Oneshots from Sorin

[Mizantropul]

Să văd dacă vă place genul meu de proză, că apoi mai postez :)
(first blood)

Mintea vede orbită de ochi

Camera goală. Mă văd doar pe mine în ea. Sunetul liniştii din încăpere
surzeşte ascultat de prea multe ori. Închid ochii. Deschid mintea. Şi mă
trezesc din somn. Simţul orientării mă poartă către ceas. Acele sale
sunt ascuţite din punct de vedere fizic , dar vârfurile abstinenţei lor
sunt tocite şi învechite. De ce? Datorită beţiei le văd cum toate trei
stau aplecate cu capul în jos.
Întorc capul către geam şi privesc stupefiat. Nu-mi cred minţilor. Copacii animaţi de vântul cupidon se
mângâie tandru reciproc cu crengile şi se săruta tainic printre frunze.
O mână lemnoasă plină de noduri se întinde arcuit până la fereastră şi trage
jaluzelele invocând puţină intimitate.Resemnat le respect decizia.
Îmi îndrept mintea spre lucruri mai nesemnificative. Văd lampa. E
cocoşată becul leneş şi gras o trage-n jos. O văd şi neagră toată. Nu mă
miră acest fapt. Paradoxul este că lampa la câtă lumina dă la toţi
pentru ea nu rămâne nici măcar o particula de foton rătăcită s-o
lumineze. Aşa că a rămas neagră. Neagră precum reflexia umbrei în
întuneric.
Scap de importanţa lămpii. Găsesc un obiect abuzat de necesitatea mea indispensabilă faţă de el. Mintea conturează imaginea. E
stiloul. Simt neimportanţa sa, inutilitatea sa şi neînţelegerea sa în
orice alt domeniu de activitate decât scrisul. El este instumentul
memoriei minţii mele fizice, artificiale. Crează biblioteca mea
personală de sentimente, gânduri şi idei. Îmi dezvoltă limbajul vizual.
Format din diferite particularităţi. Sunt grupate precum o turmă semnele
sub denumirea de alfabet. Semnele denumite litere. Această definiţie nu
e bună. Cred cu tărie de băutură că definiţia mea este mai potrivită.
Nu litere , ci zgârieturi disciplinate. Prin rănirea foilor de către
stilou îmi notez totul prin cicatricele lor. Problema este că foile nu
sângerează. Aşa că stiloul din respect dăruieşte foilor propriul sânge.
Atenţia este furată de dulapul înalt şi plin cu cărţi. Cărţile cu file seculare mă îndeamnă să le ating paginile cu privirea.
Dar brusc şi subit imaginea se şterge cu mopul ca o pată de cafea
lăsată pe gresie. Mintea se închide , legătură se rupe. Tot sunetul mă
deranjează. Încă cred cu stăruinţa că sunetul din jur s-a sinucis pentru
că nu mai aude.
Doamne ce năuc sunt.
Urlă vocile de la geam reanimand sunetul.
-Hai, mă, ieşi afară?
-Acuma vin. Şi o bere daţi, nu?
Da, dăm cum să nu că am rămas datori. Dar nu te-am deranjat, nu?
-Nu, chiar deloc. Nu făceam mai nimic.
-Hai te aşteptăm în spatele blocului.



(Vreau critici dure :P)