07-07-2011, 06:09 PM
La loteria căsniciei, am câştigat doar un soţ bătăuş
N-am uitat niciodata ziua în care m-am dus la Ovidiu acasă, să-i cunosc familia. Pe lângă emoţiile obişnuite, nu mi-a fost atât de frică în viaţa mea. Toată lumea m-a încolţit cu întrebări, dar, dintre toţi, sora lui conducea detaşat. M-a întrebat de cum m-a văzut:
- Ai tăi ce-ţi dau dacă vă luaţi? Cu ce pot să te ajute? Fiecare trebuie să pună mână de la mână, fiindcă, în ziua de azi, dacă aştepţi să pui un ban deoparte, te prinde pensia din urmă...
Îmi venea să plâng, dar mi-am muşcat buzele până la sânge ca să n-o fac. Am privit spre Ovidiu: căsca deja ochii la televizor, la un meci, împreună cu taică-său, fără sa-i pese de ce se întâmplă. Am răspuns mai mult monosilabic la toate întrebările pe care mi le-a pus şi, brusc, am întrebat unde este baia. M-am retras acolo, disperată, de unde am sunat-o pe Maia, o bună prietenă de-a mea, implorând-o să-mi dea telefon de urgenţa, ca şi când ar fi de la firmă, să pot pleca de acolo mai repede.
În cinci minute, ieşeam puşcă din casa aceea, salvată de clopoţel, cum se zice. Singură, pentru ca Ovidiu îmi facuse semn că nu vine, doar nu era să lase baltă meciul... M-am întrebat, de cum m-am urcat în maşină, ce caut eu în familia asta şi mai ales ce caut eu cu băiatul ăsta, pentru care orice altceva era mai important decât mine. "Să fiu chiar atât de disperată? La ce-mi trebuie un nesimţit pe cap? Cu tot cu familia lui minunată!" mi-am spus.
E adevărat că deja dădusem sfoara în ţară că mă mărit. Ai mei, săracii, erau în al nouălea cer că mă aşez la casa mea, iar rubedeniile, chiar şi cele din străinătate, de-abia aşteptau să joace la nunta mea. Mie, în schimb, acum, îmi cam pierise tot cheful de măritiş.
Viitoarea mea soacră părea o femeie cumsecade, dar oricine îşi putea da seama că nu avea niciun cuvânt de spus în casa aia, doar executa ordinele. Socrul meu fusese militar de carieră, iar Ovidiu o apucase şi el pe acelaşi drum, nu pentru că-i plăcuse, ci pentru că-i netezise taică-său drumul.
Îl cunoscusem la o conferinţă organizată pe bani europeni, la Sinaia, pe tema încadrării în muncă a persoanelor cu handicap. Fiecare minister si instituţie serioasă îşi trimiseseră reprezentanţi, fiindcă nimeni nu voia să se creadă că sectorul lor de muncă nu era interesat de această problemă. Eu m-am numarat printre organizatori. Au venit mai mulţi lectori din străinătate şi au ţinut prelegeri, nimeni n-a avut nimic de comentat, s-a mâncat şi s-a băut bine, într-o seară s-a şi dansat, si atunci am schimbat câteva vorbe cu Ovidiu.
Nu ştiam că e militar, fiind îmbrăcat în civil. Mi-a explicat el despre nu ştiu ce misiune într-un teatru de luptă, dar eu eram prea ocupată cu buna desfăşurare a evenimentului ca să-i acord atenţie. Înainte să s etermine totul, el mi-a vârât în mâna un bileţel cu un număr mobil. Mi s-a părut o grosolănie şi l-am aruncat în primul ciş de gunoi.
Numai că, ştiţi cum e, când e să fie... L-am întâlnit absolut întâmplător pe Ovidiu, la coadă la covrigi calzi, în Piaţa Unirii. Eu am vrut să mă prefac că nu-l recunosc, dar el a venit imediat la mine.
- Bună ziua, vă plac covrigii? Ce chestie! Nu mă aşteptam!
''Ce mârlan!'' mi-am spus în sinea mea. Am dat să plec cât mai repede, dar el m-a întrebat:
- Vă supăraţi dacă vă însoţesc câţiva paşi? Sper că nu...
- Mă cam grăbesc, ştiţi...
- Nu vreau să vă reţin, doar să vă conduc, atât!
Am acceptat, din politeţe.
- Nu m-aţi sunat, mi-a spus, ca un uşor reproş.
''Altă mârlănie! Doame omul ăsta este imposibil!''am gândit, dar i-am spus:
- Sunt foarte ocupată, ştiţi, nu prea am timp de distracţie... Promit să vă sun într-o zi, să vă întreb de sănătate.
Când am ajuns la maşina mea parcată destul de departe, am zis bogdaproste că am scăpat de un asemenea mitocam. Cu toate astea, dupa nici zece zile... am dat iar nas în nas cu el. Unde? Se tundea la acelaşi salon unde mă coafam eu. Când l-am zărit in oglindă, să-mi vină rău... Dar era prea târziu. El sărise din scun şi era deja lângă mine.
- Nu m-aţi sunat nici de data asta, trebuie să vă revanşaţi cumva faţă de mine... Ieşim la o cafea? Una mică. Promit să nu fiu prea plictisitor...
- Nu am timp acum, poate altă dată...
- Vă rog, doar o cafeluţă... Doar mi-aţi promis că mă veţi căuta!
''Da, de parcă eu aş fi cavalerul şi tu fata! Ce prost! Ce idiot! Ce bădăran!''
- Nu pot, v-am spus...
- Nu merit chiar niciun pic de atenţie din partea dumneavoastră? Vă rog să acceptaţi...
Mi-am zis: ''Hai s-o fac si pe asta, să scap mai repede!'', aşa că am acceptat. Culmea este că m-am simţit destul de bine în compania lui. Pe undeva, insistenţa lui mă flata. În plus, arăta bine şi avea o anumită prestanţă şi eleganţă care, paradoxal, deşi contrastau puternic cu gafele şi mârlăniile scoase pe gură, te făceau să te simţi bine lângă el. Te simţeai protejat, în siguranţă, după cum am constatat pe percursul orei petrecute împreună.
Nu i-am promis nimic când ne-am despărţit, dar, de atunci, Ovidiu s-a transformat în umbra mea. Era peste tot unde eram eu, apărea în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai nepotrivite momente.
Zilnic îmi trimitea flori la firmă, de mă invidiau toate colegele pentru bărbatul grozav peste care dădusem, aşa că, într-un final, a început să mă intereseze relaţia noastră. Ovidiu era ofiţer, avea salariu bun, casă, deci îmi putea oferi stabilitate şi, de ce nu? , o viaţă frumoasă. Am devenit, ca să zic aşa, un cuplu.
O bună bucată de vreme, s-a purtat retonabil, fără să punem la socoteală derapăile lui de la bunul-simţ, pe care le remarcasem de la început. Cu astea m-am obişnuit.
- Are un suflet minunat, sa ştii, mi-a zis mama când l-a cunoscut.
- E băiat bun, ar fi păcat să-l pierzi, mi-a spus şi Maia, prietena mea.
Toata lumea din preajma mea a considerat că Ovidiu este băiatul potrivit pentru mine, aşa că, în cele din urmă, mi-am spus că fac prea multe nazuri, că Făt-Frumos călare pe calul său cel alb nu va apărea niciodata. Am încercat să-l mai dau pe brazdă, să-l pun să asculte muzica mea preferată, să vadă filmele care-mi plac mie, l-am convins chiar să mergem împreună la teatru. A trebuit, în schimb, să învaţ să joc tenis, ceea ce mi-a prins bine, de altfel, nu mă plâng, să accept să mă uit la meciurile de fotbal de la televizor, iar, cand n-am mai putut suporta, mi-am cumpărat un alt televizou. Am refuzat să mă mut la el, am preferat să locuim în garsoniera mea, unde mă simţeam acasă.
Încet, încet, Ovidiu a început să aibă pretenţii tot mai mari: voia să-i dau lui tot salariul meu, ca să gestioneze el banii cum trebuie. Mi-a zis să renunţ la menajera care mă ajuta de ani de zile, pentru că, în opinia lui, orice femeie are obligaţia să spele, să calce, să facă mâncare şi curăţenie. Cel mai tare mă durea faptul că trebuia sa-i cer bani pentru orice aveam nevoie şi de aceea, după vreo trei luni de locuit împreună, am protestat şi nu i-am mai dat salariul. Atunci am încasat prima palmă de la el... Parcă m-a izbit o piatră în faţă, aşa de tare m-a durut. N-am vrut să plâng, nici n-am protestat, nici nu l-am dat afara din casă.
Cum credeam că o să-mi fie bine lângă Ovidiu, aşa cum susţinea, de altfel, toată lumea, nu voiam să-i dau norocului cu piciorul. Din păcate, după acea primă palmă, au urmat a doua, a treia şi aşa mai departe...
Când mi-a ajuns cuţitul la os şi am decis să las deoparte visul de a o duce bine lângă el, de fapt, lângă un ofiţer, i-am zis că vreau să ne despărţim, să-şi i-a hainele şi să plece de la mine. Mi-a dat o mamă de bătaie în ziua aceea de nu m-am putut ridica câteva zile din pat. Cu toate astea, Ovidiu parcă făcuse un curs de tehnici pentru bătaie, căci nu a lăsat nicio urmă la vedere, nu aveam nicio vânătaie, nicio zgârietură, nimic.
- Oi fi vrând tu să scapi de mine, dar eu nu vreau să te las, m-ai înţeles? O să ne căsătorim şi o să faci ce-ţi spun! Doar n-o să mă faci de râs tocmai acum, când le-am zis alor mei că vreau să mă însor!
Aşa am ajuns la ziua în care mi-am cunoscut viitoarele neamuri şi am detest-o pe viitoarea mea cumnată de la prima vedere. Deşi mă întrebam întruna ce caut eu în acea familie, am mers înainte. Speram să-mi fie bine, atât.
Am avut o nuntă mare, cu tot dichisul, şi eu am fost o mireasă fericită, în ziua aceea. Ovidiu însă nu a mai acceptat să locuim la mine, ci în apartamentul lui cu două camere, dar de M.Ap.N. Voia să vând garsoniera, probabil ca să nu am unde mă refugia dacă nu-mi convenea ceva. Pe scurt, ca să mă poată controla în întregime. I-am luat-o eu, de data asta, înainte şi am închiriat-o unei foste colege de facultate, care primise un post în Bucureşti dar nu avea unde să stea. Nici n-a contat pentru mine că Sânziana s-a încurcat pănă la urmă cu Ovidiu, ba chiar, la un moment dar, am sperat că poate aşa scap de el. Se ivise o ocazie neaşteptată şi ar fi fost păcat să nu profit de ea. Pentru că a placut-o pe Sânziana, Ovidiu m-a lşsat să păstrez garsoniera, singura mea avere.
După câteva luni, am rămas însarcinată şi le-am dat tuturor vestea cea mare. Evident, de cum au aflat, socrii mei ne-au invitat la ei la masă.
Tot evident, cumnată-mea şedea în capul mesei. De data asta însă a fost foarte paşnică şi înţelegătoare cu mine, înduioşată de sarcina mea. Mă întreba tot timpul dacă mă simt bine, dacă am nevoie de ceva. La un moment dat, m-a chemat la ea în cameră. N-o să vă vina să credeţi, dar cumnata mea e medic ginecolog şi, după cum am aflat ulterior, pacientele o adoră. E spurcată la gură, dar are un suflet bun.
- Ştiu ce poamă e Ovidiu! Dacă ai să-mi spui ceva, trebuie să ai încredere în mine.
Nu ştiu ce vrei să spui...
- Mai gândeşte-te, poţi să vii să mă cauţi la spital, el n-are cum să afle...
Nu am vrut sa-i dau satisfacţia de a auzi, din gura mea, că frate-său mă snopea în bătaie. Chiar ''scorpia'' să mă ajute? În niciun caz! Poate să mă extermine!
Totuşi, după o altă bătaie dravănă, de teamă să nu pierd sarcina, m-am dus la ea. I-am povestit absolut tot, cu lux de amănunte, cu orice risc.
- Nu am denaturat cu nimic situaţia. Ovidiu mă bate regulat, dureros, dar ştie ce face, nu lasă urme şi de-aia nu mă crede nimeni... Cred că mai bine fac avort. Mă ajuţi? N-aş vrea ca acest copil să aibă un tată ca el...
M-a programat pentru întrerupere de sarcină şi mi-a promis că mă ajută mşi mai departe, să scap de Ovidiu.
- Eu ştiu foarte bine ce-am pătimit în casa aia, cât a stat cu noi. Am să te învaţ cum sa-l dai în gât: când te bate, vii imediat la mine şi-ţi fac radiografii. Pe urmă, îi trimitem totul, într-un plic, şefului lui, cu semnătura mea. Îl cunosc foarte bine pe tip, e tare omenos. îmi pare rău că te-am luat atunci aşa tare... Nu ştiu ce m-a apucat. Am mâncat şi eu destulă bătaie d ela Ovidiu, îi cunosc stilul. După ce trimitem plicul, trebuie să dispari o vreme, ai unde să pleci? Undeva departe. Te urci în avion şi uiţi drumul de întoarcere. Cu Ovidiu, mă descurc eu.
Multă vreme am crezut că îmi intinde o cursă, dar n-a fost aşa. Cumnata mea colaborează şi cu o asociaţie care se ocupă de femeile maltratate, am aflat asta tot de la o pacintă a ei. Mai întâi, m-a ajutat cu avortul. Pe urmă, mi-a zis să mă pregătesc de plecare. În mod absolut ciudat, de parcă ar fi bănuit ceva, Ovidiu nu s-a mai atins de mine o vreme. Ajunsesem să-mi fie teamă că stric totul şi am început săţl provoc. Îi răspundeam taios la orice spunea, faceam lucruri pe care ştiam că nu-i place să le fac, întârziam acasă degeaba. Parcă eram alt om. Vorbisem chiar cu o rudă din Australia, îmi cumpărasem chiar şi bilet de avion. Nu mai aveam nevoie decât de radiografiile incriminatorii ca să ne putem pune planul în aplicare.
Într-o seară, mi-a venit o idee salvatoare. Ovidiu s euita la un meci de fotbal şi eu i-am spus:
- Am făcut avort! Nu puteam face copilul cu un tată ca tine! Dacă eu suport, e treaba mea. Nu e vina lui că eu te accept...
În clipa următoare, nu am mai ştiu pe ce lume sunt. Am simţit o durere atroce în stomac, m-am îndoit şi... am leşinat.
Când mi-am revenit, el nu mai era acasă. Am sunat-o pe cumnata mea şi m-am dus la ea la spital, unde mi-a facut nişte teste şi mai multe radiografii. A doua zi, după ce Ovidiu a plecat la lucru, cumnata mea m-a condus la aeroport şi dusă am fost la o verişoară de-a mea din Franţa. O lună, n-am avut nicio veste de la ea. Apoi, dintr-odată, m-am pomenit cu un tefelon:
- Poţi veni acasă! Ovidiu a primit ce-a meritat! Şi-a bătut un subaltern până l-a găgat în spital. Cu ce mai aveau d ela noi şi cu declaraţia chiriaşei tale, o să stea o vreme la răcoare, să rumege la ce-a făcut. Din păcate, mama nu mai e... A murit supărată pe mine, pentru ce a păţit Ovidiu. Îţi poţi imagina asta?
Sfârşit.
Capitol necorectat. ^^
N-am uitat niciodata ziua în care m-am dus la Ovidiu acasă, să-i cunosc familia. Pe lângă emoţiile obişnuite, nu mi-a fost atât de frică în viaţa mea. Toată lumea m-a încolţit cu întrebări, dar, dintre toţi, sora lui conducea detaşat. M-a întrebat de cum m-a văzut:
- Ai tăi ce-ţi dau dacă vă luaţi? Cu ce pot să te ajute? Fiecare trebuie să pună mână de la mână, fiindcă, în ziua de azi, dacă aştepţi să pui un ban deoparte, te prinde pensia din urmă...
Îmi venea să plâng, dar mi-am muşcat buzele până la sânge ca să n-o fac. Am privit spre Ovidiu: căsca deja ochii la televizor, la un meci, împreună cu taică-său, fără sa-i pese de ce se întâmplă. Am răspuns mai mult monosilabic la toate întrebările pe care mi le-a pus şi, brusc, am întrebat unde este baia. M-am retras acolo, disperată, de unde am sunat-o pe Maia, o bună prietenă de-a mea, implorând-o să-mi dea telefon de urgenţa, ca şi când ar fi de la firmă, să pot pleca de acolo mai repede.
În cinci minute, ieşeam puşcă din casa aceea, salvată de clopoţel, cum se zice. Singură, pentru ca Ovidiu îmi facuse semn că nu vine, doar nu era să lase baltă meciul... M-am întrebat, de cum m-am urcat în maşină, ce caut eu în familia asta şi mai ales ce caut eu cu băiatul ăsta, pentru care orice altceva era mai important decât mine. "Să fiu chiar atât de disperată? La ce-mi trebuie un nesimţit pe cap? Cu tot cu familia lui minunată!" mi-am spus.
E adevărat că deja dădusem sfoara în ţară că mă mărit. Ai mei, săracii, erau în al nouălea cer că mă aşez la casa mea, iar rubedeniile, chiar şi cele din străinătate, de-abia aşteptau să joace la nunta mea. Mie, în schimb, acum, îmi cam pierise tot cheful de măritiş.
Viitoarea mea soacră părea o femeie cumsecade, dar oricine îşi putea da seama că nu avea niciun cuvânt de spus în casa aia, doar executa ordinele. Socrul meu fusese militar de carieră, iar Ovidiu o apucase şi el pe acelaşi drum, nu pentru că-i plăcuse, ci pentru că-i netezise taică-său drumul.
Îl cunoscusem la o conferinţă organizată pe bani europeni, la Sinaia, pe tema încadrării în muncă a persoanelor cu handicap. Fiecare minister si instituţie serioasă îşi trimiseseră reprezentanţi, fiindcă nimeni nu voia să se creadă că sectorul lor de muncă nu era interesat de această problemă. Eu m-am numarat printre organizatori. Au venit mai mulţi lectori din străinătate şi au ţinut prelegeri, nimeni n-a avut nimic de comentat, s-a mâncat şi s-a băut bine, într-o seară s-a şi dansat, si atunci am schimbat câteva vorbe cu Ovidiu.
Nu ştiam că e militar, fiind îmbrăcat în civil. Mi-a explicat el despre nu ştiu ce misiune într-un teatru de luptă, dar eu eram prea ocupată cu buna desfăşurare a evenimentului ca să-i acord atenţie. Înainte să s etermine totul, el mi-a vârât în mâna un bileţel cu un număr mobil. Mi s-a părut o grosolănie şi l-am aruncat în primul ciş de gunoi.
Numai că, ştiţi cum e, când e să fie... L-am întâlnit absolut întâmplător pe Ovidiu, la coadă la covrigi calzi, în Piaţa Unirii. Eu am vrut să mă prefac că nu-l recunosc, dar el a venit imediat la mine.
- Bună ziua, vă plac covrigii? Ce chestie! Nu mă aşteptam!
''Ce mârlan!'' mi-am spus în sinea mea. Am dat să plec cât mai repede, dar el m-a întrebat:
- Vă supăraţi dacă vă însoţesc câţiva paşi? Sper că nu...
- Mă cam grăbesc, ştiţi...
- Nu vreau să vă reţin, doar să vă conduc, atât!
Am acceptat, din politeţe.
- Nu m-aţi sunat, mi-a spus, ca un uşor reproş.
''Altă mârlănie! Doame omul ăsta este imposibil!''am gândit, dar i-am spus:
- Sunt foarte ocupată, ştiţi, nu prea am timp de distracţie... Promit să vă sun într-o zi, să vă întreb de sănătate.
Când am ajuns la maşina mea parcată destul de departe, am zis bogdaproste că am scăpat de un asemenea mitocam. Cu toate astea, dupa nici zece zile... am dat iar nas în nas cu el. Unde? Se tundea la acelaşi salon unde mă coafam eu. Când l-am zărit in oglindă, să-mi vină rău... Dar era prea târziu. El sărise din scun şi era deja lângă mine.
- Nu m-aţi sunat nici de data asta, trebuie să vă revanşaţi cumva faţă de mine... Ieşim la o cafea? Una mică. Promit să nu fiu prea plictisitor...
- Nu am timp acum, poate altă dată...
- Vă rog, doar o cafeluţă... Doar mi-aţi promis că mă veţi căuta!
''Da, de parcă eu aş fi cavalerul şi tu fata! Ce prost! Ce idiot! Ce bădăran!''
- Nu pot, v-am spus...
- Nu merit chiar niciun pic de atenţie din partea dumneavoastră? Vă rog să acceptaţi...
Mi-am zis: ''Hai s-o fac si pe asta, să scap mai repede!'', aşa că am acceptat. Culmea este că m-am simţit destul de bine în compania lui. Pe undeva, insistenţa lui mă flata. În plus, arăta bine şi avea o anumită prestanţă şi eleganţă care, paradoxal, deşi contrastau puternic cu gafele şi mârlăniile scoase pe gură, te făceau să te simţi bine lângă el. Te simţeai protejat, în siguranţă, după cum am constatat pe percursul orei petrecute împreună.
Nu i-am promis nimic când ne-am despărţit, dar, de atunci, Ovidiu s-a transformat în umbra mea. Era peste tot unde eram eu, apărea în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai nepotrivite momente.
Zilnic îmi trimitea flori la firmă, de mă invidiau toate colegele pentru bărbatul grozav peste care dădusem, aşa că, într-un final, a început să mă intereseze relaţia noastră. Ovidiu era ofiţer, avea salariu bun, casă, deci îmi putea oferi stabilitate şi, de ce nu? , o viaţă frumoasă. Am devenit, ca să zic aşa, un cuplu.
O bună bucată de vreme, s-a purtat retonabil, fără să punem la socoteală derapăile lui de la bunul-simţ, pe care le remarcasem de la început. Cu astea m-am obişnuit.
- Are un suflet minunat, sa ştii, mi-a zis mama când l-a cunoscut.
- E băiat bun, ar fi păcat să-l pierzi, mi-a spus şi Maia, prietena mea.
Toata lumea din preajma mea a considerat că Ovidiu este băiatul potrivit pentru mine, aşa că, în cele din urmă, mi-am spus că fac prea multe nazuri, că Făt-Frumos călare pe calul său cel alb nu va apărea niciodata. Am încercat să-l mai dau pe brazdă, să-l pun să asculte muzica mea preferată, să vadă filmele care-mi plac mie, l-am convins chiar să mergem împreună la teatru. A trebuit, în schimb, să învaţ să joc tenis, ceea ce mi-a prins bine, de altfel, nu mă plâng, să accept să mă uit la meciurile de fotbal de la televizor, iar, cand n-am mai putut suporta, mi-am cumpărat un alt televizou. Am refuzat să mă mut la el, am preferat să locuim în garsoniera mea, unde mă simţeam acasă.
Încet, încet, Ovidiu a început să aibă pretenţii tot mai mari: voia să-i dau lui tot salariul meu, ca să gestioneze el banii cum trebuie. Mi-a zis să renunţ la menajera care mă ajuta de ani de zile, pentru că, în opinia lui, orice femeie are obligaţia să spele, să calce, să facă mâncare şi curăţenie. Cel mai tare mă durea faptul că trebuia sa-i cer bani pentru orice aveam nevoie şi de aceea, după vreo trei luni de locuit împreună, am protestat şi nu i-am mai dat salariul. Atunci am încasat prima palmă de la el... Parcă m-a izbit o piatră în faţă, aşa de tare m-a durut. N-am vrut să plâng, nici n-am protestat, nici nu l-am dat afara din casă.
Cum credeam că o să-mi fie bine lângă Ovidiu, aşa cum susţinea, de altfel, toată lumea, nu voiam să-i dau norocului cu piciorul. Din păcate, după acea primă palmă, au urmat a doua, a treia şi aşa mai departe...
Când mi-a ajuns cuţitul la os şi am decis să las deoparte visul de a o duce bine lângă el, de fapt, lângă un ofiţer, i-am zis că vreau să ne despărţim, să-şi i-a hainele şi să plece de la mine. Mi-a dat o mamă de bătaie în ziua aceea de nu m-am putut ridica câteva zile din pat. Cu toate astea, Ovidiu parcă făcuse un curs de tehnici pentru bătaie, căci nu a lăsat nicio urmă la vedere, nu aveam nicio vânătaie, nicio zgârietură, nimic.
- Oi fi vrând tu să scapi de mine, dar eu nu vreau să te las, m-ai înţeles? O să ne căsătorim şi o să faci ce-ţi spun! Doar n-o să mă faci de râs tocmai acum, când le-am zis alor mei că vreau să mă însor!
Aşa am ajuns la ziua în care mi-am cunoscut viitoarele neamuri şi am detest-o pe viitoarea mea cumnată de la prima vedere. Deşi mă întrebam întruna ce caut eu în acea familie, am mers înainte. Speram să-mi fie bine, atât.
Am avut o nuntă mare, cu tot dichisul, şi eu am fost o mireasă fericită, în ziua aceea. Ovidiu însă nu a mai acceptat să locuim la mine, ci în apartamentul lui cu două camere, dar de M.Ap.N. Voia să vând garsoniera, probabil ca să nu am unde mă refugia dacă nu-mi convenea ceva. Pe scurt, ca să mă poată controla în întregime. I-am luat-o eu, de data asta, înainte şi am închiriat-o unei foste colege de facultate, care primise un post în Bucureşti dar nu avea unde să stea. Nici n-a contat pentru mine că Sânziana s-a încurcat pănă la urmă cu Ovidiu, ba chiar, la un moment dar, am sperat că poate aşa scap de el. Se ivise o ocazie neaşteptată şi ar fi fost păcat să nu profit de ea. Pentru că a placut-o pe Sânziana, Ovidiu m-a lşsat să păstrez garsoniera, singura mea avere.
După câteva luni, am rămas însarcinată şi le-am dat tuturor vestea cea mare. Evident, de cum au aflat, socrii mei ne-au invitat la ei la masă.
Tot evident, cumnată-mea şedea în capul mesei. De data asta însă a fost foarte paşnică şi înţelegătoare cu mine, înduioşată de sarcina mea. Mă întreba tot timpul dacă mă simt bine, dacă am nevoie de ceva. La un moment dat, m-a chemat la ea în cameră. N-o să vă vina să credeţi, dar cumnata mea e medic ginecolog şi, după cum am aflat ulterior, pacientele o adoră. E spurcată la gură, dar are un suflet bun.
- Ştiu ce poamă e Ovidiu! Dacă ai să-mi spui ceva, trebuie să ai încredere în mine.
Nu ştiu ce vrei să spui...
- Mai gândeşte-te, poţi să vii să mă cauţi la spital, el n-are cum să afle...
Nu am vrut sa-i dau satisfacţia de a auzi, din gura mea, că frate-său mă snopea în bătaie. Chiar ''scorpia'' să mă ajute? În niciun caz! Poate să mă extermine!
Totuşi, după o altă bătaie dravănă, de teamă să nu pierd sarcina, m-am dus la ea. I-am povestit absolut tot, cu lux de amănunte, cu orice risc.
- Nu am denaturat cu nimic situaţia. Ovidiu mă bate regulat, dureros, dar ştie ce face, nu lasă urme şi de-aia nu mă crede nimeni... Cred că mai bine fac avort. Mă ajuţi? N-aş vrea ca acest copil să aibă un tată ca el...
M-a programat pentru întrerupere de sarcină şi mi-a promis că mă ajută mşi mai departe, să scap de Ovidiu.
- Eu ştiu foarte bine ce-am pătimit în casa aia, cât a stat cu noi. Am să te învaţ cum sa-l dai în gât: când te bate, vii imediat la mine şi-ţi fac radiografii. Pe urmă, îi trimitem totul, într-un plic, şefului lui, cu semnătura mea. Îl cunosc foarte bine pe tip, e tare omenos. îmi pare rău că te-am luat atunci aşa tare... Nu ştiu ce m-a apucat. Am mâncat şi eu destulă bătaie d ela Ovidiu, îi cunosc stilul. După ce trimitem plicul, trebuie să dispari o vreme, ai unde să pleci? Undeva departe. Te urci în avion şi uiţi drumul de întoarcere. Cu Ovidiu, mă descurc eu.
Multă vreme am crezut că îmi intinde o cursă, dar n-a fost aşa. Cumnata mea colaborează şi cu o asociaţie care se ocupă de femeile maltratate, am aflat asta tot de la o pacintă a ei. Mai întâi, m-a ajutat cu avortul. Pe urmă, mi-a zis să mă pregătesc de plecare. În mod absolut ciudat, de parcă ar fi bănuit ceva, Ovidiu nu s-a mai atins de mine o vreme. Ajunsesem să-mi fie teamă că stric totul şi am început săţl provoc. Îi răspundeam taios la orice spunea, faceam lucruri pe care ştiam că nu-i place să le fac, întârziam acasă degeaba. Parcă eram alt om. Vorbisem chiar cu o rudă din Australia, îmi cumpărasem chiar şi bilet de avion. Nu mai aveam nevoie decât de radiografiile incriminatorii ca să ne putem pune planul în aplicare.
Într-o seară, mi-a venit o idee salvatoare. Ovidiu s euita la un meci de fotbal şi eu i-am spus:
- Am făcut avort! Nu puteam face copilul cu un tată ca tine! Dacă eu suport, e treaba mea. Nu e vina lui că eu te accept...
În clipa următoare, nu am mai ştiu pe ce lume sunt. Am simţit o durere atroce în stomac, m-am îndoit şi... am leşinat.
Când mi-am revenit, el nu mai era acasă. Am sunat-o pe cumnata mea şi m-am dus la ea la spital, unde mi-a facut nişte teste şi mai multe radiografii. A doua zi, după ce Ovidiu a plecat la lucru, cumnata mea m-a condus la aeroport şi dusă am fost la o verişoară de-a mea din Franţa. O lună, n-am avut nicio veste de la ea. Apoi, dintr-odată, m-am pomenit cu un tefelon:
- Poţi veni acasă! Ovidiu a primit ce-a meritat! Şi-a bătut un subaltern până l-a găgat în spital. Cu ce mai aveau d ela noi şi cu declaraţia chiriaşei tale, o să stea o vreme la răcoare, să rumege la ce-a făcut. Din păcate, mama nu mai e... A murit supărată pe mine, pentru ce a păţit Ovidiu. Îţi poţi imagina asta?
Sfârşit.
Capitol necorectat. ^^
Q: 'Ce ' EsTe ' PumNuL ?
A: 'PumNuL ' EsTe ' ParTeA ' De ' VorBirE ' CaRe ' ItI ' MuTa ' MaXiLaRuL ' Si ' ItI ' PuNe ' InTrEbAReA ' MaI ' VrEi ' ?
A: 'PumNuL ' EsTe ' ParTeA ' De ' VorBirE ' CaRe ' ItI ' MuTa ' MaXiLaRuL ' Si ' ItI ' PuNe ' InTrEbAReA ' MaI ' VrEi ' ?