Iubire de cartier

[MiraA]

Multumin pt commuri fetelor. Poop

Capitolul 12

Nu-mi venea sa cred ca cel langa care stateam era insasi Randy. Din cate imi povestise Miranda despre el, era un tip arogant, dur si extrem de nepasator, dar cu mine era altfel. Se comporta atat de bland incat ochii mi se umplura iar de lacrimi. Doamne, nu tin minte cand am plans ultima oara atat de mult...probabil niciodata, dar acum nu ma mai puteam oprii. Stiam ca ma fac de ras, dar nu imi pasa. M-am bagat si mai mult in el, incercand sa-i imprumut o parte din caldura si siguranta, iar el si-a trecut o mana pe dupa umarul meu si ma adus mai aproape de el. Imediat am inceput sa tremur...stiam ca nu am niciun motiv, dar imi era frica...imi era frica si de Randy. Nu-l cunosteam...daca imi va face si el ceva? Stiam ca se ocupa de droguri. Miranda imi spusese asta acum doua seri. Daca va consuma si va deveni violent sau...sau...nici nu vroiam sa ma gandesc.
-Gata...totul va fi bine, imi soptii la ureche, in timp ce una din manile sale incepura sa-mi mangaie parul. Nu-ti va mai face nimic. Nu-l voi lasa sa se atinga de tine. Promit.
Mi-am ridicat privirea spre el, incercand sa-mi dau seama daca vorbea serios sau nu.
-Nu trebuie sa faci nimic...asta, i-am zis, referindu-ma la corpul meu, nu e problema ta. Mai bine ai tu grija de tine ca sa-ti revii de tot. Nu e de joaca cu raceala. Daca nu esti atent se va transforma intr-o pneumonie de toata frumusetea.
Imi zambii trist si-mi ciufulii un pic parul, rasfirandu-l pe fata mea si pe perna.
-Chiar si in momente ca astea te gandesti la sanatatea mea, cand ar trebui sa-ti faci griji pentru tine. Tu trebuie sa te faci bine. Gandeste-te in primul rand la tine si apoi la altii.
Am tacut...caci stiam ca avea dreptate, dar asa eram eu. Tot timpul puneam pe primul loc pe cei din jurul meu, dupa aceea ma gandeam si la nevoile mele. Nu era normal, dar nu credeam ca ma voi schimba vreodata.
Mi-am inchis ochii si am oftat, dar pe cand sa atipesc, telefonul imi suna, facandu-ma sa sar efectiv din pat. Am ignorat durere si m-am intins dupa el. Era mama...
Am respirat adanc si mi-am compus o mina calma si nepasatoare asa cum eram eu de obicei. Randy ma privi ciudat, dar nu-mi zisese nimic.
-Da, am raspus cu o voce destul de vesela, dar in acelsi timp plictisita. Ceau, mama.
-Brian, scumpule, cum te descurci? Totul e bine acolo? inima mi se stranse instantaneu cand i-am auzit vocea calda si melodioasa si lacrimile imi impaienjenira ochii, dar vocea isi pastra acelsi ton.
-Da, mama, totul e bine. Nu-ti mai face atatea griji.
-Esti sigur? Nu-mi place sa te stiu departe de casa...De ce nu vrei sa te intorci?
-Am mai vorbit despre asta, mama. Ultimul lucru de care aveti nevoie tu si Bill sunt eu. Sunteti proaspat casatoriti, bucurati-va de intimitate, i-am zis razand usor, chiar daca mie imi venea sa plang. Si acum, de ce esti asa ingrijorata, defapt? Nu-ti sta in fire...
-M-au sunat profesorii tai si au zis ca ai plecat cu un baiat de la scoala azi...si ca baiatul respectiv e aducator de necazuri. Brian ce se intampla?
-M-am simtit rau si m-a adus acasa, am mintit repede. Nu am dormit prea mult in ultima vreme. Nici n-ai idee cat de multa munca cer profesorii aici, i-am zis oftand. Voi reprezenta liceul intr-un concurs de dezbateri in doua saptamani si ma pregateam...sti cum patesc cand ma preocupa ceva.
-Da, stiu, puiule, dar ai grija. Ti-ai luat pastilele pentru astm? intreba ingrijorata...
-Da, mama le-am luat. Nu am degand sa mor sufocat in curand, i-am zis, chiar daca minteam. Adevarul era ca nu le luasem. Poate era mai bine sa renunt la ele...sa mori nu-mi pare o idee asa de rea in acest moment.
-Cu tata tau cum te intelegi?
Am incremenit cand intrebarea pe care incercam sa o ocolesc ma lovii, iar buzele incepura sa-mi tremure, impreuna cu restul corpului. Am inghitit in sec, si am ispirat aer adanc in plamani incercand sa ma calmez un pic.
-Tata e bine, dar aveai dreptate. Pana la urma am hotarat sa locuiesc singur...nu e obisnuit cu altcineva in casa, iar eu nu vreau sa-l deranjez.
-E mai bine asa, Brian. Stiu ca ai sperat ca te vei intelege bine cu el, dar e mai bine asa...
-Da, ai dreptate. Inainte sa inchid telefonul i-am zis sa-l salute pe Bill din partea mea si sa aiba grija sa nu-mi faca niciun fratior in curand ca eram prea batran sa am grija de copii. Rasul ei cristalin imi incalzi sufletul. Era mai bine sa nu stie nimic despre ce se intamplase.
-De ce nu i-ai spus nimic? Randy ma privea incruntat, semn ca auzise intreaga conversatie.
-Nu e nimic de spus...era fericita. Nu vreau sa-i stric bucuria. Daca afla ce s-a intamplat venea imediat aici si probabil ma ducea cu forta inapoi acasa.
-Poate asa era cel mai bine, imi spuse baiatul, privindu-ma drept in ochi.
-Bine pentru mine, dar nu pentru ea, Randy. Vreau sa fie fericita. Abia s-a casatorit cu Bill, il iubeste...ultimul lucru de care au nevoie este un adolescent de 17 ani pe capul lor.
-Esti fiul ei, ce naiba! Ridica tonul, iar eu am tresarit si m-am dat mai in spate. Imi cer scuze, zise, lasandu-si privirea in pamant. Nu vroiam sa te sperii, dar nu te inteleg.
-Nu trebuie sa ma intelegi...e deajuns ca inteleg eu.
M-am intins inapoi in pat si am tras plapuma peste mine, strmbadu-ma cand am simtit un nou junghi. Atat de mult vroiam sa dorm, dar i-am auzit din nou vocea.
-Unde iti sunt pastilele?
-Care pastile? l-am intrbat cascand.
-Cele pentru astm...nu te-am vazut luand nicio pastila si nici inhalator nu ai. Unde le tii?
-S-au terminat si nu am mai cumparat altele, iar inhalatorul...l-am gasit spart aseara...
-Esti nebun? Vocea sa parea nervoasa, dar nu am deschis ochii pentru a-l privii. Daca se intampla ceva...
-Nu am mai avut o criza de aproape un an...nu se va intampla nimic. Stai linisitit.
Chiar daca ma simteam rau, vocea mea nu mai tremura si lacrimile nu mai curgeau. Ma mai linistisem...chiar daca nu de tot, macar un pic.
Am inspirat adanc si in scurt timp am adormit.

-Nu! Da-mi drumul! De ce ai venit iar?
Barbatul se apropia de mine si m lovi cu putere peste fata, pana ce am simtit un gust metalic si usor sarat in gura. Fata lui era urata, schimonosita de ura. Ii auzeam pasii pe podeaua rece de gresie, tot mai aproape de mine, apoi am auzit sunetul cataramei ce era desfacuta. Doamne, nu din nou! Nu mai vreau! Se aseza peste mine si-mi smulse hainele ce oricum erau rupte, dupa care se avanta atat de adanc incat credeam ca ma voi rupe.

-Nuu!! Am urlat cat m-au tinut plamanii si m-am zbatut sa scap din bratele care ma tineau. Lasa-ma! Nu mai vreau! am zis incepand din nou sa plang...