sunt nervoasa. Asa faceam acasa, presupusul loc numit acasa, bineinteles. Tata avea multe masini intregi pana sa dau eu de ele. Pacat, unele erau chiar frumoase, dar nah, nervii astia.
Ce-as vrea acum sa fie mama langa mine, sa-mi spuna sa ne plimbam prin parc imrepuna, sa ma alinte si sa ma iubeasca.
Tata niciodata nu a avut timp de mine si nici nu i-a pasat. Am realizat asta dupa ce mama a murit. Mi-e asa dor de ea! Ce bine ar fi fost sa plec impreuna cu ea pe cealalta lume. As fi fost impacata cu gandul ca nu plec singura. Nu pot suporta singuratatea. Ce fata de 14 ani ar suporta sa fie singura pe lume fara niciun ajutor? Rude nu mai am, iar tata ma uraste... Ce viata mizerabila!
- Auch! In ce nai*a am calcat de data asta?! strig eu uitandu-ma furioasa pe jos.
Vad un pistol din argint si ceva negru inscriptionat pe el.
Deci de-asta m-a durut atat cand am calcat pe el... Pana la urma nu port nimic in picioare. Ma oglindesc in el, iar ceea ce vad ma inspaimanta. Imi trece un fior rece prin tot corpul, facandu-mi pielea de gaina. Acum parul meu putin peste umeri imi este trandafiriu, iar ochii purpurii. Nu-mi vine sa cred ca sunt cea care se reflecta acolo. Oare visez? Nu! Ce m-a apucat oare de spun numai astfel de prostii? Normal ca sunt eu. Cine altcineva ar putea fi?
Pornesc cu pistolul agatat de cureaua fustei cu care sunt imbracata si nu mai bag in seama faptul ca pe strada incep sa apara oameni. Care mai de care se uita mai ciudat la mine. Toti se imbrancesc in mine, trecand in graba, pana cand sunt trantita pe jos si acolo raman. Lumea nici nu baga de seama ca sunt pe jos si nici nu ii intereseaza daca ma lovesc in vreun fel. M-am saturat de viata asta! Vreau sa traiesc in pace macar o data. N-am nevoie de nicio bogatie ci doar de liniste sufleteasca. Sa simt si eu odata ca sunt in siguranta. Atat de mult cer?
Sunt lasata in mijlocul trotuarului, iar nimeni nu ma ajuta. Sunt atat de...neajutorata. Am fost lasata de izbeliste in aceasta lume cruda, desi sunt doar un copil de aproape 14 ani. Doar o persoana s-a oprit in fata mea.
Imi ridic privirea si privesc pe cel ce era langa mine, dar sunt orbita de stralucirea puternica a maiestuosului soare. Omul acela ma ridica de pe jos si apoi ma imbratiseaza.
Nu-i pot vedea fata, dar parul ii este albastru inchis, precum cerul in timpul noptii si atat am putut vedea. Il imping departe de mine si il privesc pret de cateva secunde. Pare un baiat de nu mai mult de 15 - 16 ani, dar nu-mi pasa de asta in aceste momente. Ceea ce conteaza e ca nu il cunosc si nu am de ce sa ma port prea dragut cu el. N-am de ce sa accept sa ma imbratiseze. Suntem doar doi necunoscuti. Daca as sta sa ma gandesc la cum m-as purta eu dragut atunci ar trebui sa zambesc cu adevarat, insa pana la urma acum nici nu mai stiam ce inseamna sa zambesti din toata inima, sa simti fericirea si sa simti ca esti protejata de pericole. Poate chiar ar trebui sa-mi gasesc prieteni. Din pacate pentru mine, e mai greu decat pare.
Ma intorc cu spatele la el, uitandu-ma putin inapoi cu coada ochiului, dupa care plec, pierzandu-ma usurel, usurel prin multimea de oameni ce salasluia acum peste tot si lasandu-l singur pe acel baiat. Pur si simplu am plecat, nemaivrand sa vad vreun om si cu o urma de dezgust pe fata. Acum mi-ar ajunge acum sa am doar un animal de companie si atat. Macar daca ei ar fi mai pasnici decat oamenii. M-as simti implinita sa am alaturi de mine un animalut cat de mic care sa-mi stea alaturi.
- Imi urasc viata, spun eu cu lacrimi in ochi pe care mi le sterg imediat dupa cateva secunde.
As fi de-a dreptul o plangacioasa daca as incepe acum sa plang din nou. Nu am acest obicei si nu vreau sa am. Plansesem doar pana la varsta de 8 anisori, cand a murit mama si imediat dupa asta am tot indurat crizele de nervi ale tatalui meu, asta pe langa faptul ca flamanzeam foarte des. Nu primeam de mancare, iar accesul la frigider, cum e normal, nu-l aveam. A doua oara cand am izbutit sa plang a fost cand am fost aruncata de pe cladire, iar a treia oara a fost chiar acum.
"De acum imi promit mie insumi ca nu voi mai plange!"
Imi intrerup sirul gandurilor si imi amintesc de faptul ca venise dimineata, trebuia sa gasesc o slujba pentru a ma intretine, dar din pacate nu-mi pot lua o slujba la aceasta varsta. Tot ce pot face acum este sa cersesc sau sa caut sa ajut oamenii in schimbul unor bani sau chiar mancare si o locuinta.
"Gata, stiu, imi voi face prieteni! Dar cum voi face asta? Cred ca doar ma amagesc singura crezand asta."
Ajung fara sa-mi dau seama la un capat de drum, unde nu este nici urma de vreun om ci doar o sosea pustie. Ma opresc, asezandu-ma pe betonul acela infierbantat. Intradevar nu mai dormisem de cateva nopti. Am fost urmarita de bodyguarzii tatei si ce mai avea el si pe cativa i-am luat la bataie, intr-un fel, mai exact am reusit sa le iau pistoalele, batele si multe altele cu care mai erau dotati. Nu a fost prea greu si nici nu erau prea priceputi. Pe mine mama ma daduse la Karate mai demult si de acolo am invatat cate ceva. Mama mea era puternica in felul ei si avea un temperament pe masura. Poate ca seman putin cu ea in privinta temperamentului, dar asta nu inseamna ca nu pot fi si linistita. Okey, deci am deviat total de la subiect... Numai ca atunci cand imi aduc aminte de ea mi se rupe sufletul in doua. Ce a putut pati!
Aud deodata alarma unei masini care ma face sa tresar putin, dupa care imi revine acea stare trista, iar apoi aud din nou un motor al unei masini ce se indreapta spre mine, spre soseaua pe langa care sunt. Sunt legata de gandurile mele si devin neatenta. Fara sa-mi dau seama o masina gonea in viteza spre soseaua unde ma aflu acum si dupa cate se vede, neavand intentia sa opreasca. Foarte aproape, e foarte aproape.
Bataile inimii mi se accelereaza, incepe sa-mi fie tot mai cald, iar cand sa ma dezmortesc masina e la doar cativa metri de mine. Din nesabuinta sar rapid cat pot de sus, desi stiu ca nu voi reusi sa sar peste, dupa care iau o pozitie dreapta fara niciun motiv anume. Vine masina care este coplesitor de aproape de mine, cand eu imi iau avant de pe capota si ajung deasupra masinii.
Nu stiu ce m-a apucat sa fac asa ceva si sunt cat pe-aci sa cad de acolo, dar parca cineva ma pazeste sa nu cad, parca cineva ma tine, insa nu ar fi posibil. Imi dau drumul de acolo si cad cu viteza mare inapoi cu mainile si picioarele intinse, rostogolindu-ma pana cand m-am oprit. Simt o durere in tot corpul din cauza acestei cazaturi si ma ghemuiesc de durere. Rasuflu mai greu din secunda in secunda, iar acel om nici nu s-a deranjat sa vada daca sunt bine. Doar a deschis geamul cand mi-am dat drumul de pe masina si s-a uitat cu o fata traumatizata in timp ce ma izbeam de beton. Ce oameni cruzi si egoisti! Cum pot sa am incredere in asa specimene? Oameni? Ha! Nici gand de asa ceva. Am avut incredere de multe ori si de atatea ori am fost dezamagita, dar azi mi-am pierdut increderea definitiv. Chiar credeam ca exista o urma de speranta, dar dupa ceea ce s-a intamplat in decursul acestor ani si al acestei zile nu mai cred ceea ce odinioara obisnuiam sa cred.
Desi sunt ranita, ma ridic de nevoie. Se aude un miaunat la urechile mele. E langa mine o pisicuta oare? Ce n-as da sa fie un animalut langa mine acum ca sa-mi aline din suparari cu sufletelul lor cald. Ceva ud simt acum pe mana, iar apoi o usoara intepatura ale unor gherute. Sigur este o pisicuta.
Ma ridic de jos cu greu dupa care ma tarasc spre pisicuta si o iau in brate, avand grija sa n-o strang prea tare. Are urechiusele negre si labutele la fel, iar la un ochi are o pata de culoare in forma de cerc, in rest este numai alba blanita. Asa o micuta si fragila pisicuta lasata de izbeliste. Imi seamana intr-un fel, desi nu e om. O pisicuta ca aceasta se vede ca a trecut prin multe. Blana este smotocita cate putin, iar corpul ei este atat de slab de parca n-ar fi mancat de saptamani intregi.
- Nici tu nu esti iubita de mine, pisicuto? Cat de mult poti semana cu mine, spun cu o voce duioasa dupa care imi apropii nasul de al ei care e rece. Ii privesc ochii aceia verzui si apoi o iau in brate cu grija. Acum am un prieten. Ea e primul meu prieten si asa va ramane. Ocupa acum un loc special in inima mea, un loc pe care nu l-a mai ocupat nimeni ca prieten. Cel putin nu mai sunt asa singura.
Imi scutur capul de cateva ori, dupa care pornesc cu pisicuta in brate pe soseaua ce parea ca nu se va sfarsi. Oare aveam sa hoinaresc asa tot restul vietii mele de acum in colo?
Pe drum nu zaresc pe nimeni pana cand ajung la inceputul unei strazi si inca o sosea inaintea ei. Masinile nu dau sa opreasca oricat m-as apropia de ele si de trecerea de pietoni pe care nu pot calca acum din pricina semaforului care arata culoarea rosu. Sincera sa fiu mi s-a urat de orasul asta cu cat am stat mai mult in el. Niciodata nu mi-a placut, desi altii spun ca e minunat.
Din visare ma trezeste un baiat care trece pe langa mine si isi freaca din greseala umarul de al meu, atragandu-mi atentia fara sa vrea. Un baiat atat de dragut, dar imi iau gandul de la asta si plec nepasatoare spre destinatia necunoscuta pe care o parcurg de ceva timp incoace. Nu-i mai vad decat privirea rece care ma fixeaza din cap pana in picioare inainte ca eu sa plec. Oamenii se imping in mine ca sa treaca mai repede, ceea ce nu-mi place. Nu e frumos sa faci asa, oricat de grabit ai fi. Imi ajunge acest lucru pana cand imi sare tandara si o pocnesc pe o politista ce se ingramadea in mine si altii de pe acolo ca sa ajunga in nu stiu ce loc, probabil la serviciu. O lovesc intr-atat incat sa-i curga sangele pe nas, iar ea se enerva. Eu nu fac nimic vazand reactia ei ci doar o privesc cu nepasare, lucru ce o enerveaza si mai tare. Vru sa ma palmuiasca, insa ii prind mana si i-o sucesc intr-un anume fel incat mai era putin si cadea pe jos. Ii dau drumul, iar ea nu mai zice nimic si pleaca de langa mine in graba. Ceilalti oameni din jur se uita la mine ca la urs, dupa care le arat nervoasa degetul din mijloc si gonesc apoi prin multimea de oameni. Stiu ca nu e prea frumos asta, dar mi-am iesit din sarite cu asemenea oameni. Nu mai ascult acum nicio jignire. Nu ma mai poate rani asa ceva.
Pisicuta din bratele mele incepuse sa miaune atunci cand o lovisem pe acea femeie si parca simtea ca nu am facut un lucru tocmai bun. Cred totusi ca incep sa aberez putin. Sa cred asa ceva despre o pisica? Dar ea nu e orice pisica, ea e aproape ca mine. A fost abandonata.
Oboseala pune stapanire pe mine, facandu-ma sa ma asez pe jos, intr-o fundatura mai intunecata a unei strazi si sa adorm. Sunt prea obosita, dar totusi vreau sa stau treaza. E ciudat, dar totusi bine. Sper ca pisicuta va fi cu mine si cand ma voi trezi. Nu as putea ramane singura din nou. As innebuni fara cineva langa mine, as innebuni de atata tristete ce o poarta inima mea. Pur si simplu nu suport rautatea ce o au unii oameni si am nevoie de aceasta pisicuta si cred ca si ea are nevoie de mine. Amandoua suntem flamande si va trebui sa gasim de mancare, dar pana atunci vom avea parte de somnic. Intru rapid in lumea viselor de unde nu cred ca am sa ies prea curand.