Colivia de aur

[Splendora Cromwell]

-Da Adi. Raspunse vocea ei dulce, parca unsa cu miere de dorul alinat acum, ce il purta de mai multe saptamani. Nu se mai auzisera de mult dar nu-i pasa, se iubeau.
-Draga mea, as dori o vorba cu tine, ne vedem maine?[...]
-Desigur, voi fi acolo.

***

In ziua urmatoare eram gata sa-mi intalnesc iubitul mult asteptat, ce preda lectii de actorie clasei a sasea in acea zi. Necrutata fiind de programul scurt, am hotarat sa-i fac o surpriza, dand buzna neanuntata, la timp sa-l vad sarutanduse cu o pustoaica din clasele mai mici.
Priveam amuzata scena, buzele nedezlipindumi-se decat in cateva minute.
-Imi pare rau pentru intrerupere dragul meu, vroiam sa-ti fac o surpriza dar vad ca pana la urma cea surprinsa sunt tot eu. Succes...
Mai adaug, aruncand o privire pe furis tinerei ce se inrosi puternic, sarutandu-l scurt pe obraz, ca mai apoi sa ies in graba, sub privirile lui pline de uimirie si a celor din jur.

***

Plutesc in timp ce mirosul de crini imi alinta delicat simturile. Rochia-mi alba mangaie agale iarba proaspat cosita; imi oglindesc chipul ingrijorat in apa fantanii din poenita, intrebandu-ma intruna de ce oare mai incerc.
Un fluture m-i se aseaza pe mana, apoi in palma, asteptand sa fie mangaiat. Eram in paradis.
Ma joc incet cu el, lasandu-l mai apoi sa plece si culeg un trandafir. Ii mangai petalele suave si-l asez pe marginea fantanii, cu privirea-nlacrimata. El, mai presus de toti, el, m-a tradat.
Aud o voce. Poate m-i s-a parut sau poate e vantul incercand a-mi amana sufletul mahnit si totusi ma insel.
-E un om. Se aude clar. Toti oamenii sunt la fel.
Vroiam s-o ignor, sa nu-i dau dreptate, insa stiam, probabil cu toata fiinta mea adevarul din aceste cuvinte.
Ma ridic incet si plec pe cararea ce ducea acasa. O casa pamanteasca, o greseala a trecutului, mult prea veche si dureroasa de altfel, pentru a mai putea fi pomenita.

***

-Oare chiar atat de tare am ranit-o?
Adi pasea agale pe cararea spre obisnuitul loc din poenita, ridicand trandafirul la fel de ingandurat cum fusese ea cand il asezase.
-Asta e ultima ta vizita aici. de astazi inainte nu-ti mai este permis sa calci in locul sacru. Te vei pierde in propria mizerie, nu vei mai gasi niciodata drumul.
-Cine esti? Isi ridica privirea in incercari nereusite spre a deslusi sursa vocii, insa in zadar.

***

Mare-i fu surprinderea cand, cautand locul pentru a doua oara nu mai gasi decat un camp gol, obisnuit, mizer.
Ceea ce nu stia el era ca fata era si ea acolo. La colacul fantanii, asteptand ca intotdeauna.
Vazand cuvintele vocii adeverindu-se, se aseza jos plangand cu amar.
Probabil sentimentele inca neuitate sau mila ce-mi cuprinse sufletul imi facura pasii a se indrepta spre el.
Ma priveste uimit, de jos, parca incercand a rosti ceva. I-o iau insa inainte.
-Te-am iertat, dar nu mai pot face nimic pentru tine.
Rostind acestea, dispar precum o umbra din fata-i plapanda, undeva in paradisul meu.

***

Vazandu-ma singura incep sa plang cu amar. Nu mai plansesem de mult. Poate pentru ca la inceput ma consideram fericita.
O aud din nou. Acea voce.
-Se pare ca nu vei scapa prea usor de aici. Nu pana nu vei iubi si nu vei fi iubita cu adevarat.
Aceste cuvinte imi rasunau in minte ca un ecou. Priveam abatuta apa, incercand sa nu ma gandesc cat timp va mai trece pana ce voi fi eliberata din paradisul blestemat.