Oneshots from Sorin

[Mizantropul]

Thank you all!!

Cu ochii pe întuneric

Noapte de septembrie. Una din ultimile nopţi din an în care mai poţi
ţine fereastra larg deschisă, stând în pat, la bustul gol, sub o plapumă
mai consistentă, astfel încât să mai poţi simţi respiraţia toridă a
verii de odinioară.
Ceasul numai bate la secundă. Se orientează după ritmul bătăilor inimii mele. Mă gândesc înfricoşat că poate-i moare
bateria, poate moare, poate mor şi eu. Cu ocazia acestui subiect ţin să
menţionez, din observaţii, omul din totdeauna îşi sincronizează viaţa
după ritmul timpului, stând la mila sa. Dar odată la câteva generaţii
apar câţiva inşi. Aceştia dresează timpul. Făcându-l să se regleze după
ritmul lor personalizat, ca într-un final aceşti zei în devenire să
ajungă să fure din pântecele timpului, imortalitatea; cea mai sigură
protecţie împotriva degradării organice.
Lăsând această banală presupunere în urmă încep să cercetez consecinţele vizuale asupra
obiectelor de natură umană, sub acţiunea întunericului.
Lustra e organul cel mai bizar al camerei.Ziua stă atârnată precum o ureche; aude
uniform orice lucru şi noaptea orbeşte, îşi pierde câmpul auditiv prin
intermediul apăsării de deget peste buricul camerei. În urma apăsării
cei trei cercei agăţaţi de ureche devin trei globuri oculare orbitoare
de lumină formând un câmp vizual mai magnific decât al omului. Dar
noaptea când urechea nu treb uie să vadă, seamănă cu o ancoră veche
ruginită şi plină de funingine.
Jaluzelele albastre... vai cât greşesc! pe întuneric sun zăbrele argintii. sunt gratii de închisoare
mai subţiri decât valorile morale ale prizonierilor.
Văzând biblioteca reconstruiesc o imagine. Biblioteca, un corp fără
căpăţână,fără membre, un trup tăiat în plăgi largi deschise orizontale
de sus până jos. La bază este eviscerat. Cărţile? par secţiuni din
organele interne ale trupului.
Covoarele se mulează şi se unesc cu parchetul orând podeaua unui hău fără fund. Dacă mă arunc în acest abis
până a doua zi dimineaţă sunt dat dispărut.
Biroul nu-l văd. Câteva fragmente mai pâlpâie pe sonarul ochilor. Se mai observă doar piciorul
de oţel şi ramele de fier. Restul compoziţiei de lemn e complet măcinată
sau mâncată de lăcomia termitelor de noapte.
Pe final trebuie să exemplific şi ochii, deşi nu fac parte din categoria "obiecte" sunt de
natură umană. Partea bună e că nu există ochi bolnav, fiecare e tratat
cu cea mai ieftină şi eficientă terapie oftalmologică, întunericul. Nu
contează cât de bine vedem ziua. noaptea vedem cu toţii la fel.
Şi partea rea... cine spune că trebuie să fie şi o parte rea? Poate există,
dar e mai bine să las cititorul cu o tentă optimistă la final.