12-10-2011, 12:25 AM
Mulţumesc pentru comentarii sper că vă va plăcea mai mult această versiune. Lectură plăcută.
Înainte să urc, i-am văzut pe părinţii lui Allison venind spre mine se pare că acceptaseră ce se întâmplase sau măcar încercau.
- Anelis, să ştii că noi nu suntem supăraţi pe tine. Nu a fost vina ta şi orice crezi că am fi avut noi să îţi iertăm am făcuto demult. Acum nu mai trebuie decât să te ierţi tu singură, şi zicându-mi asta m-au îmbrăţişat şi au plecat, la fel am făcut şi eu. Privindu-I ştiam că sunt sincer şi că nu îmi poartă pică, dar tot nu mă puteam împăca cu gândul asta. Acum eram în tren, îndreptându-mă spre noua mea mea viaţă, spre noua mea provocare. Nu ştiam cum va fi sau la ce să mă aştept. La o concluzie ajunsesem într-un final. Nu trebui să îmi deschid sufletul în faţa nimănui şi să nu îi lass ă profite de toate aceste lucruri care îmi fac atât de mult rău. Iar în multele ore petrecute în acest tren blestemat nu aveam decât o singură imagine care în faţa ochilor şi anume momentul în care Aly a fost lovită de tren. Simţeam cum acea amintire durereroasă începea să mă sufoce, mă strângea punându-mă la zid, chinuindu-mi mintea şi făcundu-mi inima să bată cu putere, în timp ce respiram din ce în ce mai greu.
- Domnişoară vă simţiţi bine? Vreţi să vă aduc un pahar cu apă?, mă întrebă îngrijorat un controlor ce tocmai trecea pe coridor şi văzându-mă în acea stare se îngrijoră.
- Sunt bine, nu am nimic mulţumesc. Doar puţin îngrijorată voi fi mult mai bine odată ce voi ajunge, i-am răspuns încercând să respir cât de cât mai normal.
- O să ajungem în zece minute sau poate chiar mai puţin, spuse acesta după care rămase alături de mine până când trenul se opri în gară. I-am mulţumit după care mi-am luat geanta şi am plecat.
Nu fusesem decât o singură dată în această ţară şi nu prea îmi amintesc multe lucruri, şi oricum lucrurile s-au schimbat de atunci. Priveam în stânga şi în dreapta încercând să găsesc pe cineva care să mă ajute, dar era atât de multă lume încât eram complet dezorientată.
Deodată la mine veni un domn, cred că el era persoana pe care o aşteptam. Era un domn de aproximativ patruzeci şi ceva de ani, scund si chel , cu ochii de un albastru spălăcit ş faţa plină de riduri. Purta un costum gri cu o camasa alba , si cravata rosie care dupa parerea mea nu se potrivea deloc nu ca eu as fi fost vreo mare experta in moda, dar mi se parea de dreptul penibil felul in care era imbracat. Nu a spus nimic, doar ma îndemnat să îl urmez. Pentru un director, nu era prea vorbăreţ, dar era mai bine aşa, mai ales că nu avem dispoziţia necesară pentru asta.
- Domnişoară Parcker am ajuns, acum te rog să mă urmezi vom discuta mai pe îndelete în biroul meu. Şi zicându-mi asta cheliosul se îndreptă spre o clădire uriaşă. Nu am avut timp să studiez locul. Curând ne aflam în biroul acestuia.
- În primul rând bun venit la liceul Easton, mă numesc Oliver Smith şi sunt directorul acestei instituţii. Îmi pare foarte rău că nu aţi putut fi prezentă de la început, dar ţin să vă anunţ că în lipsa dumneavastră v-am numit preşendita consiliului de elevi, datorită referinţelor excelente pe care le-am primit despre dumneavastră. Şi pot spune că mă simt foarte mândru să am o asemenea elevă la liceul meu. Deasemenea în calitate de preşedintă vă veţi ocupa şi de internatul liceului, veţi fi un fel de supraveghetoare, dar vă previn la internat nu sunt prea mulţi elevi de liceu, ci mai mulţi studenţi, asta era culme nici nu venisem bine şi deja aveam o grămadă de îndatoriri.
- Înţeleg, şi va trebui să mă ocup singură de internat? L-am întrebat nu prea încrezătoare.
- Nu, sigur că nu. Vor mai fi şi alţi supraveghetori plus alţi studenţi care sunt de serviciu în acea zi. A da, aici în liceu se poartă uniforma desigur dumneavastră ca preşedintă nu veţi avea această obligaţie, dar trebuie să respectaţi anumite regulii, care vă vor fi aduse la cunoştinţă de elevii din consiliu.
- Şi elevii din liceu ştiu că vor avea un nou preşedinte?
- Nu vor afla mâine când vom organiza un careu. Dar cred că sunteţi obosită mai bine discutăm mai multe mâine, spuse domnul Smith după care îmi dădu explicaţii cum să ajung la înternat, împreună cu cheia de la cameră.
Eram perplexă, adică ce să vorbim mâine şi prin asta eu ar trebui să înţeleg că discuţia de astăzi nu a fost decât o introducere? Pentu că pe mine mă băgase în ceaţă complet, de fapt abia acum conştientizasem că nu ştiam în ce mă băgasem.
Am traversat o curte uriaşă plină de bănci, felinare, fântâni arteziene copacii şi flori de toate felurile. Se vedea că acest era un liceu pentru cei care aveau o situaţie materială foarte bună. Iar stilul antic şi sobru în care era construită clădirea mă făcea să cred că voi avea mari probleme să mă integrez. Am ieşit şi din curte am traversat o stradă după care am intrat într-o altă curte la fel de mare amenajată în stilul celeilalte. O clădire uriaşă mi s-a înfăţişat, cred că asta era faimosul internat. Am intrat în clădire. La parter erau mai multe încăperi, care sereau drept sedii de club s-au cam aşa ceva nu îmi puteam da seama cu exctitate. Am luat liftul pâna la etajul cinci, deoarece acolo se afla camera mea. Ieşind pe corridor am văzut o grămadă de uşi. Parcă eram într-un labirint. Cred că ar fi trebuit să cer o hartă sau cam aşa ceva mai ales că aici toate holurile erau identice, toate tablourile te puteai pierde uşor, iar la stare pe care o avem în momentul de faţă în cazul meu nu era exclus. Am ajuns în faţa uşi cu numărul cinzeci şi patru.
Capitolul 2. Regretele nu îşi au rostul
Venise şi ziua în care trebuia să plec în Anglia. Eram din nou la gară prgătită să urc în acel tren ce avea să mă ducă spre noua mea viaţă. Şi totuşi aşteptam să mai vină cineva să îşi ea rămas bun de la mine. Dar ştiam că nu se va întâmpla, pentru că acea persoană îmi spusese adio pentu totdeauna. Degeaba mai privem în locul în care o văzusem ultima dată, nu mai era nimeni acolo. Degeaba mai aşteptam, era în zadar. Înainte să urc, i-am văzut pe părinţii lui Allison venind spre mine se pare că acceptaseră ce se întâmplase sau măcar încercau.
- Anelis, să ştii că noi nu suntem supăraţi pe tine. Nu a fost vina ta şi orice crezi că am fi avut noi să îţi iertăm am făcuto demult. Acum nu mai trebuie decât să te ierţi tu singură, şi zicându-mi asta m-au îmbrăţişat şi au plecat, la fel am făcut şi eu. Privindu-I ştiam că sunt sincer şi că nu îmi poartă pică, dar tot nu mă puteam împăca cu gândul asta. Acum eram în tren, îndreptându-mă spre noua mea mea viaţă, spre noua mea provocare. Nu ştiam cum va fi sau la ce să mă aştept. La o concluzie ajunsesem într-un final. Nu trebui să îmi deschid sufletul în faţa nimănui şi să nu îi lass ă profite de toate aceste lucruri care îmi fac atât de mult rău. Iar în multele ore petrecute în acest tren blestemat nu aveam decât o singură imagine care în faţa ochilor şi anume momentul în care Aly a fost lovită de tren. Simţeam cum acea amintire durereroasă începea să mă sufoce, mă strângea punându-mă la zid, chinuindu-mi mintea şi făcundu-mi inima să bată cu putere, în timp ce respiram din ce în ce mai greu.
- Domnişoară vă simţiţi bine? Vreţi să vă aduc un pahar cu apă?, mă întrebă îngrijorat un controlor ce tocmai trecea pe coridor şi văzându-mă în acea stare se îngrijoră.
- Sunt bine, nu am nimic mulţumesc. Doar puţin îngrijorată voi fi mult mai bine odată ce voi ajunge, i-am răspuns încercând să respir cât de cât mai normal.
- O să ajungem în zece minute sau poate chiar mai puţin, spuse acesta după care rămase alături de mine până când trenul se opri în gară. I-am mulţumit după care mi-am luat geanta şi am plecat.
Nu fusesem decât o singură dată în această ţară şi nu prea îmi amintesc multe lucruri, şi oricum lucrurile s-au schimbat de atunci. Priveam în stânga şi în dreapta încercând să găsesc pe cineva care să mă ajute, dar era atât de multă lume încât eram complet dezorientată.
Deodată la mine veni un domn, cred că el era persoana pe care o aşteptam. Era un domn de aproximativ patruzeci şi ceva de ani, scund si chel , cu ochii de un albastru spălăcit ş faţa plină de riduri. Purta un costum gri cu o camasa alba , si cravata rosie care dupa parerea mea nu se potrivea deloc nu ca eu as fi fost vreo mare experta in moda, dar mi se parea de dreptul penibil felul in care era imbracat. Nu a spus nimic, doar ma îndemnat să îl urmez. Pentru un director, nu era prea vorbăreţ, dar era mai bine aşa, mai ales că nu avem dispoziţia necesară pentru asta.
- Domnişoară Parcker am ajuns, acum te rog să mă urmezi vom discuta mai pe îndelete în biroul meu. Şi zicându-mi asta cheliosul se îndreptă spre o clădire uriaşă. Nu am avut timp să studiez locul. Curând ne aflam în biroul acestuia.
- În primul rând bun venit la liceul Easton, mă numesc Oliver Smith şi sunt directorul acestei instituţii. Îmi pare foarte rău că nu aţi putut fi prezentă de la început, dar ţin să vă anunţ că în lipsa dumneavastră v-am numit preşendita consiliului de elevi, datorită referinţelor excelente pe care le-am primit despre dumneavastră. Şi pot spune că mă simt foarte mândru să am o asemenea elevă la liceul meu. Deasemenea în calitate de preşedintă vă veţi ocupa şi de internatul liceului, veţi fi un fel de supraveghetoare, dar vă previn la internat nu sunt prea mulţi elevi de liceu, ci mai mulţi studenţi, asta era culme nici nu venisem bine şi deja aveam o grămadă de îndatoriri.
- Înţeleg, şi va trebui să mă ocup singură de internat? L-am întrebat nu prea încrezătoare.
- Nu, sigur că nu. Vor mai fi şi alţi supraveghetori plus alţi studenţi care sunt de serviciu în acea zi. A da, aici în liceu se poartă uniforma desigur dumneavastră ca preşedintă nu veţi avea această obligaţie, dar trebuie să respectaţi anumite regulii, care vă vor fi aduse la cunoştinţă de elevii din consiliu.
- Şi elevii din liceu ştiu că vor avea un nou preşedinte?
- Nu vor afla mâine când vom organiza un careu. Dar cred că sunteţi obosită mai bine discutăm mai multe mâine, spuse domnul Smith după care îmi dădu explicaţii cum să ajung la înternat, împreună cu cheia de la cameră.
Eram perplexă, adică ce să vorbim mâine şi prin asta eu ar trebui să înţeleg că discuţia de astăzi nu a fost decât o introducere? Pentu că pe mine mă băgase în ceaţă complet, de fapt abia acum conştientizasem că nu ştiam în ce mă băgasem.
Am traversat o curte uriaşă plină de bănci, felinare, fântâni arteziene copacii şi flori de toate felurile. Se vedea că acest era un liceu pentru cei care aveau o situaţie materială foarte bună. Iar stilul antic şi sobru în care era construită clădirea mă făcea să cred că voi avea mari probleme să mă integrez. Am ieşit şi din curte am traversat o stradă după care am intrat într-o altă curte la fel de mare amenajată în stilul celeilalte. O clădire uriaşă mi s-a înfăţişat, cred că asta era faimosul internat. Am intrat în clădire. La parter erau mai multe încăperi, care sereau drept sedii de club s-au cam aşa ceva nu îmi puteam da seama cu exctitate. Am luat liftul pâna la etajul cinci, deoarece acolo se afla camera mea. Ieşind pe corridor am văzut o grămadă de uşi. Parcă eram într-un labirint. Cred că ar fi trebuit să cer o hartă sau cam aşa ceva mai ales că aici toate holurile erau identice, toate tablourile te puteai pierde uşor, iar la stare pe care o avem în momentul de faţă în cazul meu nu era exclus. Am ajuns în faţa uşi cu numărul cinzeci şi patru.