Verbe rosii

[Psike]

O proza scrisa azi.

Lanul cu maci

Privea pe geam şi încerca să se relaxeze puţin, începuse să-i amorţească spatele şi din cauza spaţiului strâmt dintre scaunul ei şi cel din faţă nu-şi mai simţea picioarele. Câmpii bicolore stăteau la soare, dezgolindu-şi pielea fără nicio jenă. Soarele îşi arunca razele pieziş şi câteva păsărele pluteau pe cer.
Îşi amintea şi acum clipa când primise scrisoarea şi parcă fusese ieri, de fapt se întâmplase exact după ce revenise din vacanţă. Plicul o aştepta cuminte pe măsuţa de cafea şi găsise ordine în apartament, semn că menajera trecuse pe acolo. Să nu uite s-o plătească la întoarcere. Îl deschisese şi observase că n-avea expeditor, doar adresa şi numele ei erau scrise cu litere de-o şchioapă, c-o cerneală aproape transparentă.
Aflase că o mătuşă din partea tatei îi lăsase moştenire o căsuţă în zona de nord a periferiei, cu o livadă micuţă şi o grădină. Vorbise cu o seară înainte să plece cu avocatul mătuşii şi îi dăduse adresa, trimiţându-i prin cineva cheile locuinţei.
Nu reuşise să adoarmă toată noaptea, căci corectase nişte articole ce trebuiau trimise la tipărit în acea dimineaţă şi nici măcar nu-si băuse cafeaua ca să nu piardă autobuzul.
Cu greu reuşi să-şi schimbe poziţia picioarelor şi nimerise mai prost decât înainte, le mişcă din nou şi simţi cum un fir de sârmă îi zgâriase pielea. Murmură ceva, muşcându-şi buza şi domnul de lângă ea îi aruncă o privire plictisită.
Oftă şi măcar nu-şi agăţase pantalonii, părul încă îi stătea bine şi puţinul rimel ce-l aplicase, pe fugă nu cursese. Însă îşi simţea bluza cu mânecă trei-sfert lipită de pielea spatelui şi era o senzaţie ce nu-i plăcea deloc. Abia aştepta să coboare şi să ia o gură mare de aer curat.
Ca să mai treacă timpul începu să răsfoiască o revistă de modă, privind la acele modele prea slabe ce zâmbeau fals. Însă hainele erau drăguţe şi mai ales pantofii cu toc înalt îi făceau cu ochiul, deşi rar purta. Văzu şi o bluziţă, albă cu buline mari negre, puţin strânsă pe talie, cu umerii goi. S-ar fi potrivit cu pantalonii ce-i avea acasă.
Reuşi în final să-şi strângă lucrurile şi să le îndese în rucsac, să apuce revista şi să-şi pună încălţările, apoi să coboare înainte ca şoferul să plece în trombă. Oare de ce toţi se grăbeau?
O luă încet pe drumul de ţară şi simţea soarele bătând-o direct în cap, razele i se strecurau pe sub pleoape şi creau o senzaţie de somnolenţă. Păşind pe pământul încins începu să i se facă destul de cald, aşa că în curând păşea cu balerinii în mână şi cu pantalonii ridicaţi până la genunchi. Nu mai părea deloc domnişoara C., care lucra la un ziar cu renume, perfecţionistă din fire şi care nu suporta praful.
Era doar o fată ce se ducea să vadă ce-i lăsase o mătuşă ce n-o cunoscuse şi poate să se plimbe puţin în mijlocul naturii. Nu vedea nimeni şi parcă şi casele se topeau sub atingerea soarelui, copacii îşi legănau lent crengile şi rar se auzea încet câte un câine din fundul vreunei curţi.
Ajunsese în final la casa numărul 18 şi deschise portiţa, păşind pe aleea din pietre de râu. Câteva rânduri de flori pe margine şi pământul era atât de crăpat, parcă erau bucăţi mari de ciocolată tăvălite prin ţărână. Îşi lăsă balerinii pe sală şi rucsacul pe un scaun împletit, pus la umbră şi descuind uşa, intră.
Căută prin dulapuri şi în final găşi o cană de fier, roşie cu buline albe, o umplu cu apă de la fântână şi udă florile. I se făcuse milă de ele şi nu putea pleca fără să le acorde atenţie, s-ar fi simţit prost.
Îşi continuă plimbarea mergând în livadă, simţind atingerea moale a ierbii, mirosul fructelor coapte şi până să ajungă la ultimul pom mâncase două mere mari şi dulci. Se şterse la colţurile gurii cu dosul palmei şi chicoti uşor amintindu-şi că aşa făcea şi când era mică.
Ochii îi sclipiră şi un zâmbet mare i se aşternu pe chip, mătuşa se pare că avea restul grădinii cultivată cu grâu şi acum prin pătura aurie apăruseră capete obraznice de maci. Auzise că macii miros frumos, însă niciodată nu simţise pe pielea ei. Se apropie şi începu să paşească prin lanul de grâu, culcând la pământ spice încărcate de rod, pământul îi ardea tălpile şi uneori mai atingea câte o piatră.
Se aşeză pe genunchi şi rupse un mac, aroma era uşor dulceagă, însă era ceva ce îi crea şi o stare de uşoara euforie. Deşi senzaţia era slabă într-o doză mai mare şi-ar fi pierdut minţile. Îşi prinse floarea în părul de culoarea castanelor şi se întinse pe spate, lăsând soarele să-i mângâie pielea.
Era aşa de plăcut să simţi vântul adiind şi spicele atingându-ţi obrajii. Secundele treceau mai greu şi poate ceasul adormise, poate nu observase nimeni că plecase şi dacă intra cineva poate n-avea să vadă micul rucsac sau perechea de balerini. Ar fi putut rămâne mult acolo, visând în lanul cu maci, mâncând mere, bând apă rece de la fântână şi odihnindu-se seara în scaunul confortabil.
Deschise uşor ochii şi printre razele orbitoare ale globului incandescent zări albastrul cerului, părea atât de lichid, ca şi cum s-ar fi uitat în apa unde stătuseră pensulele. Ar fi vrut să vadă ce-ar fi spus mama sa dacă i-ar fi spus că s-a trântit în lanul de grâu şi a umplut de praf bluza cea nouă. Ce-ar fi zis oare directorul ziarului dacă i-ar fi povestit boema ei escapadă, oare iubitul ei ar mai fi crezut-o cu capul pe umeri dacă îi spunea că umblase desculţă şi mâncase mere fără să le spele? Dar nu-i păsa, ei nu erau aici şi mai putea rămâne, macii o primeau.