School Days (+18)

[Wolves]

edit: Nu îmi vine să cred că am uitat să fac o mică prezentare. Pe scurt: nu sunt româncă, nu am vocabularul bogat şi nu pot face descrieri din alea cum îmi cer toţi. Ficul e foarte vechi şi îi pun diacritice, îl mai corectez, căci era vai de el. Ideea e interesantă, am avut mulţi cititori şi le-a plăcut, să zic aşa. Am de gând să mai lucrez la el, dar nu promit marea şi sarea - scriu cum pot. =) Lectură plăcută şi fiţi mai indulgenţi ;)

Capitolul 1
De ce s-a întors?

- Bella, trezeşte-te chiar acum, nu vreau să repet de mai multe ori! exclamă doamna Gordon pe un ton destul de sever.
Fata îşi puse plapuma în cap, încercând să astupe vocea ascuţită a mamei sale, care era unicul lucru ce o deranja în fiecare dimineaţă. Deşteptătorul l-a trântit în perete demult.
- Bella, chiar acum ridică-te din pat! E prima zi de şcoală! exclamă femeia şi mai iritată.
Văzând că fiica sa nu reacţionează în nici un fel, înşfăcă plapuma şi o trase de pe ea, dezgolindu-i trupul gol.
- Mama! răcni fata enervată şi sări din pat, păşind repezită spre dulap.
Îşi scoase un tricou larg şi se îmbrăcă rapid cu el.
- De câte ori ţi-am spus să nu dormi goală, a? Dacă intră în dormitor Ramon sau cineva străin? întrebă Cecilia cu amuzament în voce.
Niciodată nu şi-a înţeles copila şi întotdeauna a încercat să fie o mamă bună. Nu conta că banii lipseau deseori în casă, i-a educat şi a avut grijă de ea şi de fratele ei Ramon aşa cum se cuvine, dar acum sunt mari şi... unul mai nebunatic decât altul. Ce-i drept, acest lucru nu o încurca să îi iubească la fel ca mai înainte, când erau mici şi dulci.
- E camera mea şi nimeni nu are dreptul să intre aici fără voia mea sau tăbliţa de pe uşă atârnă degeaba? întrebă fata plictisită.
Mama ei îşi aduse aminte de tăbliţa stranie de pe uşă, pe care scrie măşcat, cu roşu aprins: „Nu intraţi, acces interzis! Stânga împrejur şi valea de lângă dormitorul meu!”
- Mai scoţi un cuvânt şi tăbliţa ta zboară pe fereastră, crede-mă. Îmbracă-te şi coboară să luăm micul dejun, doar nu te vei duce cu stomacul gol! A venit şi un prieten la fratele tău şi vă veţi duce la liceu cu maşina lui...
- Ramon cumva e dădaca mea sau crezi că nu ştiu drumul spre şcoală? Cine ne-a onorat cu prezenţa de data asta, încă vreun ciudat din echipa şcolii de fotbal? întrebă Bella pe un ton după care se vedea clar că nici măcăr nu o interesează răspunsul.
- Nu ştiu din ce echipă face parte, dar Alexander e un băiat foarte inteligent. Să te porţi frumos, ai deja şaptesprezece ani şi trebuie să fii matură, dar tu faci totul invers! zise Cecilia şi o privi nemulţumită.
Ea ignoră spusele doamnei. Auzi numele „Alexander” şi ştia doar o persoană cu acest nume şi care să fie prieten cu fratele ei. Era imposibil!
- Alexander? Alex Honey? Mama, îţi dai seama pe cine ai primit în casa noastră?! Nu îmi vine să cred că Ramon încă prieteneşte cu înfumuratul acesta, e prea de tot!
- Îţi ajunge! Tatăl tău e de vină pentru că ai aşa comportament... ţi-a permis prea multe şi deja nu mai ştii ce înseamnă politeţe...
- Da, mama, mă bucur şi îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte de tata şi da, mi-a permis în trecut, acum nu o mai face – e mort! strigă ea şi intră în camera de baie, trântind uşa cu putere.
Cecillia îşi muşcă buza inferioară şi chiar părea a fi un gest disperat. Nu trebuia să vorbească despre soţul ei mort, căci era o temă prea dureroasă pentru ei, dar mai ales pentru fată. Au trecut trei ani de la accidentul acela blestemat, trebuia să uite şi să-şi continuie viaţa, trebuia, cât de greu nu ar fi!
- Să cobori la micul dejun, să nu laşi băieţii să aştepte prea mult, zise doamna Gordon pe un ton calm.
- Prefer autobuzul! Exclamă fata convinsă şi intră sub duş.
„Încă o ceartă inutilă” şopti mama ei în gol şi părăsi camera fetei.
***
"Nu îmi vine să cred că s-a întors, de ce nu a stat în Londra aia împuţită?! Mă îndoiesc că i s-a făcut dor de mămica! Şi cum a putut Ramon să-l ierte, cum?! A plecat atunci fără nici o explicaţie, fără să-i spună nimic, chiar dacă se considerau cei mai buni prieteni! Iar eu... cum a putut să se întoarcă după tot ce mi-a făcut? Mi-a dat speranţe deşarte în noaptea aceea, m-am dăruit cu trup şi suflet, iar a doua zi el a plecat fără nici o explicaţie, fără nici un rămas bun, nimic! Acum s-a întors, dar nu vreau să-l mai văd în viaţă! Soarta nu ţine cu mine."
Făcând duş, Anabella încerca să-şi alunge gândurile sumbre şi răutăcioase din cap, dar nu putea. Alex merita toată ura ei şi fata nu avea de gând să-l ierte niciodată. În plus, îi mai era frică că el a uitat, că e indiferent şi va râde de dânsa, îşi va bate joc. Poate mai bine ar fi să apuce iniţiativa cu ambele mâini, cu toată puterea şi să-i dea de înţeles că totul a fost pentru ea o distracţie şi acum e indiferentă? Nu era nici pe departe aşa, dar va trebui să mintă... pe el şi pe sine însuşi.
Fata păşea alene spre bucătărie, pregătindu-se moral. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi negri, bluză albă cu dantelă şi un sacou elegant. Pantofii din picioare se asortau perfect cu geanta de pe umărul stâng. Dar dispoziţia lăsa de dorit, ce-i drept. Când s-a privit în oglindă, modestia care nu se observa în bagajul acestei fete, i-a dat de înţeles că e foarte sexy.
"Nu îmi vine să cred că m-am îmbrăcat aşa pentru imbecilul ăsta!" îi sări imediat în ochi acest adevăr dureros.
"Calmează-te, Bella, teatru, Bella, nu uita să joci excelent!" gândi ea în final şi puse mâna pe clanţă.
Deschise uşa şi intră, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Zâmbi fals şi rosti pe un ton mieros:
- Bună dimineaţa.
Privi la persoanele ce se aflau în faţa ei şi când privirea i se opri la acei ochi senini, începu să tremure uşor şi nu putea să se calmeze. Nu s-a schimbat aproape deloc, era la fel de frumos şi relaxat ca întotdeauna.
Băiatul îşi trecu mâna prin părul său negru ca pana corbului şi zise:
- Bună, Bella.
La auzul propriului prenume, rostit de acele buze mult dorite, fata nu mai rezistă şi îşi feri privirea. Se aşeză la masă, fără să zică nimic, aproape absentă. Ramon îi privea ciudat, dar nu avea idee de ce sora lui se comporta astfel. Alex o sorbea din priviri, iar ea la rândul său se simţea incomod.
"E prea complicat pentru mine, dar trebuie să mă iau în mâini şi să rezist" gândi ea şi îl privi iarăşi, de data asta încrezută în forţele proprii.
- Şi ce te-a făcut să te întorci? întrebă bruneta destul de rece.
- Multe. Văd că nu te bucuri, zise el şi surâse ironic.
- Ba nu, pur şi simplu mi-e frică să nu mor de curiozitate, răspunse şi surâse la rândul ei.
- Se răceşte ceaiul, întârziem, nu aveţi când să discutaţi? întrebă Ramon stresat.
- Ho, amice, de când te avânţi aşa la învăţătură? întrebă Alex în glumă.
- Mă avânt la fetiţele care mă aşteaptă cu nerăbdare în curtea şcolii, zise el mândru şi începură ambii să râdă cu gust.
- O, da! Oare ce va zice Ashley despre asta? întrebă sora lui şi îşi dădu ochii peste cap.
- Ashley nu are de unde să afle, pronunţă Ramon privind-o ameninţător.
Ea zâmbi, mai luă o sorbitură de ceai şi se ridică de la masă.
- Ne vedem la şcoală, zise fata şi dori să plece.
- Nu mergi cu noi? întrebă Alex confuz.
- Întârzii la autobuz, băieţi, zise ea ignorându-l şi plecă de acolo cu viteza luminii, numai să scape de acea tensiune insuportabilă.
Alex simţi un nod în gât. Ştia că va fi greu, dar nici chiar aşa. Va trebui să depună efort ca să o facă din nou a lui şi trebuie să fie atent. Nu face să mai greşească iar, numai nu acum.
- S-a trezit cu fundul în sus de dimineaţă, zise Ramon enervat.
- Probabil, îl susţinu Alex, dar băiatul ştia prea bine care e adevăratul motiv, ştia de ce ea se comportă aşa.
"De-ai şti, Anabella, că nu am avut de ales" gândi el cu părere de rău şi îl urmă pe Ramon.
***