28-03-2011, 08:46 AM
FOTM – Martie – Votarea
Perioada de votare: De astăzi, 28 martie, până duminică, 3 aprilie. Rezultatele vor fi postate pe 28.
Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.
Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.
Lucrările:
Lucrarea 1:
Imaginea visului tău
A iubi înseamnă a crede.
Ţi-am auzit şoapta. În acea clipă mi-am dat seama că îţi poţi dorii ceva atât de mult încât inima ta suferă pentru egoismul tău. Felul în care mă priveşti şi apoi îţi întorci privirea. Cine crezi că îţi poate rezista? Tu nu eşti om.
Acoperă-mi vocea cu gura ta şi spune-mi printre săruturi că sunt cea pe care o aşteptai. Spune-mi că venele tale pulsează la comanda inimii. Că de fiecare dată când te ating pulsul tău nu îţi mai poate acoperi emoţiile care te străpung şi de zi şi cuvânt după cuvânt. Cred că ai putea face asta dar cred că eu sunt oricine altcineva. Sunt oricine poate să îţi ofere ceva.
Visul tău, tu, cel care îmi dăruieşti nopţi albe lângă valurile sălbatice de iarnă. Imaginea ta întipărită în mintea mea bolnavă. Crezi că îmi poţi rezista la nesfârşit? Nu ai curajul de a-mi întoarce privirea. Demon chemat din cele mai adâncuri abisuri, monstru ce îmi acaparează orice speranţă şi dorinţă neîndeplinita. Durerea pricinuită de tine e prea mare pentru ca eu să pot sta la o parte. Sângele tău e prea diferit pentru că eu să pot uita imaginea lui.
Albastrul adânc al abisului.
Încă aştept visul în care atingerea ta îmi deşteaptă simturile amorţite de sunetul mării agitate. Fiecare secundă pe care o petrec alături de fiinţa ta îmi reaminteşte de clipele pierdute în largul mării sălbatice, bolnave de prea multă mişcare. Atingerea ta se aseamănă unui cutremur ce îmi cuprinde visurile şi speranţele, aşteptând o dimineaţă depărtată, o clipă de plăcere reamintită şi o atingere intimă a buzelor. Închid ochii ce dor, imaginându-mi cum sângele tău îmi acoperă mintea, ameţindu-mi simţurile şi făcându-mă sa renunţ la toate fanteziile. Îţi ascult inima ce îmi cere ca fiecare parte a corpului meu să ţi se supună ţie înainte că acea culoare să dispară.
Am avut dreptate. Sângele tău e combinaţia mării nebune de sentimente şi iubirii noastre neîmplinite. E o întindere ce îmi acaparează trupul şi sufletul meu geme de plăcere. Dorinţa mea cea mai ascunsă. Aştept momentul în care îmi vei întinde mâna şi îmi vei cere ca acea noapte, căldura simtita dintre anii ce ne despart să fie legătura noatră pe viaţă. Pentru că nu contează dacă tu eşti demonul ce mi-a furat identitatea şi mi-a amorţit simţurile. Tot ce mă interesează e clipa în care îţi închizi ochii şi vezi în faţa ta un viitor deranjat de valuri sălbatice care încearcă să mi te fure. Însăşi natura te doreşte în sânul ei.
Aprinde focul stins de ocean în inima mea.
Lucrarea 2
O ploaie de stele taie mantia densă a întunericului, creând astfel mii de găurele prin care o lumină rece se filtrează până la mine. Mă simt în sfârşit legat de ceva, căci până acum doar liniştea mi-a ţinut companie, şi nici ea complet, preferând să mă lase pe mâna unor lucruri, fără nume, gust, miros. M-a lăsat în compania fantasmelor, a viselor urâte, la iluziilor, mintea mea făcând mereu eforturi inutile pentru a se apăra de toate.
Dar acum văd şi eu ceva. Nu mă deranjează că e doar o lumină plăpândă, la fel de îndepărtată de mine ca şi libertatea după care tânjesc. Nu mă deranjează că ea pare moartă, căci mă încălzeşte. Orice e mai bine decât barele de fier
(De unde oare mi-a venit mie cuvântul ăsta?)
care îmi limitează mişcările. Nu că aş putea face prea multe, dar simt încă răceala lor pe piele deşi mă retrag mereu în colţuri, căutând o scăpare atât de mine, cât şi de restul. Mi-e frică ori de câte ori aud aerul deplasându-se căci atunci durerea începe. Mi-e teamă de momentul în care, deşi nu va mai fi nici o cuşcă în jurul meu, aerul se va strâmta, sufocându-mă. Am mai păţit-o odată, dar orice ar fi fost acel fenomen am fost scuturat din amorţeală prea curând ca să văd ce m-ar fi putut aştepta de cealaltă parte.
(Nimic nou în viaţa asta! Doar întunericul care se macină pe sine şi lumina care îmi irită ochii)
Gânduri, simţuri, dorinţe, toate sunt noi. Toate îmi sunt nefamiliare şi toate par să vrea o bucată din mine. Lumina mea dispare din nou, duşul de stele nereuşind să spargă bezna în care m-am născut. Mă zbat, ghearele mele
(Gheare... alt cuvânt nou. Eu nici măcar nu ştiu ce mai sunt... Din ce cateorie fac parte?)
ating ceva, sfâşiind, iar un gust ciudat, atât de departe de ceea ce am mai întâlnit eu în trecut, îmi invadează gura. Aud, un geamăt înfundat şi nişte cuvinte a căror rost nu îl mai înţeleg. Urlu şi eu, dar vocea mea păleşte deşi îmi umflu mereu plămânii în speranţa că voi reuşi să mă fac auzit.
Un val rece mă cuprinde, iar frigul îmi face rău, pielea mea neprotejată crispându-se, inima mea galopând, eu îndoindu-mi eforturile de a scăpa din ceea ce am considerat odată singura viaţă pe care aveam voie să o trăiesc. Muşc, zgârii, mantia neagră care îmi acoperea ochii căzând treptat în valuri de pe ochii mei.
(Ceva... Creaturi în două picioare, atât de diferite de mine, dar pe care totuşi le recunosc. Priviri înspăimântate, strigăte de agonie, teroare, suferinţă, dezgust... Ce e aşa de diferit la mine de mă privesc toţi?)
Îmi dezgolesc dinţii, memoria şi corpul sincronizându-se. Acum ştiu ce sunt, sau mai degrabă ce ar trebui să fiu: un tigru, un experiment eşuat, o anomalie, un cobai, un mutant, o ciudăţenie. Sunt toate acestea la un loc şi încă ceva. Mă uit disperat în jur. Nu mai rezist să stau aici. Şi aşa zilele mele sunt numărate, măcar să gust pentru o clipă libertatea de care am fost privat.
Alerg, împleticit, spre o uşă batantă. Privesc oamenii care se înghesuie spre ea, dar nu îi atac. Nu am poftă de sânge de-al lor. Nu aş putea mânca ceva din care sunt făcut. Îmi deschid din nou gura, şocul făcându-mă să înţepenesc. Sunt o parte din ei?
(Da...Odată ai fost ceea ce nu mai eşti. Dar vei rămâne ceea ce nu vei fi.)
Gânduri fără sens, ghicitori, toate îmi trec prin cap cu viteză, fără bază sau înţeles. Ce sunt eu defapt? Mă uit în toate părţile după o oglindă, iar ochii mei dau de o privelişte şi mai grotescă: în cuşti, orbi la fel ca mine, creaturi rozalii, jumătăţi din alte specii adunate într-o singură fiinţă. Nici ele nu vor supravieţui. Ce au încercat oare să creeze?
Mă îndrept spre ele. Nu afară e casa mea, ci aici. Dacă tot e să mor măcar să ştiu ce sunt. Gândurile lor îmi pătrund în minte, disparate, haotice, pline de spaimă şi... şi furie. Da furie, acel sentiment care m-a făcut să muşc mâna care voia să mă prezinte ca pe un trofeu, o nouă descoperire a ştiinţei.
-Suntem... aici...
-NU! Nu mă veţi ţine...
-Am fost....
-Vreau acasăăăă....
-Oameni...
-Experimente! Experimente!
-Proiecte... Răpiri...
-Geneză... genetică...
Nu pot alege nimic din ceea ce îmi zic cu toţii dar pricep un lucru: am fost luaţi din casele noastre şi puşi în corpurile astea. Amintirile mele nu mă ajută câtuşi de puţin, dar scârba faţă de ceea ce am devenit mă îndeamnă să distrug ceea ce pot atinge. Mă ridic pe labele din spate, care tremură periculos dar mă susţin, şi păşesc, oricât m-ar durea de tare, spre computerele din faţă. Apăs butoane, nu ştiu care, dar îmi las subconştientul să lucreze.
Chiar înainte ca totul să se sfârşească, un ţipăt scurt îmi atrage atenţia. Creaturile din cuşti, familia mea, sunt omorâţi unul după altul. Sângele sare peste tot împroşcând podeaua şi pe cei care îi omoară fără milă, un sânge albastru care se ridică în stropi mici spre tavan ca mai apoi să cadă ca o ploaie măruntă înapoi pe pardoseală. Îmi simt stomacul făcând salturi nebuneşti când oamenii se întorc înspre mine, dar nu renunţ. Încordându-mă, apăsând în acelaşi timp butonul care mă va salva de chin, mă arunc asupra lor. Apatia, dezgustul, tristeţea şi furia sunt singurele sentimente care mă menţin în viaţă, deşi gloanţe şi cuţite îmi pătrund în trup.
Ploaia mea de stele cade iarăşi, numai că acum e colorată în roşu şi albastru. Am vrut să fac un bine omenirii, să o ajut să scape de boli nebănuit de grele, şi am fost distrus, transformat într-o dihanie oribilă, un experiment creat de o rasă aşa zis pură. Simt încă arsura vieţii lor pe pielea mea expusă, întinsă pe oase care nu aparţin niciunei specii, dar măcar am luat cu mine şi datele care îi făceau atât de mândri, date care ar fi urmat să contamineze şi alţi oameni manipulaţi de nebunia lor, de crezurile lor abstracte, fără formă. Le-am luat cu mine în neantul din care am fost zămislit. Şi totuşi...
Mi-e dor de întunericul meu diferit.
Lucrarea 3
Clipesc buimaca si ma ridic in fund. Ceva nu e inregula. Sunt in cort, simt un bandaj si ... un miros puternic de liliac. Nu-i de bine.
Stefan e aici. Ii pot auzi vocea. E ingrijorat si e din cauza mea. Intra in cort si se apropie de mine. Se aseaza si isi ia mutra de suparat. Fata aceea care prevesteste un "Explica-te domnisoara!" ce nu lasa loc de scuze.
Oftez.
- Ai niste explicatii de dat. imi spune in timp ce ma intorc cu spatele si il las sa-mi schimbe pansamentul.
"Te rog sa nu faci infarct, te rog sa nu faci infarct, te rog sa nu faci infarct..." ma rugam eu in minte, stiind ca ceea ce va vedea il va soca peste masura.
Il dezlipeste si se opreste din orice miscare. Pe moment nu-i mai aud nici macar respiratia, pentru ca mai apoi sa se auda sacadata, sa se balbaie incercand sa-mi spuna ce vrea sa spuna si sa se inroseasca - de furie sau de soc - nu stiu. Il scap de chinul de a-si gandi intrebarile si ii spun cu o voce calma, dar usor ironica, ce denota un amuzament profund.
- Uite ce e, stiu ca te-am socat, dar eu ma vindec repede de la orice. Poti sa ma impusti in inima si int-o zi sunt pe picioare. Nu am nevoie deloc de ingrijiri medcale, Stefan.
Se uita la mine speriat si dupa ce se calmeaza incepe sa vorbeasca:
- Atunci, spune-mi, cum ai ajuns la asta? Ce s-a inamplat?
Pufnesc amuzata si apoi izbugnesc intrun ras haotic. Pe masuta ce secundele treceau, razul mi se stingea si devenea doar un zambet melancolic. Imaginea unor turnuri imi trec prin minte in timp ce ma pregatesc sufleteste sa incep istorisirea.
- S-a intamplat de mult...prin anii 1800 daca tin bine minte. Tatal meu, Iulian, era un betivan. Ar fi dat orice ca sa aibe putina bautura. Mama murise cand eu m-am nascut. Din cauza lipsei de bani, tata, m-a vandut unui nobil bogat pentru o suma frumusica din care isi putuse asigura bautura o perioada destul de lunga. Eu munceam in casa barbatului, pe care aflasem ca-l chema Demon. Niciodata n-am inteles de ce avea numele acela desi i se potrivea intru totul. Aveam o singura prietena, Renate. Era mai mare decat mine si m-a invatat tot ce trebuia sa fac acolo. Dupa cativa ani de munca, stapanul a prins incredere in mine. Eu ma simteam mandra de mine pentru ca eram singura careia ii era ingaduit sa intre in camera stapanului pentru a-i pune hainele curate la loc si a le lua pe cele ce trebuiau spalate. Am omis sa spun ca locul in care stateam era un conac urias, in care ma pierdusem de multe ori in primele luni. La un moment dat, prinsesem atata incredere incat, din cand in cand, mai cautam prin lucrurile stapanului si de fiecare data cand ii povesteam Renatei noile descoperiri ea ma certa, ma mustra si imi spunea sa nu mai caut dar cu cat cautam mai mult, cu atat barbatul devenea un mister si mai mare pentru mine.
- Si totusi, nu vad care ar fi legatura dintre ce-mi povestesti si modul atat de rapid in care te vindeci. In plus, ca sa fi trait atunci, ar trebui sa ai in jur de 100 de ani.
I se simtea curiozitatea in voce. Am zambit smecher si mi-am continuat povestea.
- Cel mai mare defect al meu pe atunci era curiozitatea. Astfel ca s-a intamplat intr-o zi sa nu-mi termin cautarile prin camera lui Demon la timp. M-am ascuns cat de repede am putut in sifonier. Speram sa nu ma prinda. Si cel mai important lucru, era chiar ziua mea. Implineam 19 ani - varsta de majorat la vremea respectiva, in zona unde stateam eu. Cum spuneam, el a intrat in camera, s-a uitat spre dulapul in care eram si a zambit, dupa care s-a intins pe pat. Parea ca se lasa prada unor chinuri ingrozitoare. Pana acum nu mi-am dat seama nici o data ce chin eram eu pentru el. Parea ca nu mai rezista prea mult. Eu eram curioasa sa-l vad mai bine asa ca m-am aplecat usor si usa de la dulap a scartait si s-a deschis. Eram atat de socata incat nu m-am putut misca.
Am zambit amintindu-mi partea aceea cruda si plina de chin. Stefan a suierat nerabdator cum ca vrea sa afle continuarea povestii.
- S-a ridicat de mine si atunci l-am putut observa perfect. Avea pielea alba ca laptele si o transparenta usoara. Parul ii era negru, cret, pana la umeri, din care curgeau stropi mari de transpiratie. Fata ii era plina de broboane de sudoare si fruntea era incruntata. Buzele roz, pline, erau contorsionate. Nasul perfect ii era strambat dintr-un anume motiv pe care aveam sa-l observ mai tarziu. Ochii insa, m-au socat ata de tare incat stiu ca am suierat nervos, in timp ce mi se-ntiparea spaima pe chip. Ochii ii erau sangerii, exprimau durere, atat fizica cat si psihica. Stiam ca aveam sa patesc ceva dar pur si simplu nu ma puteam misca. S-a apropiat de mine si mi-a mangaiat fata, de la tampla, pe obraz si pana la scobitura gatului. Avea o mana fina, cu degete lungi, subtiri si la fel de palide ca fata. La incheierea acestui gest atat de bland, m-a smucit din dulap, si m-a dus in brate pana pe pat. Imi imaginam ce avea sa faca dar ma inselam ingrozitor. M-am ghemuit si mi-am strans mainile in jurul genunchilor. Simteam ca acesta avea sa fie un final, dar nu banuiam si un inceput. S-a asezat langa mine si, cu un glas ca de clopotel, atat de fin, atat de melodios, dar atat de gatuit si intr-un fel taios, mi-a spus "Imi pare rau dar nu mai pot rezista in halul acesta". A incercat sa-mi zambeasca, aratand astfel un sir de dinti, perle taioase, pe care aveam sa le simt pe propria piele. Si-a apropiat buzele de gatul meu si a inspirat adanc, dupa care si-a atins satisfacut buzele de gatul meu. Era atat de rece incat un fior m-a trecut si a fost urmat de multe altele care imi spuneau ca sunt in pericol. Nu-mi dadusem seama de asta decat cand am simtit cele patru lame taind in carnea gatului. Nu puteam nici macar sa tip. Doar am stat. Simteam cum picatura cu picatura, sunt stoarsa de sange. Era dureros dar n-am putut sa scot nici un sunet, sa fac vreo miscare.
M-am oprit din nou. Am tras aer adanc in piept ca sa pot continua, in timp ce ma uitam la fata consternata a baiatului.
- Dupa putin timp, am putut sa simt cu dintii lui taie din nou si se departeaza de gatul meu. De data asta, trupul imi amortea incet, incet, pornind de la gat si raspandindu-se prin tot corpul. "Veninul face asta?" l-am intrebat in soapta. Nu a vorbit, insa a aprobat din cap si m-a luat in brate, in timp ce ma moleseam si incercam sa-mi imaginez cum va arata viitorul meu. Nu a durat mult pana mi-am revenit in simtiri. Puteam sa simt diverse mirosuri in aer, auzeam de undeva, de departe, o muzica de pian si ma simteam usor intepenita. M-am ridicat si m-am intins ca sa imi dezmortesc trupul. Atunci mi-am vazut pielea: alba, usor transparenta. M-am ridicat repede de pe pat simtind ace in tot corpul, la fiecare miscare, in timp ce mergeam spre oglinda. Ochii...m-am cutremurat de uimire. Cum putuse sa-mi schimbe ochii mei stersi, palizi, reci, in ceva atat de colorat, de viu, de sclipitor, de...uimitor. Rosu. Ca sangele, rosu puternic, sclipitor, colorat. "Iarta-ma" incepuse el. "Nimic din viata ta nu va mai fi la fel de acum. Prin venele tale nu mai curge sange." Vocea lui nu mi se mai parea atat de uimitoare, ci doar obijnuita. M-am uitat nedumerita la el si am asteptat sa continue.
Am facut o alta pauza. Incercam sa-mi domolesc furia ce ma cuprindea de fiecare data cand imi aminteam pretul pentru nemurire, frumusete si vindecare. Stefan era inca nedumerit, poate la fel cum eram eu atunci. Regret ca ii spun toate astea. Stiu ca dupa ce ii voi fi povestit totul, va trebui sa-l omor. E un copil atat de bun si de istet incat sunt sigura ca realizeaza si el asta. Diferenta e ca eu il voi omori fara chin, murind mai usor decat daca il las sa moara din cauza ca l-a atins veninul meu.
- "Prin venele tale curge venin. Venin care distruge orice atinge." si in tip ce-mi spunea asta, Demon, se apropia de o cutiuta, pe care o deschise si scoase un cutit stralucitor. Se apropie din nou de pat si se aseza, timp in care eu veneam langa el. Se apleca si cu lama isi taie, la propriu, pielea. Rana incepu sa bolboroseasca si sa faca o spuma albastra care se coagula si inchise rana disparand, nelasand nici o urma. Cutitul se dezintegra. Ma holbam complet uimita. "Ceea ce curge acum prin tine", spuse el, "este venin albastru. Este cel mai puternic venin existent." Eu ascultam in continuare cand imi veni o intrebare in minte. "Cu ce ne hranim?". Imi raspunse rapid si simplu: "Cu sange uman. Sau daca iti place mai mult, un ser creat de unul dintre predecesorii nostri, bazat pe sange dar care tine mai mult. Se produce, in schimb, foarte greu." Eram uimita. Oricum, de atunci, traiesc pe cont propriu, ca si calatoare. Si asta e povestea mea.
- De ce ai venit aici? De ce lupti in razboaie? ma intreba Stefan dupa putin timp. Nu puteam citi nimic pe fata lui. Daca era cva, ascundea foarte bine.
- Pentru ca imi place sa lupt, si pentru ca pe teren de lupta, ma pot hrani in voie. ii spun eu si ii zambesc, aratandu-i dintii albi si taiosi.
- Aha...
Fata mi s-a umplut de regret. M-am ridicat si m-am apropiat de el, cu gadul sa-l omor. Ceva din privirea lui, din ochii lui, cenusii, m-a oprit. Ochii lui erau ca ai mei. Identici. Ca ai tatalui meu.
Si atunci mi-am dat seama.
- Care e numele tau complet? l-am intrebat la repezeala. S-a uitat surprin si mi-a raspuns:
- Stefan Telaqris.
Am facut un pas inapoi.
- Cum il cheama pe strabunicul tau?
- Marco Telaqris.
Am mai fauct cativa pasi inapoi. Am murmurat un "Imi pare rau." si un "Adio" stins. Baiatul asta mi-e ruda. E stranepotul fratelui meu. Am facut bine ca nu i-am spus ca tatal meu si-a refacut viata.
Am fugit departe de terenul de razboi, departe de tot, inapoi la conacul primelor mele zile de vampir cu sange albastru, primelor mele zile ca fiinta prin venele careia curge venin si casa a tuturor amintirilor mele.
-Unde esti, Renate, cand legatura prieteniei te cheama? strig in timp ce o lacrima mi se prelinge solitara pe obraz.
Lucrarea 4
"Muncește ca și cum nu ai avea nevoie de bani. Iubește ca și când nimeni nu te-a făcut să suferi. Dansează ca și când nimeni nu te vede. Cântă de parcă nu te-ar auzi nimeni. Trăiește ca și când ar fi ultima zi pe pământ. Când iți vine să plângi, adu-ți aminte de clipele în care zâmbeai, când simți că viața nu are nici un rost gândește-te la cei ce mai au doar o zi de trăit, când simți că vrei să mori gândește-te că alții ar da orice să trăiască....iubește-ți viata și mai ales prietenii...E cel mai de preț lucru."
Ușor precum adierea lentă a vântului rochia mea de culoarea perlelor celor mai prețioase, atinge solul dur, atât de aspru precum viața mea. Și pașii aproape nici nu se aud, de parcă ar fi sunetul melodios a celui mai firav clopoțel. Iar frumusețea mea se pierde în valurile existenței cu fiecare distanță pe care o parcurg, din ce în ce las mai mult în spate bucuria și iubirea acestei vieți. Timpul trece iar inima mea singuratică absoarbe din ce în ce mai multe sentimente fugare, rămânând stabile decât momente dureroase și aprige. Sentimente ce au în componența lor simțiri ce nu pot fi spune, nu găsești cuvinte care să le poată descrie câtuși de putin...nu poți să le povestești nici dacă vrei.
"Lacrima este distilarea sufletului. Este cea mai profundă emoție a inimii umane exprimată in soluție chimică. Este un extract concentrat, este produsul final al căderilor și al suferințelor. Lacrimile adevărate nu sunt un camuflaj, ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Ele sunt portretul celor mai adânci aspirații umane."
Și mica mea perlă compusă din apă sărată iese la suprafață dovedind încă o dată puterea mea inferioară, suferința și chinurile care mă împing să trăiesc această umilire. Amărăciunea fixată atât de bine în sufletul mea mă trezește din visare mereu, amintindu-mi de fiecare dată că viața mea este neînsemnată și neimportantă. Dureri ce nu pot fi șterse cu nici un burete, nici dacă acesta este umplut cu bucurie, mintea păstrează în adâncurile întunecate toate momentele dureroase pe care le-ai petrecut în această existentă mâhnită. Furtuna aprigă de sentimente ce roiește în inima mea se ciocnește de a mea judecată formând scântei dureroase în orgoliu, speranțe distruse într-un mod crud și fără milă.
"Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea."
Numai de durere și nepăsare m-am lovit toți acești ani, reprezint decât un regret în cea ce privește conducerea tronului. Doamne, de ce m-ai făcut fată? Dacă aș fi fost băiat aș putea conduce Atlantida, să aud din gura părinților și alte lucruri decât: "nu ești folositoare", "ești doar o fată", "doream un băiat și ai apărut tu", și multe altele care îmi mănâncă sufletul de regrete. Să trăiesc o viață întreagă plină de usturătoarea senzație că reprezint decât un corp care se mișcă, cam fost născută doar ca să urmez la tron, și dacă nu se poate sunt tratată precum o cârpă unsuroasă.
"Norocul nu umblă târâș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, când ii vine rândul, fără de veste, în cale; degeaba îl cauți când nu îl găsești; degeaba fugi când el aleargă dupa tine; norocul tău e numai al tău și, chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe tine și nu te părăsește"
Cel ce spune ca omul cu sânge albastru are un destin glorios, un noroc uriași se înșală, soarta unei fete cu acest lichid vital nu trece decât prin umilire și neîncredere. Iar discursul pe care ar trebui să-l faci despre aceasta istorie pare atât de simplu, pe bază sentimentală nu ai ce să spui decât adjective: tristețe, umilire, durere, chin, nepăsare, supărare, însă nici unul nu cuprinde adevărul, nici unul nu poate să spună ce simt acum. Sunt precum o pată ștearsă pe o pânză albă, te uiți atent și mă zărești și pe mine într-o bună zi, dar până în acea clipă minunată sunt invizibilă. Un praf neimportant care trăiește din milă, să ocup spațiu deoarece nu are cine să facă asta în locul meu.
"Hotararea este pentru spirit ceea ce este apa pentru corp"
Iau cuțitul în mână și mă uit atent la acesta, marcă zăresc pe lamele acestuia întreaga mea viață. Îmi este frică, am în adâncul sufletului o greutate uriașă care nu mă lasă să respir, o lașitate comună personalității mele. Dar măcar o dată în toată viața mea trebuie să dovedesc că am și o mică părticică de curaj în adâncul meu. Să prind puterea necesară a mișca din loc aceasta teamă, s-o împing atât de tare încât s-o mișc din poziția de acum, s-o lovesc, să scap de ea. Dar nu pot, corpul îmi tremură precum o gelatină slinoasă care nu stă locului, inima îmi răpune pieptul cu putere. Dar trebuie făcută..și asta o să fac orice ar fi... o să misc munții din loc...o să risipesc apele...o să fac cutremure...și cuțitul îmi taie venele...
Realitatea este mai crudă decât orice film horror.
De ce am sângele albastru dacă nimănui nu-i pasă? Nu pot trăi într-o lume în care nimeni nu te apreciază și te ajută. În această lume în care femeia este neapreciată și invizibilă pentru bărbat. De ce să trăiești? Are vrun rost viața unei femei? Poate după câteva secole masculii vor aprecia femeia și-o va recunoște precum o egală a acestora, poate într-o zi acest vis al meu se va împlini. Și cu acest țel în minte trebuie să părăsesc lumea aceasta pentru a cunoște adevărul în ceruri, lucruri și egalități care ar trebui să fie și pe Terra.
"Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopții."
Sângele curge pe mâna mea dându-i o culoare roșie, nu albastră.Toată viața mea acum este dărâmată de o singură culoare, una pe care am crezut c-o am, dar am greșit. Până la urmă eu nu fac parte din familia regală, nu am sângele pur așa cum îl au aceștia. Mintea mea iese din zona lucidității, nu mai înțeleg nimic din tot ce s-a întâmplat atâția ani, mi s-a spus c-am sângele albastru dar nu este adevărat. Am fost mințită cu nerușinare, fără să-i pese cuiva c-o să aflu. Am fost o prostă să cred că sunt specială, că am un lucru care mă face deosebită. Sunt un nimeni așa cum merit, o fată cu sânge obișnuit, o fată care nu are sânge albastru. Aș vrea sa urlu, dar sunt un simplu obiect ca oricare altul, o ființă neimportantă din toate punctele de vedere. Și nimeni acum...și nimeni niciodată...
Ura este cea mai sumbră energie negativă pe care o poate deține un om. Ea se hrănește din vorbele întunecate ale diavolilor care șoptesc în somn la urechile celor vii. Cămașa sufletului celui care deține ura este neagră precum cerul fără stele, un abis fără scăpare.
Flacăra vieții mele se stinge ușor și încet trezindu-mi amintiri pe care aș vrea să le uit. Inima mea se mișcă în pieptul meu parcă căutând un loc de parcare, suferă și ea la fel ca orice organ din corpul meu. În acest moment nu am în suflet decât o dezorientare și o dușmănie concentrată. Suferința grea prin care am trecut mă înpinge spre cele mai mari păcate, o ură atât de uriașă de parca nu mai are loc în corpul meu. Am devenit o stafie a durerii, o persoană care nu poate plânge de durere deoarece este prea tristă, o epavă bătută de vânt spre meleaguri diavolești. Și cu ultimele forțe blestem a mea casa,Atlantida , să sufere oamenii din ea așa cum am pățit eu.
"Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să o poată purta, iar suferința Universului prea crudă pentru o singură inimă..."
Iar ochii mei se închid odată cu valul albastru compus din apă sărată, exact la fel ca lacrimile pe care le-am tot vărsat în acești ani. Lichidul invizibil se năpustește asupra Atlantidei, luând cu el viața miilor de oameni. Vorbele mele blestemate s-au împlinit, eu am adus moartea asupra locuitorilor nevinovați. Eu mor din a mea decizie, m-am sinucis cu mintea îndurerată, dar lucidă, însă ei nu au vină și totuși mor. Apa rece se pune pe al meu corp acoperindu-mă cu a ei răceală ducându-mă spre fundul marii, și Atrandita în același timp cu mine. Și din zarea albastră casa mea va deveni absentă, nimeni nu va ști de ea decât cei morții și cei din cer, că doar bleu va fi în jur, iar "Ținutul dispărut", nu.
Lucrarea 5
Atunci am văzut-o. Era la brațul fratelui meu, Ludovic al XVI – lea, și mergea grațioasă alături de el. Era o zi frumoasă de mai, a anului o mie șapte sute șaptezeci, iar părul ei blond strălucea în lumina soarelui. Purta o rochie lila, vaporoasă, cu faldurile adânci și cu flori brodate în cascade. Satinul se unduia ușor când ea se mișca. Era frumoasă, nu puteam nega asta. La frageda mea vârstă de șase ani, nici nu puteam visa la o frumusețe izbitoare ca a ei. Deși era o copilă, mai avea ceva până împlinea cincisprezece ani, devenea deja Delfina Franței. Un sentiment deranjat creștea în interiorul meu, și da, cred că era gelozie. Până la urmă, aveam și motive. Ea a stat la brațul Delfinului, la brațul fratelui meu, și peste mai puțin de două săptămâni de la prima noastră întâlnire, a devenit regina Franței. M-a durut faptul că eu nu puteam conduce țara. Atunci a fost momentul în care m-am hotărât să nu plec niciodată din țara mea – deci implicit să nu mă căsătoresc niciodată. În seara aceea am vărsat lacrimi amare pentru Franța mea, crezând că Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg - Lorraine îmi va distruge unica iubire. De unde era să știu că era așa sau nu ?
De abia după ceva timp mi-am dat seama cât de mult o ador. Îmi era ca o soră mai mare, câteodată ca o mamă. Seara, când încercam să adorm, ea venea la mine și îmi spunea povești despre familia ei. Curând am început să o consider cea mai bună prietenă a mea. Se vede în privirea ei că îl iubea pe Ludovic, deși nu își arătau afecțiunea cum ar fi trebuit. Ea a fost atacată foarte des de către mulți de la curtea imperială, dar chiar și de către popor. Îmi aduc aminte că plângea îngrozitor de mult din această cauză. Iar eu încercam să o consolez, dar nu puteam. La scurt timp, nici nu mă mai asculta. A pierdut mulți bani în jocurile de noroc și a început să umble cu baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele de Esterházy, prințesa de Lamballe și ducesa de Polignac. Nu erau oamenii pe care poporul să îi admire. M-am simțit ștearsă din viața ei, nu mai eram confidenta ei. Nu lăsam totuși să se vadă cât de mult mă durea. În schimb, fratele meu nu a încetat să mă iubească, chiar dacă nu aveam timp. Curând au început zvonurile cu privire la impotența lui. În o mie șapte sute șaptezeci și opt, s-a născut primul lor copil, o fată drăgălașă, cu buze micuțe și răsfrânte, botezată Marie - Thérèse Charlotte. Am iubit-o mult, îngrozitor de mult. Nu o puteam considera totuși nepoata mea. Îmi era mai mult o soră. Atunci, ea a fost numită fille de France. Iar eu, aproape ștearsă din istorie.
În decursul anilor s-au născut alți trei copii ai lor. Cel de al doilea băiat al lor, Louis – Charles ( ce a devenit după moartea familiei sale Ludovic al XVIII – lea ), era atât de frumos încât am simțit o iubire mai mare decât cea de rudenie pentru el. Dar mi-am ținut dorințele în frâu, nu numai pentru că era mult mai mic decât mine, cât și pentru ideea că Marie nu m-ar mai iubi. Devenisem dependentă de atenție, ne mai suportând să stau în umbra nepoților mei. Primul băiat al lor, Louis – Joseph, mi-a lăsat o impresie profundă, datorită stării lui de sănătate foarte precară. Deși avea o atitudinea răsfățată ce o detestam și o vedeam la madames, adică la mătușile mele, nu puteam să nu îl iubesc. După câțiva ani, gelozia a apărut iar. Am dorit viața plină de glorie și fericire a cumnatei mele – așa era în viziunea mea. Totuși fericirea familiei mele nu a durat mult. În o mie șapte sute optzeci și cinci, s-a născut Sophie, ultima lor fiică. Copilul nu era așteptat, având în vedere că Marie născuse doar cu un an înainte. Cu toate acestea, a fost binevenit în familia noastră și a fost iubit la fel de mult de către părinții săi. Din păcate, ea suferea de tuberculoză și a murit la neînsemnata vârstă de unsprezece luni. Fratele meu a fost nespus de trist, iar cumnata mea a căzut într-o depresie profundă.
În perioada dinaintea Revoluției Franceze, mai exact prin anul o mie șapte sute optzeci și șapte, Marie Antoinette s-a arătat extraordinar de apropiată de copiii săi, acest lucru datorat păreri poporului de o prea mare apropiere de zona politică a reginei. Totuși eu nu am fost de părere că se prefăcea. Se vedea clar că își iubea familia. În acest timp, ea s-a ocupat și de îmbunătățirea stării de sănătate a lui Louis – Joseph, ce suferea de tuberculoză și avea coloana curbată și răsucită sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la patru iunie o mie șapte sute optzeci și nouă, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis – Charles. Moartea sa, ce ar fi trebuit să fie motiv de jale națională, a fost ignorată de poporul nostru ce se pregătea de reuniunea Adunării Stărilor Generale.
Un an mai târziu, a început monarhia constituțională. La cinci octombrie, familia noastră a fost forțată să plece din Versailles la Paris, sub supraveghere. Știam cu toți ce se va alege de noi, deși Marie spera că noul regim politic nu va funcționa. În timpul acesta, au fost multe planuri de evadare, dar singurul început a sfârșit groaznic, noi fiind prinși la douăzeci și patru de ore de la părăsirea Parisului. Constituția a fost adoptată de abia în o mie șapte sute nouăzeci și unu, iar la treisprezece august, am fost închiși în turnul Templului din Marais. Familia regală a fost redenumită „ Capet †și au început pregătirile pentru procesul regelui. La douăzeci și șapte decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar fratele meu a fost executat la douăzeci și unu ianuarie, la vârsta de 38 de ani. La două luni după, Robespierre – pe care l-am urât din toată inima, deși a manifestat cumpasiune pentru mine – a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. Pe când vara începea, Louis – Charles a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La doi august, Marie Antoinette a fost luată de lângă prințese ( fiica sa și eu) și a fost condusă la Conciergerie. Cumnata mea, în timpul șederii sale în temniță, a contactat tuberculoza și cancer uterin, ce îi cauza hemoragii grave și dese. Îmi era milă de ea, dar puterea mea nu mai exista.
Pe paisprezece octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul ei. Spre deosebire de fratele meu, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat, doar câteva ore, și punctul de vedere misogin. Acuzația cea mai exagerată a fost că a abuzat sexual de Louis – Charles, ce fusese obligat să depună mărturie împotriva mamei sale. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare. Trădarea cui nu am înțeles. A fost devotată Franței pe toată perioada domniei. Când a ajuns în celulă înapoi, am înțeles că mi-a scris o scrisoare în care își spunea toate sentimentele pentru Ludovic și copiii ei. Nu am primit-o niciodată . . . La vârsta de treizeci și opt de ani, a fost ucisă prin decapitare cu ghilotina. Eu am mai rezistat doar câțiva ani în închisoare, apoi mi-au aplicat același tratament.
Lucrarea 6
L’État c’est moi...
Vedeam toată argintăria aceea prin ochii mei de copil descrişi de slujitori în tot felul de termeni pe care nu-i înţelegeam. Aprobam tăcut ca să nu o fac de râs pe mama. Îmi era frică de ea. E ciudat să-ţi fie frică de propria mamă, am aflat asta mai târziu.
Palatul era uriaş, mă strivea sub apăsarea istoriei şi valorii lui culturale şi coridoarele erau atât de multe şi întortocheate, păreau atât de scumpe că mă uitam de două ori înainte să calc de teamă să nu stric ceva. Aveam adeseori coşmaruri din cauza armurilor care mă priveau ameninţătoare, de parcă le-aş fi invadat teritoriul, ca şi cum eram un oarecare cerşetor venit să fure tronul Franţei. De aceea am privit mereu îndoielnic acest tron înecat în sânge şi pentru care aş fi fost cel mai mare duşman dacă nu eram un cap încoronat.
Din fericire sau din nefericire, nici eu nu ştiu exact, eram rege şi trebuia să mă comport ca atare sau...aşa cum se presupunea că trebuie. Avantajele erau luxul în care trăiam şi celebritatea. Ar fi trebuit să fiu mulţumit cu asta şi aş fi fost dacă nu interveneau alte aspecte. Prima oară m-am bucurat. Totul era frumos, mi se aduceau numai laude, mi se dădea tot ce voiam şi eram respectat (sau aşa aveam impresia). Apoi, am crescut şi mi-am dat seama de realitate: zâmbetele galante şi binevoitoare erau simple măşti, laudele erau minciuni, linguşiri, tot respectul se risipea dincolo de porţile Luvrului, totul era o mascarada, o piesă de teatru ieftină.
Cei care îmi surâdeau astăzi, mâine conspirau împotriva mea, plănuiau cum să mă dea jos ca să ajungă la tronul acela blestemat. Cine era rege, cine conducea Franţa, cine era în fruntea statului? Oricine, mai puţin eu. În primă fază mama, apoi mama împreună cu amantul ei (desigur că eu am înţeles asta destul de târziu). Începusem să cred că era mai avantajos să fii mareşal decât rege. Mă întrebam: când va veni şi rândul meu? Mi se predau lecţii de istorie despre regii Franţei, despre cum au condus şi niciodată nu am putut să alung întrebarea: cum au reuşit să conducă?
În anii mei de „domnie†am învăţat un lucru preţios: parizienii nu sunt niciodată mulţumiţi, ei caută motive de revoltă chiar şi acolo unde nu există.
Am trăit mult timp cu impresia că toată Franţa va intra peste mine în cabinet şi mă va ucide...şi visam acest lucru aproape în serile în care adormeam târziu şi...eu nu făcusem nimic. Oh, Doamne! Nu făcusem nimic şi mi se reproşau lucruri de care nici nu auzisem; atâta sânge, atâţia bani risipiţi, foamete, sărăcie, moarte! Din toate părţile mă înconjura mirosul morţii! Mă trezeam agitat şi îmi lua câteva secunde să îmi dau seama că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic.
Mă întorceam la balconul meu din care priveam neputincios strada, căzând pradă altui coşmar: monotonia şi uneori îmi doream ca Luvrul să fie asediat, să izbucnească revolta, să vină şi să ne dea jos pe toţi ca să mă pot apăra, să pot folosi, în sfârşit, tehnicile de scrimă pe care le învăţam, dar nu aveam ocazia să le încerc.
Aşteptam şi aştept cu o răbdare pe care sunt incapabil să mi-o explic. Ce aştept? Să fiu rege.
***
La 24 aprilie 1617, Ludovic al XIII-lea dă o lovitură de stat, preluând puterea prin uciderea lui Concino Concini, mareşal d’Ancre şi trimiţându-şi mama în exil.
Perioada de votare: De astăzi, 28 martie, până duminică, 3 aprilie. Rezultatele vor fi postate pe 28.
Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.
Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.
Lucrările:
Lucrarea 1:
Imaginea visului tău
A iubi înseamnă a crede.
Ţi-am auzit şoapta. În acea clipă mi-am dat seama că îţi poţi dorii ceva atât de mult încât inima ta suferă pentru egoismul tău. Felul în care mă priveşti şi apoi îţi întorci privirea. Cine crezi că îţi poate rezista? Tu nu eşti om.
Acoperă-mi vocea cu gura ta şi spune-mi printre săruturi că sunt cea pe care o aşteptai. Spune-mi că venele tale pulsează la comanda inimii. Că de fiecare dată când te ating pulsul tău nu îţi mai poate acoperi emoţiile care te străpung şi de zi şi cuvânt după cuvânt. Cred că ai putea face asta dar cred că eu sunt oricine altcineva. Sunt oricine poate să îţi ofere ceva.
Visul tău, tu, cel care îmi dăruieşti nopţi albe lângă valurile sălbatice de iarnă. Imaginea ta întipărită în mintea mea bolnavă. Crezi că îmi poţi rezista la nesfârşit? Nu ai curajul de a-mi întoarce privirea. Demon chemat din cele mai adâncuri abisuri, monstru ce îmi acaparează orice speranţă şi dorinţă neîndeplinita. Durerea pricinuită de tine e prea mare pentru ca eu să pot sta la o parte. Sângele tău e prea diferit pentru că eu să pot uita imaginea lui.
Albastrul adânc al abisului.
Încă aştept visul în care atingerea ta îmi deşteaptă simturile amorţite de sunetul mării agitate. Fiecare secundă pe care o petrec alături de fiinţa ta îmi reaminteşte de clipele pierdute în largul mării sălbatice, bolnave de prea multă mişcare. Atingerea ta se aseamănă unui cutremur ce îmi cuprinde visurile şi speranţele, aşteptând o dimineaţă depărtată, o clipă de plăcere reamintită şi o atingere intimă a buzelor. Închid ochii ce dor, imaginându-mi cum sângele tău îmi acoperă mintea, ameţindu-mi simţurile şi făcându-mă sa renunţ la toate fanteziile. Îţi ascult inima ce îmi cere ca fiecare parte a corpului meu să ţi se supună ţie înainte că acea culoare să dispară.
Am avut dreptate. Sângele tău e combinaţia mării nebune de sentimente şi iubirii noastre neîmplinite. E o întindere ce îmi acaparează trupul şi sufletul meu geme de plăcere. Dorinţa mea cea mai ascunsă. Aştept momentul în care îmi vei întinde mâna şi îmi vei cere ca acea noapte, căldura simtita dintre anii ce ne despart să fie legătura noatră pe viaţă. Pentru că nu contează dacă tu eşti demonul ce mi-a furat identitatea şi mi-a amorţit simţurile. Tot ce mă interesează e clipa în care îţi închizi ochii şi vezi în faţa ta un viitor deranjat de valuri sălbatice care încearcă să mi te fure. Însăşi natura te doreşte în sânul ei.
Aprinde focul stins de ocean în inima mea.
Lucrarea 2
Diferit
O ploaie de stele taie mantia densă a întunericului, creând astfel mii de găurele prin care o lumină rece se filtrează până la mine. Mă simt în sfârşit legat de ceva, căci până acum doar liniştea mi-a ţinut companie, şi nici ea complet, preferând să mă lase pe mâna unor lucruri, fără nume, gust, miros. M-a lăsat în compania fantasmelor, a viselor urâte, la iluziilor, mintea mea făcând mereu eforturi inutile pentru a se apăra de toate.
Dar acum văd şi eu ceva. Nu mă deranjează că e doar o lumină plăpândă, la fel de îndepărtată de mine ca şi libertatea după care tânjesc. Nu mă deranjează că ea pare moartă, căci mă încălzeşte. Orice e mai bine decât barele de fier
(De unde oare mi-a venit mie cuvântul ăsta?)
care îmi limitează mişcările. Nu că aş putea face prea multe, dar simt încă răceala lor pe piele deşi mă retrag mereu în colţuri, căutând o scăpare atât de mine, cât şi de restul. Mi-e frică ori de câte ori aud aerul deplasându-se căci atunci durerea începe. Mi-e teamă de momentul în care, deşi nu va mai fi nici o cuşcă în jurul meu, aerul se va strâmta, sufocându-mă. Am mai păţit-o odată, dar orice ar fi fost acel fenomen am fost scuturat din amorţeală prea curând ca să văd ce m-ar fi putut aştepta de cealaltă parte.
(Nimic nou în viaţa asta! Doar întunericul care se macină pe sine şi lumina care îmi irită ochii)
Gânduri, simţuri, dorinţe, toate sunt noi. Toate îmi sunt nefamiliare şi toate par să vrea o bucată din mine. Lumina mea dispare din nou, duşul de stele nereuşind să spargă bezna în care m-am născut. Mă zbat, ghearele mele
(Gheare... alt cuvânt nou. Eu nici măcar nu ştiu ce mai sunt... Din ce cateorie fac parte?)
ating ceva, sfâşiind, iar un gust ciudat, atât de departe de ceea ce am mai întâlnit eu în trecut, îmi invadează gura. Aud, un geamăt înfundat şi nişte cuvinte a căror rost nu îl mai înţeleg. Urlu şi eu, dar vocea mea păleşte deşi îmi umflu mereu plămânii în speranţa că voi reuşi să mă fac auzit.
Un val rece mă cuprinde, iar frigul îmi face rău, pielea mea neprotejată crispându-se, inima mea galopând, eu îndoindu-mi eforturile de a scăpa din ceea ce am considerat odată singura viaţă pe care aveam voie să o trăiesc. Muşc, zgârii, mantia neagră care îmi acoperea ochii căzând treptat în valuri de pe ochii mei.
(Ceva... Creaturi în două picioare, atât de diferite de mine, dar pe care totuşi le recunosc. Priviri înspăimântate, strigăte de agonie, teroare, suferinţă, dezgust... Ce e aşa de diferit la mine de mă privesc toţi?)
Îmi dezgolesc dinţii, memoria şi corpul sincronizându-se. Acum ştiu ce sunt, sau mai degrabă ce ar trebui să fiu: un tigru, un experiment eşuat, o anomalie, un cobai, un mutant, o ciudăţenie. Sunt toate acestea la un loc şi încă ceva. Mă uit disperat în jur. Nu mai rezist să stau aici. Şi aşa zilele mele sunt numărate, măcar să gust pentru o clipă libertatea de care am fost privat.
Alerg, împleticit, spre o uşă batantă. Privesc oamenii care se înghesuie spre ea, dar nu îi atac. Nu am poftă de sânge de-al lor. Nu aş putea mânca ceva din care sunt făcut. Îmi deschid din nou gura, şocul făcându-mă să înţepenesc. Sunt o parte din ei?
(Da...Odată ai fost ceea ce nu mai eşti. Dar vei rămâne ceea ce nu vei fi.)
Gânduri fără sens, ghicitori, toate îmi trec prin cap cu viteză, fără bază sau înţeles. Ce sunt eu defapt? Mă uit în toate părţile după o oglindă, iar ochii mei dau de o privelişte şi mai grotescă: în cuşti, orbi la fel ca mine, creaturi rozalii, jumătăţi din alte specii adunate într-o singură fiinţă. Nici ele nu vor supravieţui. Ce au încercat oare să creeze?
Mă îndrept spre ele. Nu afară e casa mea, ci aici. Dacă tot e să mor măcar să ştiu ce sunt. Gândurile lor îmi pătrund în minte, disparate, haotice, pline de spaimă şi... şi furie. Da furie, acel sentiment care m-a făcut să muşc mâna care voia să mă prezinte ca pe un trofeu, o nouă descoperire a ştiinţei.
-Suntem... aici...
-NU! Nu mă veţi ţine...
-Am fost....
-Vreau acasăăăă....
-Oameni...
-Experimente! Experimente!
-Proiecte... Răpiri...
-Geneză... genetică...
Nu pot alege nimic din ceea ce îmi zic cu toţii dar pricep un lucru: am fost luaţi din casele noastre şi puşi în corpurile astea. Amintirile mele nu mă ajută câtuşi de puţin, dar scârba faţă de ceea ce am devenit mă îndeamnă să distrug ceea ce pot atinge. Mă ridic pe labele din spate, care tremură periculos dar mă susţin, şi păşesc, oricât m-ar durea de tare, spre computerele din faţă. Apăs butoane, nu ştiu care, dar îmi las subconştientul să lucreze.
Chiar înainte ca totul să se sfârşească, un ţipăt scurt îmi atrage atenţia. Creaturile din cuşti, familia mea, sunt omorâţi unul după altul. Sângele sare peste tot împroşcând podeaua şi pe cei care îi omoară fără milă, un sânge albastru care se ridică în stropi mici spre tavan ca mai apoi să cadă ca o ploaie măruntă înapoi pe pardoseală. Îmi simt stomacul făcând salturi nebuneşti când oamenii se întorc înspre mine, dar nu renunţ. Încordându-mă, apăsând în acelaşi timp butonul care mă va salva de chin, mă arunc asupra lor. Apatia, dezgustul, tristeţea şi furia sunt singurele sentimente care mă menţin în viaţă, deşi gloanţe şi cuţite îmi pătrund în trup.
Ploaia mea de stele cade iarăşi, numai că acum e colorată în roşu şi albastru. Am vrut să fac un bine omenirii, să o ajut să scape de boli nebănuit de grele, şi am fost distrus, transformat într-o dihanie oribilă, un experiment creat de o rasă aşa zis pură. Simt încă arsura vieţii lor pe pielea mea expusă, întinsă pe oase care nu aparţin niciunei specii, dar măcar am luat cu mine şi datele care îi făceau atât de mândri, date care ar fi urmat să contamineze şi alţi oameni manipulaţi de nebunia lor, de crezurile lor abstracte, fără formă. Le-am luat cu mine în neantul din care am fost zămislit. Şi totuşi...
Mi-e dor de întunericul meu diferit.
Lucrarea 3
Venin
Clipesc buimaca si ma ridic in fund. Ceva nu e inregula. Sunt in cort, simt un bandaj si ... un miros puternic de liliac. Nu-i de bine.
Stefan e aici. Ii pot auzi vocea. E ingrijorat si e din cauza mea. Intra in cort si se apropie de mine. Se aseaza si isi ia mutra de suparat. Fata aceea care prevesteste un "Explica-te domnisoara!" ce nu lasa loc de scuze.
Oftez.
- Ai niste explicatii de dat. imi spune in timp ce ma intorc cu spatele si il las sa-mi schimbe pansamentul.
"Te rog sa nu faci infarct, te rog sa nu faci infarct, te rog sa nu faci infarct..." ma rugam eu in minte, stiind ca ceea ce va vedea il va soca peste masura.
Il dezlipeste si se opreste din orice miscare. Pe moment nu-i mai aud nici macar respiratia, pentru ca mai apoi sa se auda sacadata, sa se balbaie incercand sa-mi spuna ce vrea sa spuna si sa se inroseasca - de furie sau de soc - nu stiu. Il scap de chinul de a-si gandi intrebarile si ii spun cu o voce calma, dar usor ironica, ce denota un amuzament profund.
- Uite ce e, stiu ca te-am socat, dar eu ma vindec repede de la orice. Poti sa ma impusti in inima si int-o zi sunt pe picioare. Nu am nevoie deloc de ingrijiri medcale, Stefan.
Se uita la mine speriat si dupa ce se calmeaza incepe sa vorbeasca:
- Atunci, spune-mi, cum ai ajuns la asta? Ce s-a inamplat?
Pufnesc amuzata si apoi izbugnesc intrun ras haotic. Pe masuta ce secundele treceau, razul mi se stingea si devenea doar un zambet melancolic. Imaginea unor turnuri imi trec prin minte in timp ce ma pregatesc sufleteste sa incep istorisirea.
- S-a intamplat de mult...prin anii 1800 daca tin bine minte. Tatal meu, Iulian, era un betivan. Ar fi dat orice ca sa aibe putina bautura. Mama murise cand eu m-am nascut. Din cauza lipsei de bani, tata, m-a vandut unui nobil bogat pentru o suma frumusica din care isi putuse asigura bautura o perioada destul de lunga. Eu munceam in casa barbatului, pe care aflasem ca-l chema Demon. Niciodata n-am inteles de ce avea numele acela desi i se potrivea intru totul. Aveam o singura prietena, Renate. Era mai mare decat mine si m-a invatat tot ce trebuia sa fac acolo. Dupa cativa ani de munca, stapanul a prins incredere in mine. Eu ma simteam mandra de mine pentru ca eram singura careia ii era ingaduit sa intre in camera stapanului pentru a-i pune hainele curate la loc si a le lua pe cele ce trebuiau spalate. Am omis sa spun ca locul in care stateam era un conac urias, in care ma pierdusem de multe ori in primele luni. La un moment dat, prinsesem atata incredere incat, din cand in cand, mai cautam prin lucrurile stapanului si de fiecare data cand ii povesteam Renatei noile descoperiri ea ma certa, ma mustra si imi spunea sa nu mai caut dar cu cat cautam mai mult, cu atat barbatul devenea un mister si mai mare pentru mine.
- Si totusi, nu vad care ar fi legatura dintre ce-mi povestesti si modul atat de rapid in care te vindeci. In plus, ca sa fi trait atunci, ar trebui sa ai in jur de 100 de ani.
I se simtea curiozitatea in voce. Am zambit smecher si mi-am continuat povestea.
- Cel mai mare defect al meu pe atunci era curiozitatea. Astfel ca s-a intamplat intr-o zi sa nu-mi termin cautarile prin camera lui Demon la timp. M-am ascuns cat de repede am putut in sifonier. Speram sa nu ma prinda. Si cel mai important lucru, era chiar ziua mea. Implineam 19 ani - varsta de majorat la vremea respectiva, in zona unde stateam eu. Cum spuneam, el a intrat in camera, s-a uitat spre dulapul in care eram si a zambit, dupa care s-a intins pe pat. Parea ca se lasa prada unor chinuri ingrozitoare. Pana acum nu mi-am dat seama nici o data ce chin eram eu pentru el. Parea ca nu mai rezista prea mult. Eu eram curioasa sa-l vad mai bine asa ca m-am aplecat usor si usa de la dulap a scartait si s-a deschis. Eram atat de socata incat nu m-am putut misca.
Am zambit amintindu-mi partea aceea cruda si plina de chin. Stefan a suierat nerabdator cum ca vrea sa afle continuarea povestii.
- S-a ridicat de mine si atunci l-am putut observa perfect. Avea pielea alba ca laptele si o transparenta usoara. Parul ii era negru, cret, pana la umeri, din care curgeau stropi mari de transpiratie. Fata ii era plina de broboane de sudoare si fruntea era incruntata. Buzele roz, pline, erau contorsionate. Nasul perfect ii era strambat dintr-un anume motiv pe care aveam sa-l observ mai tarziu. Ochii insa, m-au socat ata de tare incat stiu ca am suierat nervos, in timp ce mi se-ntiparea spaima pe chip. Ochii ii erau sangerii, exprimau durere, atat fizica cat si psihica. Stiam ca aveam sa patesc ceva dar pur si simplu nu ma puteam misca. S-a apropiat de mine si mi-a mangaiat fata, de la tampla, pe obraz si pana la scobitura gatului. Avea o mana fina, cu degete lungi, subtiri si la fel de palide ca fata. La incheierea acestui gest atat de bland, m-a smucit din dulap, si m-a dus in brate pana pe pat. Imi imaginam ce avea sa faca dar ma inselam ingrozitor. M-am ghemuit si mi-am strans mainile in jurul genunchilor. Simteam ca acesta avea sa fie un final, dar nu banuiam si un inceput. S-a asezat langa mine si, cu un glas ca de clopotel, atat de fin, atat de melodios, dar atat de gatuit si intr-un fel taios, mi-a spus "Imi pare rau dar nu mai pot rezista in halul acesta". A incercat sa-mi zambeasca, aratand astfel un sir de dinti, perle taioase, pe care aveam sa le simt pe propria piele. Si-a apropiat buzele de gatul meu si a inspirat adanc, dupa care si-a atins satisfacut buzele de gatul meu. Era atat de rece incat un fior m-a trecut si a fost urmat de multe altele care imi spuneau ca sunt in pericol. Nu-mi dadusem seama de asta decat cand am simtit cele patru lame taind in carnea gatului. Nu puteam nici macar sa tip. Doar am stat. Simteam cum picatura cu picatura, sunt stoarsa de sange. Era dureros dar n-am putut sa scot nici un sunet, sa fac vreo miscare.
M-am oprit din nou. Am tras aer adanc in piept ca sa pot continua, in timp ce ma uitam la fata consternata a baiatului.
- Dupa putin timp, am putut sa simt cu dintii lui taie din nou si se departeaza de gatul meu. De data asta, trupul imi amortea incet, incet, pornind de la gat si raspandindu-se prin tot corpul. "Veninul face asta?" l-am intrebat in soapta. Nu a vorbit, insa a aprobat din cap si m-a luat in brate, in timp ce ma moleseam si incercam sa-mi imaginez cum va arata viitorul meu. Nu a durat mult pana mi-am revenit in simtiri. Puteam sa simt diverse mirosuri in aer, auzeam de undeva, de departe, o muzica de pian si ma simteam usor intepenita. M-am ridicat si m-am intins ca sa imi dezmortesc trupul. Atunci mi-am vazut pielea: alba, usor transparenta. M-am ridicat repede de pe pat simtind ace in tot corpul, la fiecare miscare, in timp ce mergeam spre oglinda. Ochii...m-am cutremurat de uimire. Cum putuse sa-mi schimbe ochii mei stersi, palizi, reci, in ceva atat de colorat, de viu, de sclipitor, de...uimitor. Rosu. Ca sangele, rosu puternic, sclipitor, colorat. "Iarta-ma" incepuse el. "Nimic din viata ta nu va mai fi la fel de acum. Prin venele tale nu mai curge sange." Vocea lui nu mi se mai parea atat de uimitoare, ci doar obijnuita. M-am uitat nedumerita la el si am asteptat sa continue.
Am facut o alta pauza. Incercam sa-mi domolesc furia ce ma cuprindea de fiecare data cand imi aminteam pretul pentru nemurire, frumusete si vindecare. Stefan era inca nedumerit, poate la fel cum eram eu atunci. Regret ca ii spun toate astea. Stiu ca dupa ce ii voi fi povestit totul, va trebui sa-l omor. E un copil atat de bun si de istet incat sunt sigura ca realizeaza si el asta. Diferenta e ca eu il voi omori fara chin, murind mai usor decat daca il las sa moara din cauza ca l-a atins veninul meu.
- "Prin venele tale curge venin. Venin care distruge orice atinge." si in tip ce-mi spunea asta, Demon, se apropia de o cutiuta, pe care o deschise si scoase un cutit stralucitor. Se apropie din nou de pat si se aseza, timp in care eu veneam langa el. Se apleca si cu lama isi taie, la propriu, pielea. Rana incepu sa bolboroseasca si sa faca o spuma albastra care se coagula si inchise rana disparand, nelasand nici o urma. Cutitul se dezintegra. Ma holbam complet uimita. "Ceea ce curge acum prin tine", spuse el, "este venin albastru. Este cel mai puternic venin existent." Eu ascultam in continuare cand imi veni o intrebare in minte. "Cu ce ne hranim?". Imi raspunse rapid si simplu: "Cu sange uman. Sau daca iti place mai mult, un ser creat de unul dintre predecesorii nostri, bazat pe sange dar care tine mai mult. Se produce, in schimb, foarte greu." Eram uimita. Oricum, de atunci, traiesc pe cont propriu, ca si calatoare. Si asta e povestea mea.
- De ce ai venit aici? De ce lupti in razboaie? ma intreba Stefan dupa putin timp. Nu puteam citi nimic pe fata lui. Daca era cva, ascundea foarte bine.
- Pentru ca imi place sa lupt, si pentru ca pe teren de lupta, ma pot hrani in voie. ii spun eu si ii zambesc, aratandu-i dintii albi si taiosi.
- Aha...
Fata mi s-a umplut de regret. M-am ridicat si m-am apropiat de el, cu gadul sa-l omor. Ceva din privirea lui, din ochii lui, cenusii, m-a oprit. Ochii lui erau ca ai mei. Identici. Ca ai tatalui meu.
Si atunci mi-am dat seama.
- Care e numele tau complet? l-am intrebat la repezeala. S-a uitat surprin si mi-a raspuns:
- Stefan Telaqris.
Am facut un pas inapoi.
- Cum il cheama pe strabunicul tau?
- Marco Telaqris.
Am mai fauct cativa pasi inapoi. Am murmurat un "Imi pare rau." si un "Adio" stins. Baiatul asta mi-e ruda. E stranepotul fratelui meu. Am facut bine ca nu i-am spus ca tatal meu si-a refacut viata.
Am fugit departe de terenul de razboi, departe de tot, inapoi la conacul primelor mele zile de vampir cu sange albastru, primelor mele zile ca fiinta prin venele careia curge venin si casa a tuturor amintirilor mele.
-Unde esti, Renate, cand legatura prieteniei te cheama? strig in timp ce o lacrima mi se prelinge solitara pe obraz.
Lucrarea 4
Valurile din blestem se nasc
"Muncește ca și cum nu ai avea nevoie de bani. Iubește ca și când nimeni nu te-a făcut să suferi. Dansează ca și când nimeni nu te vede. Cântă de parcă nu te-ar auzi nimeni. Trăiește ca și când ar fi ultima zi pe pământ. Când iți vine să plângi, adu-ți aminte de clipele în care zâmbeai, când simți că viața nu are nici un rost gândește-te la cei ce mai au doar o zi de trăit, când simți că vrei să mori gândește-te că alții ar da orice să trăiască....iubește-ți viata și mai ales prietenii...E cel mai de preț lucru."
Ușor precum adierea lentă a vântului rochia mea de culoarea perlelor celor mai prețioase, atinge solul dur, atât de aspru precum viața mea. Și pașii aproape nici nu se aud, de parcă ar fi sunetul melodios a celui mai firav clopoțel. Iar frumusețea mea se pierde în valurile existenței cu fiecare distanță pe care o parcurg, din ce în ce las mai mult în spate bucuria și iubirea acestei vieți. Timpul trece iar inima mea singuratică absoarbe din ce în ce mai multe sentimente fugare, rămânând stabile decât momente dureroase și aprige. Sentimente ce au în componența lor simțiri ce nu pot fi spune, nu găsești cuvinte care să le poată descrie câtuși de putin...nu poți să le povestești nici dacă vrei.
"Lacrima este distilarea sufletului. Este cea mai profundă emoție a inimii umane exprimată in soluție chimică. Este un extract concentrat, este produsul final al căderilor și al suferințelor. Lacrimile adevărate nu sunt un camuflaj, ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Ele sunt portretul celor mai adânci aspirații umane."
Și mica mea perlă compusă din apă sărată iese la suprafață dovedind încă o dată puterea mea inferioară, suferința și chinurile care mă împing să trăiesc această umilire. Amărăciunea fixată atât de bine în sufletul mea mă trezește din visare mereu, amintindu-mi de fiecare dată că viața mea este neînsemnată și neimportantă. Dureri ce nu pot fi șterse cu nici un burete, nici dacă acesta este umplut cu bucurie, mintea păstrează în adâncurile întunecate toate momentele dureroase pe care le-ai petrecut în această existentă mâhnită. Furtuna aprigă de sentimente ce roiește în inima mea se ciocnește de a mea judecată formând scântei dureroase în orgoliu, speranțe distruse într-un mod crud și fără milă.
"Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea."
Numai de durere și nepăsare m-am lovit toți acești ani, reprezint decât un regret în cea ce privește conducerea tronului. Doamne, de ce m-ai făcut fată? Dacă aș fi fost băiat aș putea conduce Atlantida, să aud din gura părinților și alte lucruri decât: "nu ești folositoare", "ești doar o fată", "doream un băiat și ai apărut tu", și multe altele care îmi mănâncă sufletul de regrete. Să trăiesc o viață întreagă plină de usturătoarea senzație că reprezint decât un corp care se mișcă, cam fost născută doar ca să urmez la tron, și dacă nu se poate sunt tratată precum o cârpă unsuroasă.
"Norocul nu umblă târâș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, când ii vine rândul, fără de veste, în cale; degeaba îl cauți când nu îl găsești; degeaba fugi când el aleargă dupa tine; norocul tău e numai al tău și, chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe tine și nu te părăsește"
Cel ce spune ca omul cu sânge albastru are un destin glorios, un noroc uriași se înșală, soarta unei fete cu acest lichid vital nu trece decât prin umilire și neîncredere. Iar discursul pe care ar trebui să-l faci despre aceasta istorie pare atât de simplu, pe bază sentimentală nu ai ce să spui decât adjective: tristețe, umilire, durere, chin, nepăsare, supărare, însă nici unul nu cuprinde adevărul, nici unul nu poate să spună ce simt acum. Sunt precum o pată ștearsă pe o pânză albă, te uiți atent și mă zărești și pe mine într-o bună zi, dar până în acea clipă minunată sunt invizibilă. Un praf neimportant care trăiește din milă, să ocup spațiu deoarece nu are cine să facă asta în locul meu.
"Hotararea este pentru spirit ceea ce este apa pentru corp"
Iau cuțitul în mână și mă uit atent la acesta, marcă zăresc pe lamele acestuia întreaga mea viață. Îmi este frică, am în adâncul sufletului o greutate uriașă care nu mă lasă să respir, o lașitate comună personalității mele. Dar măcar o dată în toată viața mea trebuie să dovedesc că am și o mică părticică de curaj în adâncul meu. Să prind puterea necesară a mișca din loc aceasta teamă, s-o împing atât de tare încât s-o mișc din poziția de acum, s-o lovesc, să scap de ea. Dar nu pot, corpul îmi tremură precum o gelatină slinoasă care nu stă locului, inima îmi răpune pieptul cu putere. Dar trebuie făcută..și asta o să fac orice ar fi... o să misc munții din loc...o să risipesc apele...o să fac cutremure...și cuțitul îmi taie venele...
Realitatea este mai crudă decât orice film horror.
De ce am sângele albastru dacă nimănui nu-i pasă? Nu pot trăi într-o lume în care nimeni nu te apreciază și te ajută. În această lume în care femeia este neapreciată și invizibilă pentru bărbat. De ce să trăiești? Are vrun rost viața unei femei? Poate după câteva secole masculii vor aprecia femeia și-o va recunoște precum o egală a acestora, poate într-o zi acest vis al meu se va împlini. Și cu acest țel în minte trebuie să părăsesc lumea aceasta pentru a cunoște adevărul în ceruri, lucruri și egalități care ar trebui să fie și pe Terra.
"Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopții."
Sângele curge pe mâna mea dându-i o culoare roșie, nu albastră.Toată viața mea acum este dărâmată de o singură culoare, una pe care am crezut c-o am, dar am greșit. Până la urmă eu nu fac parte din familia regală, nu am sângele pur așa cum îl au aceștia. Mintea mea iese din zona lucidității, nu mai înțeleg nimic din tot ce s-a întâmplat atâția ani, mi s-a spus c-am sângele albastru dar nu este adevărat. Am fost mințită cu nerușinare, fără să-i pese cuiva c-o să aflu. Am fost o prostă să cred că sunt specială, că am un lucru care mă face deosebită. Sunt un nimeni așa cum merit, o fată cu sânge obișnuit, o fată care nu are sânge albastru. Aș vrea sa urlu, dar sunt un simplu obiect ca oricare altul, o ființă neimportantă din toate punctele de vedere. Și nimeni acum...și nimeni niciodată...
Ura este cea mai sumbră energie negativă pe care o poate deține un om. Ea se hrănește din vorbele întunecate ale diavolilor care șoptesc în somn la urechile celor vii. Cămașa sufletului celui care deține ura este neagră precum cerul fără stele, un abis fără scăpare.
Flacăra vieții mele se stinge ușor și încet trezindu-mi amintiri pe care aș vrea să le uit. Inima mea se mișcă în pieptul meu parcă căutând un loc de parcare, suferă și ea la fel ca orice organ din corpul meu. În acest moment nu am în suflet decât o dezorientare și o dușmănie concentrată. Suferința grea prin care am trecut mă înpinge spre cele mai mari păcate, o ură atât de uriașă de parca nu mai are loc în corpul meu. Am devenit o stafie a durerii, o persoană care nu poate plânge de durere deoarece este prea tristă, o epavă bătută de vânt spre meleaguri diavolești. Și cu ultimele forțe blestem a mea casa,Atlantida , să sufere oamenii din ea așa cum am pățit eu.
"Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să o poată purta, iar suferința Universului prea crudă pentru o singură inimă..."
Iar ochii mei se închid odată cu valul albastru compus din apă sărată, exact la fel ca lacrimile pe care le-am tot vărsat în acești ani. Lichidul invizibil se năpustește asupra Atlantidei, luând cu el viața miilor de oameni. Vorbele mele blestemate s-au împlinit, eu am adus moartea asupra locuitorilor nevinovați. Eu mor din a mea decizie, m-am sinucis cu mintea îndurerată, dar lucidă, însă ei nu au vină și totuși mor. Apa rece se pune pe al meu corp acoperindu-mă cu a ei răceală ducându-mă spre fundul marii, și Atrandita în același timp cu mine. Și din zarea albastră casa mea va deveni absentă, nimeni nu va ști de ea decât cei morții și cei din cer, că doar bleu va fi în jur, iar "Ținutul dispărut", nu.
Lucrarea 5
Sa Vie
Atunci am văzut-o. Era la brațul fratelui meu, Ludovic al XVI – lea, și mergea grațioasă alături de el. Era o zi frumoasă de mai, a anului o mie șapte sute șaptezeci, iar părul ei blond strălucea în lumina soarelui. Purta o rochie lila, vaporoasă, cu faldurile adânci și cu flori brodate în cascade. Satinul se unduia ușor când ea se mișca. Era frumoasă, nu puteam nega asta. La frageda mea vârstă de șase ani, nici nu puteam visa la o frumusețe izbitoare ca a ei. Deși era o copilă, mai avea ceva până împlinea cincisprezece ani, devenea deja Delfina Franței. Un sentiment deranjat creștea în interiorul meu, și da, cred că era gelozie. Până la urmă, aveam și motive. Ea a stat la brațul Delfinului, la brațul fratelui meu, și peste mai puțin de două săptămâni de la prima noastră întâlnire, a devenit regina Franței. M-a durut faptul că eu nu puteam conduce țara. Atunci a fost momentul în care m-am hotărât să nu plec niciodată din țara mea – deci implicit să nu mă căsătoresc niciodată. În seara aceea am vărsat lacrimi amare pentru Franța mea, crezând că Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg - Lorraine îmi va distruge unica iubire. De unde era să știu că era așa sau nu ?
De abia după ceva timp mi-am dat seama cât de mult o ador. Îmi era ca o soră mai mare, câteodată ca o mamă. Seara, când încercam să adorm, ea venea la mine și îmi spunea povești despre familia ei. Curând am început să o consider cea mai bună prietenă a mea. Se vede în privirea ei că îl iubea pe Ludovic, deși nu își arătau afecțiunea cum ar fi trebuit. Ea a fost atacată foarte des de către mulți de la curtea imperială, dar chiar și de către popor. Îmi aduc aminte că plângea îngrozitor de mult din această cauză. Iar eu încercam să o consolez, dar nu puteam. La scurt timp, nici nu mă mai asculta. A pierdut mulți bani în jocurile de noroc și a început să umble cu baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele de Esterházy, prințesa de Lamballe și ducesa de Polignac. Nu erau oamenii pe care poporul să îi admire. M-am simțit ștearsă din viața ei, nu mai eram confidenta ei. Nu lăsam totuși să se vadă cât de mult mă durea. În schimb, fratele meu nu a încetat să mă iubească, chiar dacă nu aveam timp. Curând au început zvonurile cu privire la impotența lui. În o mie șapte sute șaptezeci și opt, s-a născut primul lor copil, o fată drăgălașă, cu buze micuțe și răsfrânte, botezată Marie - Thérèse Charlotte. Am iubit-o mult, îngrozitor de mult. Nu o puteam considera totuși nepoata mea. Îmi era mai mult o soră. Atunci, ea a fost numită fille de France. Iar eu, aproape ștearsă din istorie.
În decursul anilor s-au născut alți trei copii ai lor. Cel de al doilea băiat al lor, Louis – Charles ( ce a devenit după moartea familiei sale Ludovic al XVIII – lea ), era atât de frumos încât am simțit o iubire mai mare decât cea de rudenie pentru el. Dar mi-am ținut dorințele în frâu, nu numai pentru că era mult mai mic decât mine, cât și pentru ideea că Marie nu m-ar mai iubi. Devenisem dependentă de atenție, ne mai suportând să stau în umbra nepoților mei. Primul băiat al lor, Louis – Joseph, mi-a lăsat o impresie profundă, datorită stării lui de sănătate foarte precară. Deși avea o atitudinea răsfățată ce o detestam și o vedeam la madames, adică la mătușile mele, nu puteam să nu îl iubesc. După câțiva ani, gelozia a apărut iar. Am dorit viața plină de glorie și fericire a cumnatei mele – așa era în viziunea mea. Totuși fericirea familiei mele nu a durat mult. În o mie șapte sute optzeci și cinci, s-a născut Sophie, ultima lor fiică. Copilul nu era așteptat, având în vedere că Marie născuse doar cu un an înainte. Cu toate acestea, a fost binevenit în familia noastră și a fost iubit la fel de mult de către părinții săi. Din păcate, ea suferea de tuberculoză și a murit la neînsemnata vârstă de unsprezece luni. Fratele meu a fost nespus de trist, iar cumnata mea a căzut într-o depresie profundă.
În perioada dinaintea Revoluției Franceze, mai exact prin anul o mie șapte sute optzeci și șapte, Marie Antoinette s-a arătat extraordinar de apropiată de copiii săi, acest lucru datorat păreri poporului de o prea mare apropiere de zona politică a reginei. Totuși eu nu am fost de părere că se prefăcea. Se vedea clar că își iubea familia. În acest timp, ea s-a ocupat și de îmbunătățirea stării de sănătate a lui Louis – Joseph, ce suferea de tuberculoză și avea coloana curbată și răsucită sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la patru iunie o mie șapte sute optzeci și nouă, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis – Charles. Moartea sa, ce ar fi trebuit să fie motiv de jale națională, a fost ignorată de poporul nostru ce se pregătea de reuniunea Adunării Stărilor Generale.
Un an mai târziu, a început monarhia constituțională. La cinci octombrie, familia noastră a fost forțată să plece din Versailles la Paris, sub supraveghere. Știam cu toți ce se va alege de noi, deși Marie spera că noul regim politic nu va funcționa. În timpul acesta, au fost multe planuri de evadare, dar singurul început a sfârșit groaznic, noi fiind prinși la douăzeci și patru de ore de la părăsirea Parisului. Constituția a fost adoptată de abia în o mie șapte sute nouăzeci și unu, iar la treisprezece august, am fost închiși în turnul Templului din Marais. Familia regală a fost redenumită „ Capet †și au început pregătirile pentru procesul regelui. La douăzeci și șapte decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar fratele meu a fost executat la douăzeci și unu ianuarie, la vârsta de 38 de ani. La două luni după, Robespierre – pe care l-am urât din toată inima, deși a manifestat cumpasiune pentru mine – a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. Pe când vara începea, Louis – Charles a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La doi august, Marie Antoinette a fost luată de lângă prințese ( fiica sa și eu) și a fost condusă la Conciergerie. Cumnata mea, în timpul șederii sale în temniță, a contactat tuberculoza și cancer uterin, ce îi cauza hemoragii grave și dese. Îmi era milă de ea, dar puterea mea nu mai exista.
Pe paisprezece octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul ei. Spre deosebire de fratele meu, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat, doar câteva ore, și punctul de vedere misogin. Acuzația cea mai exagerată a fost că a abuzat sexual de Louis – Charles, ce fusese obligat să depună mărturie împotriva mamei sale. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare. Trădarea cui nu am înțeles. A fost devotată Franței pe toată perioada domniei. Când a ajuns în celulă înapoi, am înțeles că mi-a scris o scrisoare în care își spunea toate sentimentele pentru Ludovic și copiii ei. Nu am primit-o niciodată . . . La vârsta de treizeci și opt de ani, a fost ucisă prin decapitare cu ghilotina. Eu am mai rezistat doar câțiva ani în închisoare, apoi mi-au aplicat același tratament.
Lucrarea 6
L’État c’est moi...
Vedeam toată argintăria aceea prin ochii mei de copil descrişi de slujitori în tot felul de termeni pe care nu-i înţelegeam. Aprobam tăcut ca să nu o fac de râs pe mama. Îmi era frică de ea. E ciudat să-ţi fie frică de propria mamă, am aflat asta mai târziu.
Palatul era uriaş, mă strivea sub apăsarea istoriei şi valorii lui culturale şi coridoarele erau atât de multe şi întortocheate, păreau atât de scumpe că mă uitam de două ori înainte să calc de teamă să nu stric ceva. Aveam adeseori coşmaruri din cauza armurilor care mă priveau ameninţătoare, de parcă le-aş fi invadat teritoriul, ca şi cum eram un oarecare cerşetor venit să fure tronul Franţei. De aceea am privit mereu îndoielnic acest tron înecat în sânge şi pentru care aş fi fost cel mai mare duşman dacă nu eram un cap încoronat.
Din fericire sau din nefericire, nici eu nu ştiu exact, eram rege şi trebuia să mă comport ca atare sau...aşa cum se presupunea că trebuie. Avantajele erau luxul în care trăiam şi celebritatea. Ar fi trebuit să fiu mulţumit cu asta şi aş fi fost dacă nu interveneau alte aspecte. Prima oară m-am bucurat. Totul era frumos, mi se aduceau numai laude, mi se dădea tot ce voiam şi eram respectat (sau aşa aveam impresia). Apoi, am crescut şi mi-am dat seama de realitate: zâmbetele galante şi binevoitoare erau simple măşti, laudele erau minciuni, linguşiri, tot respectul se risipea dincolo de porţile Luvrului, totul era o mascarada, o piesă de teatru ieftină.
Cei care îmi surâdeau astăzi, mâine conspirau împotriva mea, plănuiau cum să mă dea jos ca să ajungă la tronul acela blestemat. Cine era rege, cine conducea Franţa, cine era în fruntea statului? Oricine, mai puţin eu. În primă fază mama, apoi mama împreună cu amantul ei (desigur că eu am înţeles asta destul de târziu). Începusem să cred că era mai avantajos să fii mareşal decât rege. Mă întrebam: când va veni şi rândul meu? Mi se predau lecţii de istorie despre regii Franţei, despre cum au condus şi niciodată nu am putut să alung întrebarea: cum au reuşit să conducă?
În anii mei de „domnie†am învăţat un lucru preţios: parizienii nu sunt niciodată mulţumiţi, ei caută motive de revoltă chiar şi acolo unde nu există.
Am trăit mult timp cu impresia că toată Franţa va intra peste mine în cabinet şi mă va ucide...şi visam acest lucru aproape în serile în care adormeam târziu şi...eu nu făcusem nimic. Oh, Doamne! Nu făcusem nimic şi mi se reproşau lucruri de care nici nu auzisem; atâta sânge, atâţia bani risipiţi, foamete, sărăcie, moarte! Din toate părţile mă înconjura mirosul morţii! Mă trezeam agitat şi îmi lua câteva secunde să îmi dau seama că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic.
Mă întorceam la balconul meu din care priveam neputincios strada, căzând pradă altui coşmar: monotonia şi uneori îmi doream ca Luvrul să fie asediat, să izbucnească revolta, să vină şi să ne dea jos pe toţi ca să mă pot apăra, să pot folosi, în sfârşit, tehnicile de scrimă pe care le învăţam, dar nu aveam ocazia să le încerc.
Aşteptam şi aştept cu o răbdare pe care sunt incapabil să mi-o explic. Ce aştept? Să fiu rege.
***
La 24 aprilie 1617, Ludovic al XIII-lea dă o lovitură de stat, preluând puterea prin uciderea lui Concino Concini, mareşal d’Ancre şi trimiţându-şi mama în exil.
Tenderest touch leaves the darkest of marks,
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine