multumesc tutoror celor care au citit si m-au onorat cu parerile lor, imi cer scuze ca urmatorul capitol vine atat de tarziu dar sper sa va placa.:)
Capitolul unu
***
Totul a inceput de la o simpla scrisoare. O bucata de hartie si o singura fata aveau sa pecetluiasca pentru totdeauna soarta pamantului. De multe ori, atunci cand ma uit peste ceea ce sta scris in arhive incercand sa inteleg mai bine cum de au lasat sa se intample asa ceva stramosii mei, ma intreb daca nu cumva inca de la inceputul timpului Pamantul era sortit sa fie distrusa de catre om si de catre urmasii acestuia. Pamantul nu era ca celelalte planete. Nu. El crea forme de viata, forme care se autodistrugeau si in acest proces de autodistrugere distrugeau si planeta pe care locuiau. Era atat vina vietuitoarelor pe cat era vina Pamantului.
In curand se va dezvalui sursa de unde a aparut aceasta conceptie a mea cum ca Pamantul era sortit sa moara din clipa in care prima creatura s-a tarat din supa primordiala.
Soarta Pamantului a fost pecetluita de o scrisoare si o fata. Dupa doar o mie de ani de la incidentul ce aproape ca a distrus Pamantul, un alt plan de a-l distruge, de a-l rade de pe fata universului se pune in aplicare.
Nu era vorba de un om din umbra care a planuit sa distruga Pamantul, un fel de papusar ticnit care controleaza fiecare miscare, care ia in calcul fiecare schimbare. Nu. A fost vorba doar de ceea ce era programat in genele fiecarei forme de viata inteligenta de pe Pamant. Atat si nimic mai mult. Nu au existat conspiratii sau manipulari, ci doar o simpla poveste, sucita, a unui Romeo si a unei Julieta, insa spre deosebire de originalii protagonisti, acestia ar fi trebuit sa asculte de parintii si sa fie mai atenti la legile naturii.
***
O fata pe nume Clara din clanul Ignis statea linistita in camera ei, asteptandu-si cu groaza viitorul care batea nerabdator la usa ei. Era singura mostenitoare a familiei Ignatium si era de datoria ei sa aduca pe lume urmatoarea generatie a celei mai puternice familii din clanul Ignis. Tatal ei era conducatorul intregului clan, nimeni nu facea nimic fara acordul lui, iar Clara avea sa ii ia locul intr-o zi, sau asta credea ea. Deoarece era sange din sangele lui, puterea tatalui ei ii curgea in vene. Numai ca pentru a fi considerata eligibila trebuia sa aiba o familie iar inceputul familiei ei avea sa se nasca chiar in acea zi o data cu logodna ei cu Siracus. Logodna care avea sa fie dezvaluita lumii in acea seara. Erau prea multe responsabilitati pentru o fata atat de tanara si visatoare ca ea, o fata care inca nu renascuse ca adevarata urmasa a lui Nero Ignatium. Poate chiar din cauza ca dorea sa fie ea si nu o alta persoana creata de tatal ei, poate de aceea a ajuns sa se razvrateasca.
Statea in camera ei si se uita pe geam la toti oamenii care treceau pe strada nepasatori, bucurosi, fara de griji. Nu reusea sa suporte multitudinea de culori care ii zgariau ochii si toate acele oglinzi care reflectau lumina soarelui in toate directiile cu atata indiferenta orbind pe fiecare trecator care avea cutezanta sa se uite inspre originea acelei luminii. Nu dorea decat sa se intoarca la casa lor de la agrestis, casa in care isi petrecuse primii cincizeci de ani din viata, casa in care il cunoscuse pe acel baiat care rapid ii devenise prieten. Era atat de frumos acolo. Soarele mangaia copacii si florile daruindu-le un farmec afara din acea lume, iar toate acele mici vietatii care isi continua viata linistita langa casa lor si care nu se sfiau sa se duca la Clara si sa se joace cu ea ori de cate ori simteau ca era trista o incantau nespus de mult. Numai ca nici unul dintre acele mici animale adorabile nu aduceau acel zambet special care incalzea totul in jur asa cum o facea un anumit baiat cu parul albastru ca mare care facea totul sa para suportabil doar prin simpla lui prezenta. Intotdeauna reusea cumva sa o fata sa rada si stia ce sa ii spuna atunci cand plangea, niciodata nu o dezamagise si era sigura ca nu avea sa o dezamageasca niciodata. Apoi ceva se schimbase intre ei cu cativa ani in urma si Clara se trezi ca incepe sa se gandeasca la acel baiat ca la ceva mai mult decat un simplu prieten. Incepuse sa isi doreasca sa petreaca fiecare clipa a zilei in prezenta sa si inainte sa o aduca tatal ei definitiv in oras, incepuse sa stea alaturi de el inchipuindu-si cum ar fi fost daca s-ar fi sarutat. De cateva roi chiar se trezise uitandu-se la el, la buzele sale, apropiindu-se de ele pentru a le studia mai bine. Dar acele vise disparusera de mult din gandurile fetei.
Se bucurase atunci cand tatal ei venise sa o duca in oras, dar dupa cateva saptamani cand intelese ca nu avea sa se intoarca inapoi la baiat incepuse sa ii fie dor de prezenta lui calmanta. Ajunsese sa il viseze noaptea cum o strangea in brate alintand-o.
Isi dorea din tot sufletul sa se intoarca la el pentru a afla ce anume era acea infatuare a ei. Era dragoste sau doar o simpla curiozitate adolescentina, nu putea spune. Dragoste. In mintea fetei dragostea si cu casatoria mergeau mana in mana. Dragostea nu putea sa fie deoarece nu auzise de nimeni pana atunci sa se casatoreasca cu cineva care nu era din acelasi clan. Era gresit. Nu era nici o lege care sa interzica asta, dar cumva printr-o intelegere tacita clanurile se fereau de o unire, de un amestec al puterilor lor. In ciuda acestor cunostinte, in ciuda faptului ca parintii ei i-ar fi interzis o asemenea asociere, ea simtea ceva pentru baiat. Nu credea ca sentimentul era reciproc, nici macar ca era cu adevarat iubire, dar nu conta. Vroia sa il descopere, sa ii cunoasca adancimea si credea ca putea sa faca asta in visele ei, ca nu i trebuia ceva mai mult.
Tocmai in secunda in care se gandea la dragostea ei, acesta aparu dupa un colt inconjurat de prietenii sai, razand. Nu putea sa creada ca se afla in oras. Dar desi ramase uimita sa il vada, un zambet calduros ii aparu pe chip la vederea zambetului lui care ii lumina fata. Era muzica pentru urechile ei atunci cand il auzea razand.
Numele lui era Amadeus Nymphe. Baiatul avea parul scurt de un albastru inchis si era ciufulit facand astfel ca parul sau sa se asemenea oceanului pe timpul unei furtuni, asta era probabil din cauza ca se batuse din nou cu vreun prieten sau poate era din cauza vantului care incepuse sa bata cu cateva minute inainte. Nu o interesa prea tare motivul. Ii placea aerul dur pe care il oferea baiatului. Se aplecase peste pervazul ferestrei pentru a incerca sa ii vada chipul mai bine dar mai ales ochii. Acei ochi minunati de un albastru-verzui in care se pierdea de fiecare data cand ii vedea. Isi puse mainile pe pervaz si se ridica pregatindu-se sa il strige, sa il salute, sa il invite sus sa vorbeasca, sa povesteasca, sa recupereze timpul pe care il petrecusera despartiti. Insa inainte sa rosteasca un singur cuvant l-a auzit pe tatal ei strigandu-i. Se intoarse nemultumita, ascunzandu-si sentimentele, cu fata spre el deoarece stia ca nu era politicos ca o tanara domnisoara sa stea cu spatele la cel care dorea sa ii vorbeasca. Nu era deloc incantata de prezenta lui.
- Clara? A soptit tatal ei dandu-i fiori pe sira spinarii.
Intotdeauna reusea sa ii rosteasca numele cu acea voce atat de plina de autoritate care o facea sa isi indrepte spatele si sa isi ridice capul instantaneu. Niciodata nu cunoscuse latura lui iubitoare, protectiva, asta daca chiar exista. Oricat de mult se straduia nu putea sa isi aminteasca de nici un moment in care tatal ei ii aratase o clipa de iubire. Ba, de fiecare daca cand incerca isi amintea de prima zi in care isi incepuse antrenamentul ceea ce o facea sa tremure. Puterea lui o facea sa isi doreasca sa fie oriunde altundeva, cat mai departe de el. O sufoca puterea lui iar acesta nu se sfia sa ii arate de fiecare data cine era liderul. Acelasi sentiment de groaza o cuprinse in acea secunda si si-ar fi dorit sa se afle cat mai departe de tatal ei, nu la doar cativa pasi. Cu toate acestea isi ascunse cat de bine putut frica si il infrunta uitandu-se direct in ochii lui. Din fericire, acesta nu ii acorda prea multa atentie fiind preocupat de altceva.
- Da, pater?
- Ti-ai uitat manierele, fica mea? Ce te-a invatat mama ta? A intrebat uitandu-se dezaprobator la Clara.
Primul lucru care ii trecu prin minte fetei fu sa raspunda ca nu a invatat-o nimic, deoarece acela era adevarul, insa isi inghitii cuvintele stiind ca acel raspuns nu ar face decat sa il enerveze. Alese sa zambeasca jucand rolul copilului inocent si docil.
- Sa nu ma aplec peste pervazul ferestrei, a afirmat incercand sa evite intrebarea tatalui ei.
- O fata niciodata nu tipa dupa un baiat si mai ales o fata de teapa ta, a afirmat uitandu-se cu ochii lui de foc direct in ai ei.
Nu a trebuit sa vada dupa cine se uitase sau sa astepte ca ea sa strige, a stiut dinainte ca Clara sa savarseasca fapta ce vroia sa faca. Intotdeauna fusese ca o carte deschisa pentru el. O fata ce putea fi controlata usor, iar cu sotul potrivit avea sa duca numele de Ignatium mai departe. Nu avea nevoie de o conducatoare, nu avea nici un gand sa ii lase conducerea clanului pe mainile sale, spera sa ii dea un nepot, un nepot puternic in care putea sa se increada. Acesta era rostul ei, iar Clara trebuia sa il inteleaga. Era cu adevarat orb in ceea ce o privea pe Clara, o subaprecia fara sa se gandeasca la posibilitatea ca fata chiar nu era atat de docila pe cat o credea el sa fie.
- Da, tata. Imi cer scuze pentru indiscretia de care era sa dau dovada. Promit ca voi fi mai atenta pe viitor, a zis inclinandu-se in fata lui.
- Sa speram ca nu va mai fi o data viitoare, Clara. Cine era cel dupa care vroiai sa strigi? A intreba punand punctul pe „i"ť.
Pentru o secunda a contemplat posibilitatea de a-l minti pe tatal ei insa a alunga acel gand aproape instantaneu. Era imposibil sa scape mintind. Spera sa nu ii interzica sa il vada pe Amadeus.
- Amadeus, a soptit lasandu-si privirea in jos.
- Amadeus Nymphe din clanul Aqua? A intrebat mai mult pentru a fi suta la suta sigur ca despre el vorbeste decat din alte motive.
- Da, a soptit si mai incet simtind cum crestea furia din privirea lui.
Apoi de parca nimic nu l-ar fi deranjat, a dat din mana de parca alunga o musca ce il enerva si a continuat schimband subiectul.
- Hmph... nu conteaza. In aceasta seara va avea loc o petrecere foarte importanta si vreau sa te imbraci cu acea rochie albastra in care iti sta atat de bine deoarece o sa cunosti pe cineva foarte importanta si vei dori sa fi frumoasa. Poti incepe sa te pregatesti. Este ora cinci, la opt vreau sa fi in dreptul scarilor pentru ca atunci ti se va face anuntata prezenta, a zis inainte de a iesi din incapere pentru a-si lasa fica sa se imbrace.
Fata era atat de uimita de ceea ce s-a petrecut incat a ramas impietrita acolo unde statea uitandu-se la usa pe care iesise tatal ei. Nu ii venea sa creada cat de usor a trecut cu vederea tatal ei mica indiscretie. Se asteptase la o lunga morala despre cum cineva ca ea nu trebuia sub nici un chip sa umble cu cineva ca el. Se asteptase chiar si la interdictia de a-l mai vedea insa tatal ei se comportase de parca nimic nu s-a intamplat, de parca existenta lui Amadeus nu era importanta. Il considera un nimeni pe care nu trebuia sa il recunoasca. La acest gand Clara a inceput sa isi simta sangele fierbandu-i.
- Cum adica il considera insignifiant?! A tipat tanara in timp ce parul ei negru-rosiatic incepuse sa se transforme in foc.
Incepea sa isi piarda controlul asupra trupului ei cand deodata totul s-a oprit iar ea a cazut jos pe podeaua din lemn lacuit. Frustrata din cauza ca nu ii aparusera inca puterile a lovit cu pumnii in lemn, de parca asta ar ajuta-o cu ceva.
- La naiba! Exclama inainte sa se ridice si sa se aseze la toaleta pentru a se pregati.
Se uita la reflexia ei cateva minute in timp ce se gandea cum sa isi aranjeze parul si ce culori de fard sa foloseasca. In final decise sa isi lase parul negru-rosiatic lung si drept pana la mijloc liber pentru a putea sa isi puna lantisorul fin din argint cu pietricele mici albastre in forma de stele pe cap. Culoarea pietricelelor s-a transformat intr-un mov inchis acolo unde stateau peste parul ei ceea ce ii dadu ideea de a se machea cu mov. Folosise o nuanta mai deschisa pentru a-i scoate putin in valoare si ochii de un rosiu sangeriu, nu numai lantisorul. Dupa ce termina cu machiajul se ridica si se imbraca cu rochia de un albastru glaciar lunga pana la pamant care ii venea ca turnata pe corpul suplu. Rochia avea un decolteu putin adanc in forma de „v"ť in fata iar in spate era decupata pana mai jos de mijloc. Era eleganta si potrivita pentru ocazii ca cea care avea sa aibe loc peste cateva ore. Se intoarse cu fata spre oglinda de inaltimea unui om ce era incorporata in usa glisanta a dulapului si ofta atunci cand isi vazu reflexia.
- Arat perfect. Exact asa cum vor ei sa arat... sopti Clara intinzand mana spre suprafata perfecta a oglinzii. Nu arat deloc ca mine... mai spuse lasandu-si capul in jos incercand sa isi opreasca lacrimile din cursul lor deoarece nu dorea sa isi strice machiajul.
Nu auzi usa deschizandu-se si pe cineva intrand in camera ei deoarece era mult prea concentrata la gandurile si sentimentele ei. Se simtea sufocata, obligata sa fie ceva ce nu era, obligata sa isi tina personalitatea ei independenta si salbatica in frau doar pentru a-si multumi parintii si a-i auzi cum spun ca sunt mandrii de ea. Ura faptul ca juca teatru in fata unei audiente atat de greu de impresionat, de care nu putea sa scape orice ar fi facut sau aproximativ orice. Dar dorea sa ii auda cum spun fericiti ca sunt mandrii de ea, era o dorinta pe care stia ca nu avea sa ia fiinta niciodata, insa continua sa spere ca daca va reusi sa se schimbe, sa se transforme in ceea ce doresc va auzi acele cuvinte.
- Wow, C! Arati ca o adevarata domnisoara, cine ar fi ghicit?
A auzit ea o voce de baiat care o scoase automat din starea ei de depresie. Isi ridicase privirea furioasa pregatita sa se arunce pe el sa il invete cum sa formuleze un compliment la adresa unei domnisoare, cand el o opri.
Capitolul unu
***
Totul a inceput de la o simpla scrisoare. O bucata de hartie si o singura fata aveau sa pecetluiasca pentru totdeauna soarta pamantului. De multe ori, atunci cand ma uit peste ceea ce sta scris in arhive incercand sa inteleg mai bine cum de au lasat sa se intample asa ceva stramosii mei, ma intreb daca nu cumva inca de la inceputul timpului Pamantul era sortit sa fie distrusa de catre om si de catre urmasii acestuia. Pamantul nu era ca celelalte planete. Nu. El crea forme de viata, forme care se autodistrugeau si in acest proces de autodistrugere distrugeau si planeta pe care locuiau. Era atat vina vietuitoarelor pe cat era vina Pamantului.
In curand se va dezvalui sursa de unde a aparut aceasta conceptie a mea cum ca Pamantul era sortit sa moara din clipa in care prima creatura s-a tarat din supa primordiala.
Soarta Pamantului a fost pecetluita de o scrisoare si o fata. Dupa doar o mie de ani de la incidentul ce aproape ca a distrus Pamantul, un alt plan de a-l distruge, de a-l rade de pe fata universului se pune in aplicare.
Nu era vorba de un om din umbra care a planuit sa distruga Pamantul, un fel de papusar ticnit care controleaza fiecare miscare, care ia in calcul fiecare schimbare. Nu. A fost vorba doar de ceea ce era programat in genele fiecarei forme de viata inteligenta de pe Pamant. Atat si nimic mai mult. Nu au existat conspiratii sau manipulari, ci doar o simpla poveste, sucita, a unui Romeo si a unei Julieta, insa spre deosebire de originalii protagonisti, acestia ar fi trebuit sa asculte de parintii si sa fie mai atenti la legile naturii.
***
O fata pe nume Clara din clanul Ignis statea linistita in camera ei, asteptandu-si cu groaza viitorul care batea nerabdator la usa ei. Era singura mostenitoare a familiei Ignatium si era de datoria ei sa aduca pe lume urmatoarea generatie a celei mai puternice familii din clanul Ignis. Tatal ei era conducatorul intregului clan, nimeni nu facea nimic fara acordul lui, iar Clara avea sa ii ia locul intr-o zi, sau asta credea ea. Deoarece era sange din sangele lui, puterea tatalui ei ii curgea in vene. Numai ca pentru a fi considerata eligibila trebuia sa aiba o familie iar inceputul familiei ei avea sa se nasca chiar in acea zi o data cu logodna ei cu Siracus. Logodna care avea sa fie dezvaluita lumii in acea seara. Erau prea multe responsabilitati pentru o fata atat de tanara si visatoare ca ea, o fata care inca nu renascuse ca adevarata urmasa a lui Nero Ignatium. Poate chiar din cauza ca dorea sa fie ea si nu o alta persoana creata de tatal ei, poate de aceea a ajuns sa se razvrateasca.
Statea in camera ei si se uita pe geam la toti oamenii care treceau pe strada nepasatori, bucurosi, fara de griji. Nu reusea sa suporte multitudinea de culori care ii zgariau ochii si toate acele oglinzi care reflectau lumina soarelui in toate directiile cu atata indiferenta orbind pe fiecare trecator care avea cutezanta sa se uite inspre originea acelei luminii. Nu dorea decat sa se intoarca la casa lor de la agrestis, casa in care isi petrecuse primii cincizeci de ani din viata, casa in care il cunoscuse pe acel baiat care rapid ii devenise prieten. Era atat de frumos acolo. Soarele mangaia copacii si florile daruindu-le un farmec afara din acea lume, iar toate acele mici vietatii care isi continua viata linistita langa casa lor si care nu se sfiau sa se duca la Clara si sa se joace cu ea ori de cate ori simteau ca era trista o incantau nespus de mult. Numai ca nici unul dintre acele mici animale adorabile nu aduceau acel zambet special care incalzea totul in jur asa cum o facea un anumit baiat cu parul albastru ca mare care facea totul sa para suportabil doar prin simpla lui prezenta. Intotdeauna reusea cumva sa o fata sa rada si stia ce sa ii spuna atunci cand plangea, niciodata nu o dezamagise si era sigura ca nu avea sa o dezamageasca niciodata. Apoi ceva se schimbase intre ei cu cativa ani in urma si Clara se trezi ca incepe sa se gandeasca la acel baiat ca la ceva mai mult decat un simplu prieten. Incepuse sa isi doreasca sa petreaca fiecare clipa a zilei in prezenta sa si inainte sa o aduca tatal ei definitiv in oras, incepuse sa stea alaturi de el inchipuindu-si cum ar fi fost daca s-ar fi sarutat. De cateva roi chiar se trezise uitandu-se la el, la buzele sale, apropiindu-se de ele pentru a le studia mai bine. Dar acele vise disparusera de mult din gandurile fetei.
Se bucurase atunci cand tatal ei venise sa o duca in oras, dar dupa cateva saptamani cand intelese ca nu avea sa se intoarca inapoi la baiat incepuse sa ii fie dor de prezenta lui calmanta. Ajunsese sa il viseze noaptea cum o strangea in brate alintand-o.
Isi dorea din tot sufletul sa se intoarca la el pentru a afla ce anume era acea infatuare a ei. Era dragoste sau doar o simpla curiozitate adolescentina, nu putea spune. Dragoste. In mintea fetei dragostea si cu casatoria mergeau mana in mana. Dragostea nu putea sa fie deoarece nu auzise de nimeni pana atunci sa se casatoreasca cu cineva care nu era din acelasi clan. Era gresit. Nu era nici o lege care sa interzica asta, dar cumva printr-o intelegere tacita clanurile se fereau de o unire, de un amestec al puterilor lor. In ciuda acestor cunostinte, in ciuda faptului ca parintii ei i-ar fi interzis o asemenea asociere, ea simtea ceva pentru baiat. Nu credea ca sentimentul era reciproc, nici macar ca era cu adevarat iubire, dar nu conta. Vroia sa il descopere, sa ii cunoasca adancimea si credea ca putea sa faca asta in visele ei, ca nu i trebuia ceva mai mult.
Tocmai in secunda in care se gandea la dragostea ei, acesta aparu dupa un colt inconjurat de prietenii sai, razand. Nu putea sa creada ca se afla in oras. Dar desi ramase uimita sa il vada, un zambet calduros ii aparu pe chip la vederea zambetului lui care ii lumina fata. Era muzica pentru urechile ei atunci cand il auzea razand.
Numele lui era Amadeus Nymphe. Baiatul avea parul scurt de un albastru inchis si era ciufulit facand astfel ca parul sau sa se asemenea oceanului pe timpul unei furtuni, asta era probabil din cauza ca se batuse din nou cu vreun prieten sau poate era din cauza vantului care incepuse sa bata cu cateva minute inainte. Nu o interesa prea tare motivul. Ii placea aerul dur pe care il oferea baiatului. Se aplecase peste pervazul ferestrei pentru a incerca sa ii vada chipul mai bine dar mai ales ochii. Acei ochi minunati de un albastru-verzui in care se pierdea de fiecare data cand ii vedea. Isi puse mainile pe pervaz si se ridica pregatindu-se sa il strige, sa il salute, sa il invite sus sa vorbeasca, sa povesteasca, sa recupereze timpul pe care il petrecusera despartiti. Insa inainte sa rosteasca un singur cuvant l-a auzit pe tatal ei strigandu-i. Se intoarse nemultumita, ascunzandu-si sentimentele, cu fata spre el deoarece stia ca nu era politicos ca o tanara domnisoara sa stea cu spatele la cel care dorea sa ii vorbeasca. Nu era deloc incantata de prezenta lui.
- Clara? A soptit tatal ei dandu-i fiori pe sira spinarii.
Intotdeauna reusea sa ii rosteasca numele cu acea voce atat de plina de autoritate care o facea sa isi indrepte spatele si sa isi ridice capul instantaneu. Niciodata nu cunoscuse latura lui iubitoare, protectiva, asta daca chiar exista. Oricat de mult se straduia nu putea sa isi aminteasca de nici un moment in care tatal ei ii aratase o clipa de iubire. Ba, de fiecare daca cand incerca isi amintea de prima zi in care isi incepuse antrenamentul ceea ce o facea sa tremure. Puterea lui o facea sa isi doreasca sa fie oriunde altundeva, cat mai departe de el. O sufoca puterea lui iar acesta nu se sfia sa ii arate de fiecare data cine era liderul. Acelasi sentiment de groaza o cuprinse in acea secunda si si-ar fi dorit sa se afle cat mai departe de tatal ei, nu la doar cativa pasi. Cu toate acestea isi ascunse cat de bine putut frica si il infrunta uitandu-se direct in ochii lui. Din fericire, acesta nu ii acorda prea multa atentie fiind preocupat de altceva.
- Da, pater?
- Ti-ai uitat manierele, fica mea? Ce te-a invatat mama ta? A intrebat uitandu-se dezaprobator la Clara.
Primul lucru care ii trecu prin minte fetei fu sa raspunda ca nu a invatat-o nimic, deoarece acela era adevarul, insa isi inghitii cuvintele stiind ca acel raspuns nu ar face decat sa il enerveze. Alese sa zambeasca jucand rolul copilului inocent si docil.
- Sa nu ma aplec peste pervazul ferestrei, a afirmat incercand sa evite intrebarea tatalui ei.
- O fata niciodata nu tipa dupa un baiat si mai ales o fata de teapa ta, a afirmat uitandu-se cu ochii lui de foc direct in ai ei.
Nu a trebuit sa vada dupa cine se uitase sau sa astepte ca ea sa strige, a stiut dinainte ca Clara sa savarseasca fapta ce vroia sa faca. Intotdeauna fusese ca o carte deschisa pentru el. O fata ce putea fi controlata usor, iar cu sotul potrivit avea sa duca numele de Ignatium mai departe. Nu avea nevoie de o conducatoare, nu avea nici un gand sa ii lase conducerea clanului pe mainile sale, spera sa ii dea un nepot, un nepot puternic in care putea sa se increada. Acesta era rostul ei, iar Clara trebuia sa il inteleaga. Era cu adevarat orb in ceea ce o privea pe Clara, o subaprecia fara sa se gandeasca la posibilitatea ca fata chiar nu era atat de docila pe cat o credea el sa fie.
- Da, tata. Imi cer scuze pentru indiscretia de care era sa dau dovada. Promit ca voi fi mai atenta pe viitor, a zis inclinandu-se in fata lui.
- Sa speram ca nu va mai fi o data viitoare, Clara. Cine era cel dupa care vroiai sa strigi? A intreba punand punctul pe „i"ť.
Pentru o secunda a contemplat posibilitatea de a-l minti pe tatal ei insa a alunga acel gand aproape instantaneu. Era imposibil sa scape mintind. Spera sa nu ii interzica sa il vada pe Amadeus.
- Amadeus, a soptit lasandu-si privirea in jos.
- Amadeus Nymphe din clanul Aqua? A intrebat mai mult pentru a fi suta la suta sigur ca despre el vorbeste decat din alte motive.
- Da, a soptit si mai incet simtind cum crestea furia din privirea lui.
Apoi de parca nimic nu l-ar fi deranjat, a dat din mana de parca alunga o musca ce il enerva si a continuat schimband subiectul.
- Hmph... nu conteaza. In aceasta seara va avea loc o petrecere foarte importanta si vreau sa te imbraci cu acea rochie albastra in care iti sta atat de bine deoarece o sa cunosti pe cineva foarte importanta si vei dori sa fi frumoasa. Poti incepe sa te pregatesti. Este ora cinci, la opt vreau sa fi in dreptul scarilor pentru ca atunci ti se va face anuntata prezenta, a zis inainte de a iesi din incapere pentru a-si lasa fica sa se imbrace.
Fata era atat de uimita de ceea ce s-a petrecut incat a ramas impietrita acolo unde statea uitandu-se la usa pe care iesise tatal ei. Nu ii venea sa creada cat de usor a trecut cu vederea tatal ei mica indiscretie. Se asteptase la o lunga morala despre cum cineva ca ea nu trebuia sub nici un chip sa umble cu cineva ca el. Se asteptase chiar si la interdictia de a-l mai vedea insa tatal ei se comportase de parca nimic nu s-a intamplat, de parca existenta lui Amadeus nu era importanta. Il considera un nimeni pe care nu trebuia sa il recunoasca. La acest gand Clara a inceput sa isi simta sangele fierbandu-i.
- Cum adica il considera insignifiant?! A tipat tanara in timp ce parul ei negru-rosiatic incepuse sa se transforme in foc.
Incepea sa isi piarda controlul asupra trupului ei cand deodata totul s-a oprit iar ea a cazut jos pe podeaua din lemn lacuit. Frustrata din cauza ca nu ii aparusera inca puterile a lovit cu pumnii in lemn, de parca asta ar ajuta-o cu ceva.
- La naiba! Exclama inainte sa se ridice si sa se aseze la toaleta pentru a se pregati.
Se uita la reflexia ei cateva minute in timp ce se gandea cum sa isi aranjeze parul si ce culori de fard sa foloseasca. In final decise sa isi lase parul negru-rosiatic lung si drept pana la mijloc liber pentru a putea sa isi puna lantisorul fin din argint cu pietricele mici albastre in forma de stele pe cap. Culoarea pietricelelor s-a transformat intr-un mov inchis acolo unde stateau peste parul ei ceea ce ii dadu ideea de a se machea cu mov. Folosise o nuanta mai deschisa pentru a-i scoate putin in valoare si ochii de un rosiu sangeriu, nu numai lantisorul. Dupa ce termina cu machiajul se ridica si se imbraca cu rochia de un albastru glaciar lunga pana la pamant care ii venea ca turnata pe corpul suplu. Rochia avea un decolteu putin adanc in forma de „v"ť in fata iar in spate era decupata pana mai jos de mijloc. Era eleganta si potrivita pentru ocazii ca cea care avea sa aibe loc peste cateva ore. Se intoarse cu fata spre oglinda de inaltimea unui om ce era incorporata in usa glisanta a dulapului si ofta atunci cand isi vazu reflexia.
- Arat perfect. Exact asa cum vor ei sa arat... sopti Clara intinzand mana spre suprafata perfecta a oglinzii. Nu arat deloc ca mine... mai spuse lasandu-si capul in jos incercand sa isi opreasca lacrimile din cursul lor deoarece nu dorea sa isi strice machiajul.
Nu auzi usa deschizandu-se si pe cineva intrand in camera ei deoarece era mult prea concentrata la gandurile si sentimentele ei. Se simtea sufocata, obligata sa fie ceva ce nu era, obligata sa isi tina personalitatea ei independenta si salbatica in frau doar pentru a-si multumi parintii si a-i auzi cum spun ca sunt mandrii de ea. Ura faptul ca juca teatru in fata unei audiente atat de greu de impresionat, de care nu putea sa scape orice ar fi facut sau aproximativ orice. Dar dorea sa ii auda cum spun fericiti ca sunt mandrii de ea, era o dorinta pe care stia ca nu avea sa ia fiinta niciodata, insa continua sa spere ca daca va reusi sa se schimbe, sa se transforme in ceea ce doresc va auzi acele cuvinte.
- Wow, C! Arati ca o adevarata domnisoara, cine ar fi ghicit?
A auzit ea o voce de baiat care o scoase automat din starea ei de depresie. Isi ridicase privirea furioasa pregatita sa se arunce pe el sa il invete cum sa formuleze un compliment la adresa unei domnisoare, cand el o opri.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)