Hi-hi! ^.^ Am venit cu un fic nou-nouts gandit cu multa rabdare. xD . Deci, sper din toata inima sa va placa si sper ca a fost mai bun ca primul. Da, este al2lea. :]
"Vizionare" placuta ^.^
DISCLAIMER : Nu detin nici un personaj din anime-ul Naruto[inafara de cele create de mine] creat de Masashi Kishimoto si nu fac profit de pe urma acestora.. Etc, etc. :*
Capitolul 1 : Doua vieti impletite.
Yume:
-Ce?! De ce, tu? De ce trebuie sa plecam? Nu vreau sa-mi abandonez prietenii. O sa par fara inima. Trebuie sa-mi faci asta? Nu te inteleg... Nu esti tu!...
Imi pare rau. Am uitat cu totul de inceputul acestei povesti cu toata agitatia asta.
Eu sunt Yume. Sunt o fata blonda, cu ochii albastru cristalin si cateodata turcoaz ca zmaraldele. Am parul scurt. Nu prea scurt, cam pana la umeri. Personalitatea mea este mai nebuna, copilaroasa, dar nu am voie sa fac nebunii in fata oamenilor seriosi. Pot sa fiu si extrem de serioasa, desigur.
De mica, sunt singura. Mereu am locuit in Konoha si nu am plecat din sat nici pana in prezent. Parintii mei au murit ucisi de doi talhari care ne-au spart casa. Nu o sa pot uita niciodata acel moment. Durerea si spaima pe care o simteam erau la limita...
"Eram fericita in casa mea, cu mama si tata. Noi ne petreceam seara, mancand ca de obicei. Parintii mei erau foarte buni si nu erau deloc rai, nu ma bateau, nu ma certau. Erau modesti si daruitori, dar cu o limita, pentru ca nu aveam un trai tocmai bogat. Traiam de pe o zi pe alta cu ajutorul banilor adusi de tata care era sofer si mama care era chelnerita, deci nu avem prea multi bani.
Povestea lor este foarte romantica. Pe scurt, ei s-au intalnit in restaurantul sau barul in care mama lucra...La prima vedere s-au placut. A fost dragoste pura. As vrea si eu sa-mi intalnesc alesul asa de fermecator si frumos ca situatia lor, dar sa revenim.
Toti mancam tot ce puteam. Eu aveam mereu portia mai mica, deoarece le lasam lor mai mult pentru a fi cat mai puternici pentru a putea munci. Eu ma duceam doar la scoala si nu aveam nevoie de atata energie, asa ca le mai dadeam cate ceva din mancarea mea. Cu totul si cu totul ca eram saraci, foarte saraci, nu ne lipsea simtul umorului. Defapt, eram foarte fericiti si vorbeam destul de mult cand ne adunam la masa. Nu aveam secrete, cel putin asa credeam eu. Pana la urma eram o familie mica, unita si fericita, chiar daca banii lipseau din viata noastra.
Deci, mancam linistiti, cand dintr-o data, s-a auzit un trosnet. Mama s-a speriat, dar niciunul din noi nu a spus nimic, pentru a nu ne intrerupe masa. Eram unpic cam nelinistita. Ma simtisem urmarita si privita toata ziua. Oare ce avea sa se intample? Raspunsul l-am aflat in curand.
Stateam fata in fata cu talharii. Tata statea in fata mea si a mamei, incercand sa ne protejeze. Ei au vrut sa fure, dar nu au nimerit la casa cea mai bogata. Tata s-a straduit sa ne apere cu mainile goale impotriva armelor lor. Desigur, nu a reusit. Cand au vrut sa plece, mama a incercat sa il razbune pe tata, care zacea intr-o balta de sange, pe podea. Imaginea aceea teribila imi va juca feste intreaga mea viata. I-am spus sa nu se miste, dar ea nu m-a ascultat. Ea nu a ascultat de mine si a sfarsit la fel ca tata...
-Mamaaa! Nuu...Nu...Nu se poateee! Am inceput eu sa strig, plangand cu lacrimi reci.
Nu mai aveam pic de energie in mine, plangeam si plangeam, stand in continoare langa ei. Nu vroiam sa-I scap din ochi. Tata a murit pe loc. Mama a mai rezistat cateva minute, apoi a fost chemata odata cu tata, spre Rai. Acel loc in care ei ma vegheaza si ma vor veghea pana li se va face dor de mine si ma vor lua cu ei. Cand ma vor chema, ma voi duce. Ma voi duce pentru ca imi e nespus de dor de ei. Fugarii au scapat nepedepsiti. Nu mi-am putut salva parintii. Am stat acolo, in colt, plangand si strigand dupa ajutor. Nu am facut nimic. Nu am fost de folos. Nu am putut inainta, eran incremenita."
De atunci, toti ma evita. Nu sunt cea mai dorita fata. Ei spun ca mi-am lasat parintii sa moara, fara sa misc un deget. Ei nu stiu cat am suferit si cat am stat traumatizata. Nu m-am mai intors in acel loc numit casa. Trecutul meu, am incercat sa-l sterg, dar nu am putut asa de usor. M-am mutat din casa pentru a uita totul, dar e foarte greu. Cand trec pe langa cimitir, incerc sa fiu cat mai indiferenta, dar imaginea aceea se repeta la nesfarsit. Am suferit enorm pentru ca, in acel moment, nimeni nu era langa mine. Acest trecut tragic s-a sfarsit intr-un moment cheie. Acel moment a fost cand m-am inscris la scoala. In primele zile de scoala, toti ma izolau, ma aratau cu degetul ca si pana acum. Era sansa mea, o sansa pierduta. Nu intelegeam de ce se poarta asa...Eram visatoare, stateam sub un copac umbros si ma gandeam oare de ce se poarta toti asa. Era doar o simpla greseala, un moment pierdut. Nu cred ca ar fi corect sa ma judece si sa ma distanteze asa, dar asta e viata si nu mi-o pot schimba. In aceea zi, acel moment totul a fost altfel. El a fost singurul care m-a bagat in seama. M-a vazut acolo, singura si s-a gandit sa mi se alature. M-a ales pe mine in locul altora. Stiu ca o sa-i intorc favorul intr-o zi. Dar, care va fi acea zi? Deci, m-am imprietenit cu Naruto. Eu si cu el aveam aproape aceeasi soarta. Noi ne jucam mereu impreuna. Ne gaseam tot felul de slujbe pentru a avea bani sa mancam si sa ne intretinem. Am inchiriat chiar si un apartament cu ajutorul lui Naruto. El mi-a aratat cum e viata alaturi de cineva. El mi-a fost frate mereu, chiar daca nu i-am cerut-o. Am fost cei mai buni prieteni incepand cu acea zi. Impreuna cu el si cu nimeni altcineva m-am simtit minunat. El a fost cu mine cand am implinit cei 7, apoi 8, apoi 9 ani si tot asa. Ne-am completat suferinta cu fericire, durerea cu rasete.El m-a ajutat sa ma regasesc, m-a ajutat sa-mi gasesc fericirea, s-a traiesc. Noua ni s-au alaturat mai multi colegi in timp.
In prezent suntem elevi la liceu. El e cu un an mai mare, dar e in aceeasi clasa cu mine. Continuam sa fim buni prieteni si sa fim vecini la complexul de apartamente. Lucrurile s-au schimbat in timp...Casele noastre s-au dus, totul e cam prafuit, dar noi tot fericiti am ramas. Din cand in cand, cand nu-mi gasesc slujbe, Naruto ma ajuta cu bani. El e un baiat foarte bun. Mi-a facut cinste cu Ramen de nu stiu cate ori. Dar, asta nu e tot. El ma ajuta sa rad, cum a facut-o si in trecut si eu nu vreau sa-l dezamagesc. Cand sunt trista, el ma incurajeaza. El e tot ce mi-asi putea eu vreodata dori. Deci, eu am 15 ani. Inaltimea cam 1.65. Invat destul de bine pentru vremurile noastre. Viata mea s-a imbunatatit cu ajutorul acelui blond cu ochii albastrii. Acum, avem mult mai multi prieteni si ne este mai bine, si mie si lui Naruto...
Naruto:
-Poftim? Nu, Yume! Te rog, ai incredere in mine. De ce? Te vei duce? Ma vei lasa? Te vei duce cu el, nu iti va pasa tot trecutul...De ce imi faci asta?
Probabil ca nu intelegeti absolut nimic...Nu ar trebui sa fiu atat de direct. Mai bine as incepe prezentarile. Eu sunt Naruto, un baiat blond, cu ochii albastrii. Sunt cam de 1.75, ce pot sa zic, nu sunt prea inalt. Am 16 ani si locuiesc de cand ma stiu in Konoha. Nu mi-am cunoscut niciodata parintii. Se spune ca eu am un demon numit Kyuubi in mine. Kyuubi fiind o vulpe imensa cu 9 cozi. Aiureli adevarate din pacate. Eu sunt un asa zis "Jinchuuriki" pentru Bijuu-ul meu. Nu am incetat vreodata sa cred in fortele mele, in demnitatea mea si in sufletul meu. Sunt un copil destul de incapatanat. Molipsirea atitudinii mele s-a dus si la Yume. Semanam destul de mult. Avem o prietenie foarte stransa. Nu voi uita niciodata momentul in care eu si ea ne-am intalnit, sau destinul ne-a facut cunostinta.
"Era toamna. M-a inscrisesem la scoala, chiar daca pierdusem deja un an din termenul meu de inscriere. Nu m-am dat batut, nu am renuntat sa sper ca la scoala voi fi gasit acei prieteni pe care ii asteptam. Eram in curtea scolii, langa zid. Nu ma dezlipeam de scoala deoarece imi era teama sa nu ma dea la o parte, sa nu ma distanteze. Pana, am vazut-o. Statea acolo si se abtinea sa nu planga. Era asa de mica si firava. Puteam ghici dupa expresia ei ca era trista, ca suferea de ceva. M-am hotarat sa o intreb de ce e atat de suparata pana la urma. Credeam ca putem sa ne imprietenim. Asa ca, m-am dus spre ea, incet-incet. Nu m-a observat venind, deci a tresarit la auzul vocii mele...
-Buna! Eu sunt Uzumaki Naruto. Tu cum te numesti?
-B-buna...Eu sunt Kuroshiji Yume...
Amandoi zambeam unul la altul. A fost un moment magic, adorabil."
De atunci, eu si Yume ne-am petrecut tot timpul impreuna. Am ajutat-o cu bani si cu materiale pentru a se intretine, pentru a se caza la un apartament, chiar dedesubtul meu. Au fost multe momente amuzante si frumoase intre mine si ea. Pana acum, nu ne-am certat rau niciodata. Suntem ca sarea si piperul, ne completam reciproc prin prietenie, onestitate si intelegere. Daca m-a intrebati pe mine, Yume imi este ca un fel de sora. Cea mai buna sora pe care am avut-o vreodata. Va spun aceste momente cu ea pentru ca celelalte momente nu au contat pentru mine. Cand eram batjocorit, sufeream, ea imi alina durerile si ma facea sa rad. Acest lucru era reciproc, deci si eu o ajutam pe ea sa zambeasca. Ichiraku Ramen ne place amandurora si avem multe amintiri acolo, cat si la acel copac minunat, in fata scolii. Acel leagan care ascunde atatea momente fericite...
In timp, ne-am apropiat ca prieteni, ca amici, ca colegi. Am fost fericiti impreuna si inca suntem. Tot in timp, noi colegi ni s-au alaturat. Ceilalti, Shikamaru, Chouji, Ino, Sai, Gaara, Temari, Kankuro, Neji, Hinata, TenTen, Kiba si Akamaru, Shino si Lee, ne-au acceptat si ne-au fost alaturi in unele momente. Toti am format o mare echipa. Un fel de gasca cum s-ar spune. Suntem toti prieteni adevarati. Yume si cu mine stim ca nu este usor sa traiesti fara cineva alaturi de tine, cu suferinte, cu durere, cu tristete. Ne-am inteles mereu destinul. Destinul nostru fiind sa ne continuam viata impreuna, sa nu ne certam. Cel putin, asa cred eu, asa credeam eu...
Cam asta e tot la primul capitol>:D<. Ne vedem cu next-ul :).
Edit: Am tinut cont de sfatul lui Kt.Kat care mi-a spus sa fac ceva cu flashback-ul, mai exact suna mai bine asa iesind mai mult in evidenta. :) [ Thank yu >:D< ]
"Vizionare" placuta ^.^
DISCLAIMER : Nu detin nici un personaj din anime-ul Naruto[inafara de cele create de mine] creat de Masashi Kishimoto si nu fac profit de pe urma acestora.. Etc, etc. :*
Capitolul 1 : Doua vieti impletite.
Yume:
-Ce?! De ce, tu? De ce trebuie sa plecam? Nu vreau sa-mi abandonez prietenii. O sa par fara inima. Trebuie sa-mi faci asta? Nu te inteleg... Nu esti tu!...
Imi pare rau. Am uitat cu totul de inceputul acestei povesti cu toata agitatia asta.
Eu sunt Yume. Sunt o fata blonda, cu ochii albastru cristalin si cateodata turcoaz ca zmaraldele. Am parul scurt. Nu prea scurt, cam pana la umeri. Personalitatea mea este mai nebuna, copilaroasa, dar nu am voie sa fac nebunii in fata oamenilor seriosi. Pot sa fiu si extrem de serioasa, desigur.
De mica, sunt singura. Mereu am locuit in Konoha si nu am plecat din sat nici pana in prezent. Parintii mei au murit ucisi de doi talhari care ne-au spart casa. Nu o sa pot uita niciodata acel moment. Durerea si spaima pe care o simteam erau la limita...
"Eram fericita in casa mea, cu mama si tata. Noi ne petreceam seara, mancand ca de obicei. Parintii mei erau foarte buni si nu erau deloc rai, nu ma bateau, nu ma certau. Erau modesti si daruitori, dar cu o limita, pentru ca nu aveam un trai tocmai bogat. Traiam de pe o zi pe alta cu ajutorul banilor adusi de tata care era sofer si mama care era chelnerita, deci nu avem prea multi bani.
Povestea lor este foarte romantica. Pe scurt, ei s-au intalnit in restaurantul sau barul in care mama lucra...La prima vedere s-au placut. A fost dragoste pura. As vrea si eu sa-mi intalnesc alesul asa de fermecator si frumos ca situatia lor, dar sa revenim.
Toti mancam tot ce puteam. Eu aveam mereu portia mai mica, deoarece le lasam lor mai mult pentru a fi cat mai puternici pentru a putea munci. Eu ma duceam doar la scoala si nu aveam nevoie de atata energie, asa ca le mai dadeam cate ceva din mancarea mea. Cu totul si cu totul ca eram saraci, foarte saraci, nu ne lipsea simtul umorului. Defapt, eram foarte fericiti si vorbeam destul de mult cand ne adunam la masa. Nu aveam secrete, cel putin asa credeam eu. Pana la urma eram o familie mica, unita si fericita, chiar daca banii lipseau din viata noastra.
Deci, mancam linistiti, cand dintr-o data, s-a auzit un trosnet. Mama s-a speriat, dar niciunul din noi nu a spus nimic, pentru a nu ne intrerupe masa. Eram unpic cam nelinistita. Ma simtisem urmarita si privita toata ziua. Oare ce avea sa se intample? Raspunsul l-am aflat in curand.
Stateam fata in fata cu talharii. Tata statea in fata mea si a mamei, incercand sa ne protejeze. Ei au vrut sa fure, dar nu au nimerit la casa cea mai bogata. Tata s-a straduit sa ne apere cu mainile goale impotriva armelor lor. Desigur, nu a reusit. Cand au vrut sa plece, mama a incercat sa il razbune pe tata, care zacea intr-o balta de sange, pe podea. Imaginea aceea teribila imi va juca feste intreaga mea viata. I-am spus sa nu se miste, dar ea nu m-a ascultat. Ea nu a ascultat de mine si a sfarsit la fel ca tata...
-Mamaaa! Nuu...Nu...Nu se poateee! Am inceput eu sa strig, plangand cu lacrimi reci.
Nu mai aveam pic de energie in mine, plangeam si plangeam, stand in continoare langa ei. Nu vroiam sa-I scap din ochi. Tata a murit pe loc. Mama a mai rezistat cateva minute, apoi a fost chemata odata cu tata, spre Rai. Acel loc in care ei ma vegheaza si ma vor veghea pana li se va face dor de mine si ma vor lua cu ei. Cand ma vor chema, ma voi duce. Ma voi duce pentru ca imi e nespus de dor de ei. Fugarii au scapat nepedepsiti. Nu mi-am putut salva parintii. Am stat acolo, in colt, plangand si strigand dupa ajutor. Nu am facut nimic. Nu am fost de folos. Nu am putut inainta, eran incremenita."
De atunci, toti ma evita. Nu sunt cea mai dorita fata. Ei spun ca mi-am lasat parintii sa moara, fara sa misc un deget. Ei nu stiu cat am suferit si cat am stat traumatizata. Nu m-am mai intors in acel loc numit casa. Trecutul meu, am incercat sa-l sterg, dar nu am putut asa de usor. M-am mutat din casa pentru a uita totul, dar e foarte greu. Cand trec pe langa cimitir, incerc sa fiu cat mai indiferenta, dar imaginea aceea se repeta la nesfarsit. Am suferit enorm pentru ca, in acel moment, nimeni nu era langa mine. Acest trecut tragic s-a sfarsit intr-un moment cheie. Acel moment a fost cand m-am inscris la scoala. In primele zile de scoala, toti ma izolau, ma aratau cu degetul ca si pana acum. Era sansa mea, o sansa pierduta. Nu intelegeam de ce se poarta asa...Eram visatoare, stateam sub un copac umbros si ma gandeam oare de ce se poarta toti asa. Era doar o simpla greseala, un moment pierdut. Nu cred ca ar fi corect sa ma judece si sa ma distanteze asa, dar asta e viata si nu mi-o pot schimba. In aceea zi, acel moment totul a fost altfel. El a fost singurul care m-a bagat in seama. M-a vazut acolo, singura si s-a gandit sa mi se alature. M-a ales pe mine in locul altora. Stiu ca o sa-i intorc favorul intr-o zi. Dar, care va fi acea zi? Deci, m-am imprietenit cu Naruto. Eu si cu el aveam aproape aceeasi soarta. Noi ne jucam mereu impreuna. Ne gaseam tot felul de slujbe pentru a avea bani sa mancam si sa ne intretinem. Am inchiriat chiar si un apartament cu ajutorul lui Naruto. El mi-a aratat cum e viata alaturi de cineva. El mi-a fost frate mereu, chiar daca nu i-am cerut-o. Am fost cei mai buni prieteni incepand cu acea zi. Impreuna cu el si cu nimeni altcineva m-am simtit minunat. El a fost cu mine cand am implinit cei 7, apoi 8, apoi 9 ani si tot asa. Ne-am completat suferinta cu fericire, durerea cu rasete.El m-a ajutat sa ma regasesc, m-a ajutat sa-mi gasesc fericirea, s-a traiesc. Noua ni s-au alaturat mai multi colegi in timp.
In prezent suntem elevi la liceu. El e cu un an mai mare, dar e in aceeasi clasa cu mine. Continuam sa fim buni prieteni si sa fim vecini la complexul de apartamente. Lucrurile s-au schimbat in timp...Casele noastre s-au dus, totul e cam prafuit, dar noi tot fericiti am ramas. Din cand in cand, cand nu-mi gasesc slujbe, Naruto ma ajuta cu bani. El e un baiat foarte bun. Mi-a facut cinste cu Ramen de nu stiu cate ori. Dar, asta nu e tot. El ma ajuta sa rad, cum a facut-o si in trecut si eu nu vreau sa-l dezamagesc. Cand sunt trista, el ma incurajeaza. El e tot ce mi-asi putea eu vreodata dori. Deci, eu am 15 ani. Inaltimea cam 1.65. Invat destul de bine pentru vremurile noastre. Viata mea s-a imbunatatit cu ajutorul acelui blond cu ochii albastrii. Acum, avem mult mai multi prieteni si ne este mai bine, si mie si lui Naruto...
Naruto:
-Poftim? Nu, Yume! Te rog, ai incredere in mine. De ce? Te vei duce? Ma vei lasa? Te vei duce cu el, nu iti va pasa tot trecutul...De ce imi faci asta?
Probabil ca nu intelegeti absolut nimic...Nu ar trebui sa fiu atat de direct. Mai bine as incepe prezentarile. Eu sunt Naruto, un baiat blond, cu ochii albastrii. Sunt cam de 1.75, ce pot sa zic, nu sunt prea inalt. Am 16 ani si locuiesc de cand ma stiu in Konoha. Nu mi-am cunoscut niciodata parintii. Se spune ca eu am un demon numit Kyuubi in mine. Kyuubi fiind o vulpe imensa cu 9 cozi. Aiureli adevarate din pacate. Eu sunt un asa zis "Jinchuuriki" pentru Bijuu-ul meu. Nu am incetat vreodata sa cred in fortele mele, in demnitatea mea si in sufletul meu. Sunt un copil destul de incapatanat. Molipsirea atitudinii mele s-a dus si la Yume. Semanam destul de mult. Avem o prietenie foarte stransa. Nu voi uita niciodata momentul in care eu si ea ne-am intalnit, sau destinul ne-a facut cunostinta.
"Era toamna. M-a inscrisesem la scoala, chiar daca pierdusem deja un an din termenul meu de inscriere. Nu m-am dat batut, nu am renuntat sa sper ca la scoala voi fi gasit acei prieteni pe care ii asteptam. Eram in curtea scolii, langa zid. Nu ma dezlipeam de scoala deoarece imi era teama sa nu ma dea la o parte, sa nu ma distanteze. Pana, am vazut-o. Statea acolo si se abtinea sa nu planga. Era asa de mica si firava. Puteam ghici dupa expresia ei ca era trista, ca suferea de ceva. M-am hotarat sa o intreb de ce e atat de suparata pana la urma. Credeam ca putem sa ne imprietenim. Asa ca, m-am dus spre ea, incet-incet. Nu m-a observat venind, deci a tresarit la auzul vocii mele...
-Buna! Eu sunt Uzumaki Naruto. Tu cum te numesti?
-B-buna...Eu sunt Kuroshiji Yume...
Amandoi zambeam unul la altul. A fost un moment magic, adorabil."
De atunci, eu si Yume ne-am petrecut tot timpul impreuna. Am ajutat-o cu bani si cu materiale pentru a se intretine, pentru a se caza la un apartament, chiar dedesubtul meu. Au fost multe momente amuzante si frumoase intre mine si ea. Pana acum, nu ne-am certat rau niciodata. Suntem ca sarea si piperul, ne completam reciproc prin prietenie, onestitate si intelegere. Daca m-a intrebati pe mine, Yume imi este ca un fel de sora. Cea mai buna sora pe care am avut-o vreodata. Va spun aceste momente cu ea pentru ca celelalte momente nu au contat pentru mine. Cand eram batjocorit, sufeream, ea imi alina durerile si ma facea sa rad. Acest lucru era reciproc, deci si eu o ajutam pe ea sa zambeasca. Ichiraku Ramen ne place amandurora si avem multe amintiri acolo, cat si la acel copac minunat, in fata scolii. Acel leagan care ascunde atatea momente fericite...
In timp, ne-am apropiat ca prieteni, ca amici, ca colegi. Am fost fericiti impreuna si inca suntem. Tot in timp, noi colegi ni s-au alaturat. Ceilalti, Shikamaru, Chouji, Ino, Sai, Gaara, Temari, Kankuro, Neji, Hinata, TenTen, Kiba si Akamaru, Shino si Lee, ne-au acceptat si ne-au fost alaturi in unele momente. Toti am format o mare echipa. Un fel de gasca cum s-ar spune. Suntem toti prieteni adevarati. Yume si cu mine stim ca nu este usor sa traiesti fara cineva alaturi de tine, cu suferinte, cu durere, cu tristete. Ne-am inteles mereu destinul. Destinul nostru fiind sa ne continuam viata impreuna, sa nu ne certam. Cel putin, asa cred eu, asa credeam eu...
Cam asta e tot la primul capitol>:D<. Ne vedem cu next-ul :).
Edit: Am tinut cont de sfatul lui Kt.Kat care mi-a spus sa fac ceva cu flashback-ul, mai exact suna mai bine asa iesind mai mult in evidenta. :) [ Thank yu >:D< ]
![[Imagine: sasu_naru_by_kiduutz-d5035to.jpg]](http://fc02.deviantart.net/fs70/i/2012/137/2/b/sasu_naru_by_kiduutz-d5035to.jpg)
Ne? (: