Sângele tău este cerneala mea

[Me�al.]

Tip de critică acceptată : Orice tip de critică.

Deci, un nou fic de mine * laughs * . În comparaţie cu celelalte, acesta este mai special fiindcă este scris din punctul de vedere al unei fete, o experienţă relativ nouă pentru mine.
Vă aştept părerile şi comentariile ce sper să fie dure. De fapt, vă rog să fiţi duri, cât mai duri.
Lectură plăcută !

Sângele tău este cerneala mea

1

- Cheryl ! Haide odată !

Mi-am dat ochii peste cap la auzul vocii mamei mele. Am închis laptopul negru, dar nu înainte de a salva documentul poveştii mele. Ca de obicei, mama era o fire punctuală şi niciodată nu accepta să întârzii, mai ales la cină. Cu câteva ore înainte, îmi spusese că o să avem invitaţi speciali în seara aceasta, lucru ce m-a determinat să mă hotărăsc să-mi schimb hainele de casă cu unele mai curate şi elegante – nu că aş purta vreodată haine murdare !

- O secundă, mamă ! Am urlat.

Am deschis uşile dulapului băgat în perete şi am luat un tricou de un gri spre alb, cu un decolteu discret şi perechea preferată de pantaloni negrii. M-am schimbat repede, ştiind că nu era frumos să fiu atât de întârziată. Mi-am pieptănat părul brunet, tuns în scări, şi m-am încălţat cu o pereche de balerini roşii. Am aplicat puţin creion negru şi m-am putut considera pregătită pentru întâlnirea cu invitaţii.
Am coborât cu grijă scările casei, ajungând în living, privindu-i pe cei doi oameni de sex masculin ce stăteau la masa lungă, din mahon. Mama se vântura prin încăpere, aducând şi aranjând tot ce trebuia. Stânjenită, am înaintat pe vârfuri, dorindu-mi să nu fiu acolo, ci să stau în cameră, în faţa laptopului. Şi, nu, nu eram o obsedată de internet, ci lucram la o carte pe care doream să o public. Neştiind cum să-mi fac intrarea, m-am rugat ca mama să spună ceva. Şi dorinţa mi s-a împlinit.

- Ah, Cheryl, ai venit într-un sfârşit ! Iarăși ai scris ?

Vocea mamei a răsunat în toată camera, făcându-i pe cei doi să se uite la mine. Cel din capul mesei era un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul şaten încărunţit în faţă şi ochii albaştrii. Avea un nas cârn, ce arăta extrem de ciudat, iar ridurile îi brăzdau faţa. Mi-am înăbuşit râsul. Cel ce sătea pe lungimea mesei era un băiat de o vârstă cu mine. Probabil că tot şaptesprezece ani. Avea părul brunet – poate puţin mai închis ca al meu – şi ochii negri ce păreau să conţină tot întunericul din iad. Faţa îi era palidă şi contrasta frumos cu părul său mai lung. A afişat un zâmbet ciudat, care mi-a dat fiori pe şira spinării. Ceva la tipul ăsta mă speria destul de tare.

- Acesta este noul meu coleg de muncă, iar el este fiul său, Ace.

- Mă bucur să vă cunosc şi îmi pare rău c-am întârziat, dar am stat să termin un capitol, m-am scuzat, aşezându-mă la masă, în faţa adolescentului.

Băiatul mi-a aruncat o altă privire întunecată şi mă întrebam ce naiba mi-a venit să mă aşez în faţa lui. Parcă voia să mă linşeze, dar, totodată, se uita la mine atent. Oare îi făcusem ceva ? Mi-am plecat capul, câteva fire de păr acoperindu-mi faţa şi făcând un zid între noi doi. Totuşi, puteam să simt că încă mă fixa cu privirea aceea pătrunzătoare.

- Dar ce scriai ? Doreşti să devii scriitoare ?

Vocea bărbatului cu nasul cârn m-a făcut să tresar. Am ridicat uşor capul şi am aprobat, spunând că eram pasionată de poveştile fantastice, cu tot felul de creaturi incredibile. Am simţit cum Ace a zâmbit ştrengăreşte când a auzit pasiunea mea. Din fericire, mama a pus farfuriile cu mâncare mexicană în faţa noastră, aşezându-se la locul ei şi poftindu-ne să mâncăm. Mai pe la finalul mesei, bărbatul şi-a aruncat şerveţelul în farfuria goală şi m-a întrebat:

- Ce scriai ?

În voce i-am putut citi interesul faţă de darul meu de a scrie, dar nu m-am putut abţine să nu-mi spun că întrebarea pusă de el era una dintre cele mai stupide pe care le auzisem în ultimul timp. Ce puteam să scriu, moş bătrân ? Tema la chimie ? Trecând peste reţinerea şi timiditatea ce mă năpădeau, am dat să spun:

- O fată se îndrăgosteşte treptat de un înger izgonit din rai ce s-a refugiat pe pământ, dar nu e cea finală, încă. Mă rog, nu contează.

N-am mai vrut să-mi spun ideea. Nu doream ca cineva să afle despre ce scriam eu, mai ales o persoană străină. Mi-am privit farfuria, pe jumătate goală, şi am oftat. Îmi doream nespus să mă refugiez în camera mea, departe de toţi ciudaţii aceia. Băiatul a pufnit şi şi-a aşezat furculiţa şi cuţitul frumos în farfurie, ca la restaurant. Din nou, o linişte stânjenitoare s-a instalat peste noi şi am sperat ca cineva să deschidă un subiect şi să mă pot strecura pe trepte-n sus.

- Doamnă Flanderg, mulţumim că ne-aţi invitat la cină şi că aţi acceptat ca Ace să locuiască aici un timp. Aş vrea să vă fac şi eu un bine şi, ştiind de pasiunea fiicei dumneavoastră, aş putea să îi aranjez o întâlnire cu un celebru critic literal ce-mi este prieten. Aundrey Jhonson, a spus Nas Cârn, privindu-mă atent.

Am tăcut, şocată de ce a spus bărbatul. Eram nespus de fericită că domnul Jhonson avea să-mi citească lucrările şi să le critice. Poate chiar ajungeam celebră cu ajutorul acestuia. Totuşi, nu m-am putut bucura atât de mult fiindcă mi-am reamintit ce a spus Nas Cârn. Mama acceptase să-l cazeze pe tipul ăla ciudat în casa noastră ? De ce ? Dacă aveam să stau în aceeaşi casă cu un băiat ce-mi inspira atâta teamă, mai bine nu mă întâlneam cu criticul.

- Poftim ? ! Am exclamat şi m-am ridicat de la masă.

- Ştiam că-ţi va plăcea, draga mea. Domnul Parker este plecat din oraş des cu afaceri şi nu doreşte să-l lase pe Ace singur într-un apartament. O să ai cu cine să petreci timpul şi o să-i prezinţi oraşul şi o să faceţi atâtea împreună ! Ah, Cheryl, şi mă bucur nespus că Aundrey Jhonson o să-ţi critice lucrările. Este o minunăţie ! Dar, draga mea, du-te cu Ace şi arată-i camera în care va sta, cea de lângă a ta.

Mama era mult mai entuziasmată decât mine, lucru ce se putea observa foarte clar. M-am ridicat de la masă şi brunetul mi-a aruncat iarăşi unul dintre zâmbetele sale specifice, făcându-mă să tremur. Nici nu ştiam cum aveam să locuiesc cu o asemenea persoană în casă. Măcar nu vorbise deloc tot timpul cinei şi am sperat că nu era o persoană vorbăreaţă şi că avea să mă lase în pace. Am început să urcăm treptele, el urcând două dintr-un singur pas. Am observat cum a analizat pereţii albi pe care erau înrămate diferite diplome de la concursuri de literatură. Tot timpul mă mândrisem cu rezultatele mele, dar văzând cât de pasionat se uita adolescentul la ele, m-a făcut să-mi impun să le scot de pe pereţi.

- De cât timp scrii ?

Vocea lui Ace m-a făcut să tresar. Era tipică bărbătească : uşor groasă, neutră, fără să destăinuie ce simte pe moment. Totuşi, ceva era diferit la tonul său vocal. Era înspăimântător, dar, totodată, blând. Cea mai ciudată combinaţie, aş putea spune. Eram cât pe ce să uit să răspund, când el mi-a atins cu degetele sale lungi, de pianist, antebraţul. Am simţit cum căldura îmi învăluie partea aceea a mâinii, dar mi s-a făcut pielea de găină. Mi-am retras mâna, iar Ace a afişat un alt zâmbet specific lui.

- De patru ani, am răspuns într-un final, aproape şoptind.

A părut şi mai amuzat de reţinerea mea, dar n-a comentat. I-am deschis uşa camerei sale, aflată după a mea şi am intrat înăuntru înaintea lui. Era decorată aproape ca a mea, numai culoarea pereţilor fiind diferită, aceştia fiind de un albastru deschis, precum al cerului. Pe peretele din partea dreaptă era un birou din lemn negru, solid, pe care erau aşezat un teanc de foi, o lampă şi MacBook – ul meu. Faţă-n faţă cu biroul se afla patul de o singură persoană, cu un aşternut alb, nou schimbat. În cameră se mai afla un dulap băgat în perete şi o noptieră lângă pat. Ace s-a îndreptat spre birou, cu gândul de a-mi înfăşca MacBook – ul, dar am alergat înspre piesa de mobilier, luând aparatul înaintea lui. Scrisesem o poveste pe el şi, pe lângă asta, în el era şi jurnalul meu.

- Un jurnal, nu ? A întrebat, ghicind într-o secundă.

Nu am răspuns, stânjenită şi am dat să plec, dar m-a prins de mână. M-am întors înspre el, privindu-l în ochii aceia întunecaţi, dar am fost nevoită să-mi las capul în jos, fiind intimidată. Tipul ăsta avea o influenţă foarte proastă asupra mea fiindcă mă făcea să mă simt slabă, neputincioasă în faţa lui. Frate, nu era corect !

- Îmi prezinţi şi mie Londra mâine ? M-a rugat.

- Da, dacă vrei. O să vină şi prietena mea, Lizzy, căci eu nu conduc.

Nu am ştiut de ce m-am justificat în faţa lui. Parcă îi dădeam socoteală, parcă eu eram invitata, iar el cel ce avea locuia în casa asta de ani de zile. Am oftat şi m-am întors pe călcâie, ieşind rapid din cameră. L-am auzit cum a spus amuzat „timidă, uşor de intimidat, precum o cireaşă”. Ultima caracteristică era ataşată, probabil, de numele meu ce era uşor de confundat cu Cherry. Am intrat în camera mea şi am trântit uşa cu putere, aruncându-mă în pat şi luându-mi telefonul în mână. Am sunat-o pe Lizzy, care a răspuns imediat. I-am povestit rapid tot ce s-a întâmplat în această seară şi reacţia ei a fost una entuziasmată. A spus că la ora unşpe mâine avea să fie în faţa casei mele şi a închis, fiind chemată de tatăl ei.
Lizzy era prietena mea cea mai bună de şapteşpe ani. Eram în clasă şi acest lucru ne-a ajutat foarte mult la dezvoltarea relaţiei noastre. Lizzy era prietena mea cea mai bună fiindcă mă cunoştea perfect. Ne spuneam secretele, ne ajutam şi petreceam fiecare weekend împreună mergând la cumpărături sau la un film.
M-am aşezat pe scaunul de piele de la birou şi am deschis laptopul, deschizând documentul cu povestea mea cu îngeri. Nicholas era un înger izgonit din Rai fiindcă se răsculase împotriva Arhanghelilor, dar ceva nu-mi convenea. Într-un final, el trebuia să se îndrăgostească de o muritoare, Juliette, şi nu ştiam exact cum să se îndrăgostească de ea. În viziunea mea, îngerii ca el erau întunecaţi, nu se îndrăgosteau des. Atunci o idee mi-a trecut prin minte şi m-am decis să o aplic. Era destul de interesant dacă Nicholas fusese îndrăgostit de o femeie înger ce semăna perfect cu Juliette şi aşa s-a îndrăgostit de ea. Era perfect. Am decis să modific puţin şi citatul de la începutul poveştii, ştergându-l pe actualul. Am început să scriu înclinat următoarele rânduri:

A trăi în agonie nu înseamnă a nu avea un membru, ci a trăi fără persoana iubită.

Apoi am oftat, fiind oarecum mulţumită. Doream să mai scriu ceva, dar începea să mă doară destul de tare capul, lucru care m-a determinat să iau o pauză.

- Fără persoana iubită, nu ? S-a auzit o voce.

M-am întors rapid şi l-am văzut pe Ace stând sprijinit cu o mână pe birou şi citind începutul poveştii mele. Am închis cu putere laptopul, trântindu-i efectiv ecranul de tastatură. Acesta a scos un sunet când s-a oprit din funcţionat şi m-am bucurat nespus de mult că salvasem documentul înainte. Ace rămăsese nemişcat, cu gâtul lângă capul meu şi am putut să-i simt mirosul frumos al parfumului, combinat cu cel al şamponului, lucru ce m-a făcut să înnebunesc efectiv. Totuşi, trebuia să iau atitudine în faţa lui neapărat.

- Şi ce cauţi aici, mă rog mie ?

Eram răguşită şi abia puteam să vorbesc, dar adolescentul a interpretat altfel, probabil, fiindcă a afişat un zâmbet ştrengăresc. Nu mi-a răspuns din prima la întrebare, ci s-a trântit în pat şi şi-a acoperit ochii cu braţele, respirând pe gură. I s-a ridicat puţin tricoul, lăsându-mă să-i văd abdomenul plat şi cu pătrățele. M-am înroşit imediat, dar n-am lăsat să se vadă asta. Dacă trebuia să fiu sinceră, niciodată nu mai intrase un băiat în camera mea, lucru ce mă făcea să mă simt stânjenită. Era un lucru nou şi cam ciudat.

- Voiam să mai vorbim, a răspuns într-un final la întrebare. Ai avut vreun iubit ?

Întrebarea lui m-a făcut să roşesc imediat. Chiar dacă aveam șapteşpe ani şi, după spusele altora, fiecare fată trebuia să fi avut măcar un prieten, eu nu avusesem nici unul. Lizzy îmi tot repetase că arătam de milioane – sâni mari şi un fund bombat – dar că trebuia să mai lucrez la atitudine fiindcă eram prea timidă şi sensibilă. Totuşi, niciodată nu m-am corectat, sperând să apară un băiat în viaţa mea care să mă placă din toate unghiurile.

- Deci n-ai avut, mi-a interpretat Ace liniÅŸtea.

- Nu e treaba ta !

Mă răstisem la el fără să-mi pese de ce va spune sau face. Pentru prima dată în viaţa mea, mă răstisem la o persoană fără să conteze cum va reacționa. Eram mândră de mine. Ace s-a uitat urât la mine, dar cu o urmă de surâs pe buze şi a plecat, dar nu înainte să-mi spună „noapte bună” cu un perfect accent britanic.
M-am trântit în pat şi am început să mă gândesc la acest băiat, Ace Parker. Era extrem de ciudat comportamentul său. Nu vorbea mult, dar reuşea mai mereu să mă facă să înţeleg ce dorea să-mi comunice. De asemenea, era extrem de înfricoşător şi mi se făcea pielea de gâină numai când mă privea urât sau mă atingea. Era atât de întunecat, de parcă ascundea cel mai teribil secret pe care putea să-l aibă un om. Dar când mă atingea, pe lângă teamă simţeam o atracţie teribilă ! Nu ştiam dacă era din cauza aspectului său – care nu m-a impresionat – sau din cauza faptului că eram atrasă de caracterul său întunecat, de întunericul ce-l înconjura. De un singur lucru eram sigură: nu îmi plăcea, de fapt, deloc de acest băiat ciudat.