ÃŽnainte de mine am fost eu

[ultimate wulf]

.

ÃŽnainte de mine am fost eu



Prima Parte



Antoinette Larson . Alexander Herras . Canaan

Capitolul I: Zeii


Atunci când eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam cu sclipire în ochi și claritate în glas că vreau să fiu artistă. De amorul artei am făcut sacrificii și curând pasiunea mea avea să ajungă muncă și în cele din urmă obsesie.

Am început de jos în ciuda averii familiei. Mi-am folosit o mică sumă din ceea ce mama spunea în repetate rânduri „să foloseşti cu înţelepciune” şi mi-am cumpărat un apartament în New York la intersecția dintre 3rd Ave și E 95st la etajul trei deasupra pizzeriei lui Zesty. Nu era extraordinar localul, dar în miezul nopți salva vieți. Nu făceau doar pizza ci și prânzuri consistente care nu se bazau doar pe bucătăria italiană. De cele mai multe ori îmi aduceau surplus de porumb pe care îl modelam sub diferite aspecte pe blatul și în sosul picant al pizzei mele. Cele mai multe afaceri deschise în zona mea aparțineau fie italienilor fie japonezilor. La o stradă distanță era Isohama Japanese unde sushiul nu mă încânta dar era un local drăguț în care să-ți petreci diminețile plictisitoare iar câțiva pași mai încolo exista Tomoko Shima Hair Salon. Nu era o bucurie imensă să trăiești în New York în special când monotonia își făcea simțită prezența. Îmi decorasem apartamentul singură și după ce am reușit să sparg zidul dintre dormitor mic și sufragerie și mai mică am creeat un spațiu de șase pe șase perfect pentru mine. Un pat, un televizor, un birou și un laptop și deja camera era mai mult decât încărcată. Am instalat și niște rafturi pe unul dintre pereți pe care le-am umplut cu diferite statuiete, fotografii și cutii de bijuterii de diferite forme și mărimi. Bucătăria, pe de altă parte, nu mai exista. Nu găteam, așa că am considerat-o ca fiind pierdere de spațiu. Am transformat-o în schimb într-o cameră de lucru. Am pictat pereții în diferite moduri; în timp ce pe un perete se găsea o înfățișare a îngerilor lui Sandro Botticelli, pe peretele de lângă se găsea pur și simplu vopsea aruncată din găleată. Am agățat de tavan machete ale unor avioane, ale unor baloane cu aer cald și am modelat din lut câteva mii de păsări de doi centimetri care acopereau tavanul cu sute de combinații de diferite culori.

Ca să scap din rutină obișnuiam să mă întorc acasă, în Averon, unde eram o prințesă...la propriu. Insula Averon era o micuță bucată de pământ de dimensiuni reduse aflată la jumătatea distranței dintre Africa și Antarctica unde mama se căsătorise cu tata din interes, dar el închidea ochii pentru a o vedea pe ea fericită. Ea și-a spus că decât să trăiască o șaptezeci de ani într-un apartament sărăcăcios mai bine tot restul eternității în lux. Eu, Julieen și Louis eram moștenitorii unei averi impresionante din care făcea parte și un castel cu grădini care dădeau impresia că nu se mai termină în care creșteau numai trandafiri albaștri și fructe de Kahara, inexistente pe celelalte continente. Să fii căsătorit cu o rusoaică nu e treabă ușoară, mai ales când pasiunea pentru Siberia, blănuri, gaz, petrol, diamnate și KGB împânzește reședința. Aduse spiritul rusesc cu ea când alese Avelon plus câteva sute de vulpi albe într-un fel de grădină zoologică care îl dispera pe tata atunci când era acasă. De obicei, acesta, pleca câte trei luni în diferite părți ale lumii recuperând diverse „lucruri” să le zicem, apoi revenea acasă pentru câteva săptâmâni timp în care mama nu reușea să îl sugă pe tata de viață atât de mult pe cât acesta o făcea, dar de sânge.

Nu eram niște lipitori leșinate de foame ca vampirii și nici niște îmfumurați precum diavolii. Existam ca niște creaturi blestemate să trăiască în Univers fără posibilitatea de a ajunge în Rai sau în Iad. Preferam să nu ne numin în niciun fel. Era amuzant să trăiești cu mâncare de tipul cartofilor copți cu sare sau al înghețatei cu vișine dar mai satisfăcătoare era o porție bună de carne umană însiropată bine în sânge. Nu ne diferențiam cu nimic de oameni exceptând faptul că trupul ne era veșnic tânăr. Începuturile sunt întotdeauna dificile și asemeni oamenilor sunt entități care vor să învețe și altele care nu vor. Da, entități pare un cuvânt bun pentru a ne descrie.

Un chip perfect, un trup dorit și o minte ageră sunt elementele primordiale pentru crearea unei zeițe. Așa mă vedea Julieen și așa îmi zicea mereu. Aveam părul brunet și lung, mereu ondulat ca al unei păpuși. Obișnuiam să merg cu el la pescuit de morse unde ne distram teribil. Louis pe de altă parte, nu era la fel de comunicativ cu noi. Prefera să își trăiască viața ascunzându-se de noi și de lume și ura ceea ce era din adâncul inimii. Îl vedeam rar, cam la câteva sute de ani preț de câteva zile după care pleca din nou. Încercase nenumărate metode de a-și pune capăt existenței și am încercat să i-o termin chiar eu când am văzut că ajunsese la disperare, dar nimic nu trecea de pielea lui și nici măcar focul sau explozia a două sute de tone de dinamită nu l-a terminat.

O adevărată prințesă are nevoie de desfătare în lucruri scumpe și sclipitoare. Deși nu eram materialistă asemeni mamei, recunosc că din când în când cădeam în capcana luxului. Paris, Londra, Brusel, Tokio, Dubai, Hong Kong, Olanda, Nurnberg, erau doar câteva dintre locurile unde obișnuiam să-mi petrec timpul și să toc banii familiei când aveam momente de rătăcire. Obișnuiam să arunc banii pe distracții masculine, înalte, suple, lucrate, cu mușchi și ochi verzi. A doua zi articolele din ziare sunau în felul următor „Un tânăr în vârstă de douăzeci de ani care lucra ca rental-boy a fost găsit decedat într-o cameră de lux din hotelul...” Obișnuiam să îmi duc victimele în lux unde le ucideam repede și fără durere sau încet și cu țipete, asta depindea de norocul fiecăruia și de starea mea de spirit. Nu obișnuiam să gust din sânge feminin pentru că îl consideram murdar. Totul părea a fi perfect până când nenorocul a făcut să întâlnesc un puști de șaptesprezece ani pe care nu am mai putut să-l ucid.