вαɴɢ ﹗ Vs. ჩօօო �

[hiimera]

Eu şi cu ჩօօო ჩօօო ne-am decis să ne duelăm la fan fic.
Acum câteva detali: tema se leagă de îngeri. Lucrările vor fi anonome şi voi va trebui să specificaţi în comul şi critica voastră pe care o alegeţi.
Pentru mine e şi primul duel aici, colega mea e mai expertă. XD

ATENŢIE !! Nu vreau să fie cazuri în care useri să lase vot sau com pe prietenie. Chiar dacă va-ţi da seama de stil, nu acceptăm aşa ceva. Sunteţi independenţi de voi înşivă şi să nu vă pase că respectivi care se duelează sunt amici cu voi.

- -

1.

Doar o inchipuire.

In fiecare seara stau la geamul camerei mele si cad pe ganduri, atatea ma apasa inconstienta ca singura imi fac rau cu mana mea. Astept acea oglindire stralucitoare sa vina in fata mea, sa ma priveasca cu suspine si sa'mi aline dorul ce-l am in mine. Astept necontenita , dar ezita sa apara si asta ma infioara. Il numesc inger, ingerul ce pare o iluzie pierduta-n vazduh, o creatie imaginara ce ma face sa ma pierd deseori sperand ca o sa-mi apara in cale. Pierduta in subconstient, dau vina asupra lui sperand ca poate se va simti vinovat si poate o sa-l vad.... dar incet ma pierd in amanunte ce -mi spulbera speranta. Un copil ce-l asteapta sa-i raspunda la rugaciuni, ce spera in a doua sansa ca va fi bine din nou in viata lui. Imi ating usor zona in care este situata inima, bataile inimii acelereaza , respirand greu ma asez pe pat, inchizand ochii pierzandu-ma in amintiri incoerente ce ma tin in continu deja vu. As vrea sa nu mai fiu copilu acela , care viseaza incontinu , si e greu, dar cine poate sa inteleaga asta? Ma ridic nostalgica de pe pat, din nou la fereastra, din nou fac acelasi lucru, dar imi spun gata. Nu mai pot continua sa-mi regret soarta, poate asa a fost scris sa n-am ingeri pazitori sa nu ma vegheze si sa-mi fie greu . Privesc cerul si stelele , le privesc de parca ar fi ultima oara cand am sa le mai vad, nu stiu unde am sa ma duc, as vrea sa fug din lumea asta plina de malitiozitate, pierzandu-ma pe o strada pustie si goala a destinului. Inchid ochii, rezemandu-mi capu` pe marginea geamului, simt un vuiet usor ce-mi da fiori, crezand ca imaginatia imi joaca feste. Simt o atingera plapanda pe fata, ce-mi stergea lacrimile patate de neincredere. Incepeam sa cred ca sunt nebuna, o nebunie ce-mi framanta sufletul. "Sunt aici..." Era o voce ce ma lasa fara de cuvinte... Intreb stinghera "Cine" cu o oarecare teama de raspuns. Simt cum o forta imi ia palmele, simtind o usoara caldura care presa peste ele.
-Acum nu mai trebuie sa-ti fie teama. Imi spune cu o oarecare ezitare.
-Sunt ingerul tau.
-Ingerul meu? Eu n-am ingeri... Nimeni nu este langa mine cand aveam nevoie...Ingeri sunt doar iluzii, sunt doar creatii imaginare , fiecare copil are un vis, sa-l vada, sa-l poata atinge, sa creada in el, iar eu am renuntat de mult sa mai cred... Ii spun speriata, plecand de la fereastra, scufundandu-ma in pernele moi de pe pat.
-Am fost mereu langa tine, dar aveai o oarecare neincredere in ceea ce exista, dar nu poti vedea. Am vrut sa-ti demonstrez ca exist, langa tine in fiecare secunda, ca sunt aici langa tine, mereu. Imi spune cu o voce domoala dand sa plece, ii aud pasi care ma infioara.. punandu-mi intrebari
la care nu puteam gasi un raspuns.
Am ramas pe pat, stand acolo asteptand sa treaca acea nebunie , sau ceea ce credeam ca este o nebunie.

2.

O iluzie oarbă.

Adesea mă învârt prin cameră şi mâinile mi le răsfoiesc peste materialul din mătase, ce se îndoaie cu repeziciune, zburător prin aerul parfumat.
Ochii a căror drum adânc se şterge, se fărâmă în pulbere albă. Se zdrobesc de fiecare colţ, dar tot nimic nu iese... Şi chiar dacă mă chinui, totul pur va rămâne.
Mă opresc din joc. Şi acum mă gândesc: „Oare ce culori pătează, lumea care mă înconjoară ?”
E greu să-mi imaginez, dacă nu ştiu ce este aceea nuanţă. Şi tare mai râvnesc să pot vedea, cu ochii mei, întreaga lume plină de culoare.
Aud un glas ce răsună din afară camerei mele. Mă strigă cineva.
Rapid îmi aranjez rochiţa şifonată şi pornesc alenea, cu palmele pe zid spre vocea care mă îndruma. Uşor, uşor încerc să îmi păstrez echilibrul ca nu cumva să cad pe treptele lucioase din lemn.
Ajung în siguranţă pe covorul ce acoperea holul rotund şi spaţios al parterului, iar apoi îmi îndrept capul, cu intuiţie, spre sufrageria de lângă uşa de la ieşire. Nu eram singură, cineva se afla acolo şi după timbrul vocal mi-am dat seama că era tata.
M-am adresat lui cu tandreţe şi iubire, iar el mulţumit de ceea ce aude m-a poftit să i-au loc pe fotoliu, fiindcă primisem o scrisoare de la un tănăr pe care nu îl cunoşteam. Nici numele lui nu-mi părea cunoscut, atunci când a fost pronunţat pe buzele bătrânului meu tată.
Dar am tăcut, ciuruindu-mi urechile de curiozitate. Am început să ascult împreună cu mama şi fraţii mei ce poposeau la rândul lor în încăperea călduţă.

„ Draga mea, îţi scriu de departe. Nu mă cunoşti, dar eu pe tine da.
Te-am văzut prima dată cu mâna agăţată de a tatălui tău. Zâmbeai. Ne aflam la sera din apropierea păduri Corwel şi păreai încântată de toate exponatele, cu toate că Dumnezeu nu te-a înzestrat cu văz.
Însă eu am putut vedea prin tine. Erai un înger picat din ceruri... Chipul tău radia de frumuseţe, inima pâlpâia în tine de emoţii atunci când şimţeai la atingere petalele catifelate ale florilor. Un suflet de aur înghis într-o cuşcă opacă.
Aş vrea să te văd... Distanţa ne desparte considerabil. Dar îţi promit că atunci când te vei aştepta ca cineva să fie acolo pentru tine, eu mă voi afla lângă tine şi te voi întâmpina cu un zâmbet. ”

Rămăsesem mută, la fel şi restul. Dar într-un minut, tata explicase că îl cunoaşte pe tânăr şi că într-o zi îl voi vedea.
Greu îmi era să cred una ca aceasta... Nu vedeam, ci doar simţeam. Nu era poate îndeajuns doar să mă bazez pe restul simţurilor. Vroiam şi mai mult, iar dorinţa clocotea în mine. Ceream ajutor la ceva nepământesc, acela fiind un înger.
Din acea zi, în fiecare noapte nu am încetat din a mă ruga, devenise un obicei plăcut şi cu adevărat simţeam că aveam pe cineva alături de mine, ceva magic, divin. Iar atunci ai apărut tu.
Nu ştiu cum arăţi, nu ştiu cum te cheamă, însă mereu îmi alini durerea cu faptele tale cavalereşti.
Te pot simţi şi sper că nu vei pleca. Nu vreau să mă uiţi, de aceea mă rog la tine. Şi vreau aşa de mult să stai în loc, pentru a ne bucura amândoi de momentele pe care le petrecem împreună.
Nu a existat clipă în care tu să nu mă ghidezi pe cărări necunoscute. Mi-ai dezvăluit tainele vieţii, iar glasul tău mi-a cântat în şoaptă seara, vorbe dulci de preţuit.
Pe furişi noi doi ne strecuram în sala cea mare, unde un pian prăfuit şi negru stătea singuratic în lumina ce bătea prin geamurile mari şi cristaline. Tu te-ai aşezat primul, eu preligându-mă cu trupul precum o mâţă încântată, peste lemnul dur al acestuia, aşteptând să dai tonul.
Cântai cu veselie, iar notele muzicale se strângeau pe lângă mine ademenindu-mă la dans. Eu zâmbeam, iar tu râdeai, ce tablou frumos. Iar când seara se anunţa, veneai la mine lăsând deoparte clapele să cânte în armonie, cuprinse parcă de magie.
Îţi simţeam trupul apropiindu-se de al meu, lent şi agale. Priveam înainte, încercând să schişez frumuseţea ta, însă nu reuşeam. Şi când mă vedeai aşa de abătută, îmi prindeai bărbia între degete şi cu mâna cealălaltă mângăiai uşor spatele meu acoperit de material.
Simţeam cum plutesc şi privirea ta mă electrocuta, mă fermeca... Aş da orice doar să-ţi pot admira ochii, pe care mi imaginez şi-n gând.
Oare sunt albaştri ? Păru îţi este blond, buzele poate moi ? Câte întrebări şi nici un răspuns din partea ta. Tu doar mă lăsai să te explorez şi să te ating în locurile pe care doream să le cunosc mai bine.
Când eram cu tine totul părea altfel, mă scufundam în iubire... Ce vis !

Şi ziua a sosit. Era timpul să risc, iar tu nu te aflai lângă mine. M-am întristat şi singură îmi gustam amarul. Doream să îţi simt atingerea pe obrazul meu, vocea care îmi şoptea „totul va fi bine”. Dar nimic. Era mult prea târziu şi deja simţeam că am rămas singură, din nou...
Spitalul mă deruta, mă înfricoşa. Degeaba mai mă rugam, acum mă aflam la mila lui Dumnezeu, îngerul meu mult iubit nu putea cum să mă ajute. Totul depindea de Cel Mare.
Vocile doctorilor răsunau în timpanele mele, îmi venea să plăng. Inima bătea precum un ceas în mine, pulsa adrenalina prin venele mele aproape amorţite de frică. Şi ţipam în gândul meu din cauza că trebuia să împart durerea doar cu mine.
Operaţia începuse, aveam încă nădejdea că voi vedea în curând şi totuşi lacrimile se rostogoleau calde pe pielea mea fină, picând apoi pe cearceaful alb al patului, dispărând.
Încercam să uit, să mă transform în praf şi să fiu luată pe aripile vântului. Ca apoi să mă trezesc undeva, într-un loc plin de viaţă, multicolor. Şi oare aşa va fi ? Voi aştepta... Şi îmi va zâmbi ?

Nu ştiu cât trecuse, o zi, o săptămână, un an de când mă aflu în somnul acesta adânc. Am murit ? Sau sunt vie ?
Mi-am mişcat mâna, mi-am întors capul în toate părţile fiindcă anumite voci mă deranjau. Părea a unui băiat. Şi după cum se auzea, vocea îi tremura de emoţii.
Uşa s-a deschis şi cineva a intrat, să fie oare acel tânăr ce îmi tulburase somnul profund ? Ar trebui să aflu, aşa că folosindu-mă de puţinul curaj, am început să-mi mişc pleoapele. Ceaţă, iar apoi a început să se amelioreze şi culorile prindeau viaţă în ochii mei.
Un singur sentiment îşi mai făcuse cuib la mine în inimă, iar acela era fericirea. Pura şi inocenta fericire. Trupul mi s-a ridicat de pe aşternut, iar eu acum priveam tavanul albastru deschis, apoi geamul ce acoperea peretele unde patul meu era lipit, uşa şi... Tânărul de pe scaun, care îmi zâmbea.
- Tu ! am exclamat uimită.
- Aşa cum ţi-am spus, atunci când vei avea mai mare nevoie de cineva, voi fi aici lângă tine zâmbindu-ţi.
Fără a mai strecura alt gând prin mine, am sărit să-l cuprind în braţe.
Din nou, nu-mi dau seama dacă el este sau nu îngerul meu. Şi chiar dacă aş încerca să dezleg acest mister încâlcit, voi eşua. Însă doar un lucru am de spus: „Eşti doar o iluzie ce nu poate fi materializată.”