1.Fulgi de gheata
Lacrimi care ar trebui sa fie fierbinti curgeau pe obrajii mei, inghetandu-i. Vantul rece ma lovea din plin insa nu il bagam in seama. Nimic nu conta la acea ora, nimic. Mergeam de cateva ore bune, plangand, pe acea carare acoperita de zapada moale ce continua sa cada din cer. Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia sa il duc la indeplinire, trebuia sa ma razbun, sa imi regasesc astfel fericirea pe care mi-o oferea iarna.
Totul in jur era alb, era pur, inghetat in eternitate la fel cum ma simteam eu in acele clipe. Inghetata in eternitate. Frigul m-a ajuns din urma si mi-a amortit sufletul. Asta mi-am dorit, sa nu mai simt pentru ca sentimentele ma copleseau, ma sufocau, ma ucideau incet fara nici o considerare pentru sufletul meu plapand.
Te uram! Inca te urasc si acum.
A stricat acest anotimp pe care eu il indrageam atat de mult, a stricat frumusetea acestei paduri albe cu cuvintele lui pline de venin. Nu trebuia sa il ascult, nu trebuia sa ii ofer inca o sansa... nu puteam sa nu ma gandesc la faptul ca daca nu imi inchideam ochii, atunci m-as fi bucurat ca in alte dati de zapada moale ce acoperea totul.
Nu stiu daca puteti sa intelegeti acest sentiment pe care eu il traiam atunci cand era iarna. Cum ma simteam cand vedeam prima furtuna care aducea fulgii mari, pufosi de zapada peste micul satuc in care locuiesc. Era atat de frumos... sa vezi cum totul era acoperit de albul pur al fulgilor, cum totul era transformat intr-o mare alba, gata sa te aline, sa te incante, sa te faca sa vezi frumusetea pura a acestui anotimp atat de crud, atat de aspru.
Da, imi amintesc acea fericire pe care o simteam de fiecare data cand paseam in zapada lasand in urma mea dovezi. Prima data cand pasesti in acea patura moale auzi cum strivesti fulgii de gheata si iti incanta auzul cu melodia lor specifica si mai pasesti o data pentru a retrai acea senzatie si apoi satul de aceasta experienta te arunci in cel mai mare deal facut din acest material. In jurul tau zboara inca o data fulgii inghetati doar pentru a se aseza din nou peste trupul tau imbracat in materialele ce iti tin de cald. Te bucuri de senzatia pe care ti-o ofera primul fulg ce se aseaza pe nasul tau, topindu-se incet din cauza caldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care o poti simti doar atunci, doar iarna.
Asta simteam si eu.
Iarna inzapezita era visul, era dorinta mea cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a putut sa faca asa ceva? Cum a putut sa distruga acest anotimp atat de pur cu propriul meu sange?
Da, propriul meu sange pentru ca in urma mea patez plapuma alba din zapada... murdaresc totul cu durerea mea... transform acest anotimp in ceva groaznic un lucru pe care niciodata nu mi-am dorit sa il fac...
Iubesc iarna! De ce ma faci sa fac asta? De ce ma obligi sa transform totul in rosu? Nu puteai sa imi lasi macar atat? Trebuia sa imi furi si ultimul lucru care aducea fericire si bucurie in viata mea! Te urasc! Te detest!
Dar am castigat in final, da am castigat pentru ca eu sunt libera sa ma bucur de acest anotimp in continuare in timp ce tu stai aici inghetat pe vecie.
Poate ar trebui sa iti multumesc, sa iti dau drumul pentru ca fara tine nu as fi ajuns craiasa zapezii, nu as fi devenit tocmai ceea ce iubeam, dar nu o sa o fac pentru ca nu meriti. Nu vreau sa mai vad si altii suferind din cauza ta, distrugandu-le visurile. O, nu, ghiocel, vei sta aici inghetat in palma mea pentru vecie, iarna va domni peste acest tinut fara aparitia ta pentru a vesti primavara. Nu ma mai poti rani, ghiocel, nu ma mai poti goni...
***
Si afara incepe furtuna care aduce fulgi mari de gheata peste tinutul fantastic al inconstientului unei fetite ce viseaza la o iarna alba, pura, frumoasa, dormind linistita in patura ce ii tine de cald, ferind-o de frigul de afara.
2.Amintiri
Totul e acoperit de o nuanta alba, nedescrisa. Fulgii invaluie orice. Case, masini, blocuri, copaci, banci, totul. Multi se bucura. Iarna inseamna pentru ei zapada din belsug, jocuri cu prieteni, sanie si multe altele. Frigul care provoaca imbujorarea copiilor, saniile care aluneca parca trase de cai pe derdelusurile alunecoase, bataia cu bulgari. Totul iti provoaca cate un zambet larg care exprima veselie. Acele amintiri de care ti-e dor. Acum nu mai poti trai acele clipe. Acum stai caruntit si imbatranit pe o banca in parc amintindu-ti. Amintindu-ti cat de frumos era. Nu mai poti regreta nimic. Totul a fost perfect. Totul va ramane intiparit in acel loc dinauntrul tau. Acel loc numit inima.
Daca ar fi fost altfel? Daca acele amintiri nu-ti provoaca zambete? Acele amintiri cu tine stand in casa, privind pe geam cum ceilalti se bucura de iarna. Cum stateai singur si te jucai cu zapada, facand un om din omat care urmatoarea zi se topea intristandu-te. Saniuta ta sta si acum ruginita, in garaj asteptand sa vii si sa o salvezi din acel loc prafuit si intunecos. Manusile si ele sunt ca noi. Nu le-ai folosit, iti simt lipsa si ele.
Nu ai vrea sa dai timpul inapoi? Sa traiesti din nou acele clipe. Sa fii fericit. Dar nu mai poti cumpara fericirea ce bani. Acum regreti ca nu ti-ai trait clipa. Ca acum nu mai poti sa atingi zapada cu delicatete si apoi sa o mototolesti in palmele tale inghetate apoi arungand-o cu putere. Nu mai poti face absolut nimic. Acum esti intr-un scaun cu rotile asteptand acel moment in care nu vei mai sufla.
Dar orice vei face, acestea sunt amintirile tale.
3.Amnezia lui Mos Craciun.
Iarna, anotimpul in care trebuie sa fi mai bun, sa ierti si sa daruiesti cadouri speciale persoanelor dragi; anotimpul in care este Craciunul, ziua in care s-a nascut Iisus. Florile de gheata imbraca suptil geamurile reci ale caselor, iar fratii lor, fulgii de nea, se astern asupra Pämantului formand un covor alb, pur. Parca ii aud cum imi spun de fiecare data sa am mila, sa nu-i calc in picioasre. Totul pare asa de calm si linistit, dar oare cine sunt eu? Oricat m-as stradui, nu-mi pot amintii cine sunt, daca am o familie sau o casa. Mintea imi este tulbure si gandurile amestecate, mici frimituri din amintiri pe care nu le pot destinde si care-mi sunt neclare imi inunda mintea dandu-mi dureri de cap ingrozitoare.
Vad i fata mea o casa decorata cu multe beculete colorate.Asta este casa mea? Sau poate aceasta. Imi spun alergand spre o alta casa impodobita la fel de frumos. Intr-un sfarsit bat sfios la o usa rosie deschizandu-mi o femeie in varsta, cam de cinzeci si cinci de ani. Ma pofteste politicos in casa, vazandu-mi nasul si obrajii rosii, imi da o ceasca cu ceai aburind si imi zambeste cu cea mai mare caldura posibila. Chipul ei usor imbatranit de problemele crudei vietii emana o lumina puternica, angelica. Am oftat ca pentru mine, am dat ceaiul peste cap si am pornit din nou prin frig, cautandu-ma pe mine.
-Nick, stai !
Acea voce, o stiu, dar cine este aceasta persoana? Intorcandu-ma uimit o zaresc alergand spre mine, imi sare in brate si ma saruta apasat pe buze de parca m-ar fi cunoscut de o viata intreaga.
Acum imi amintesc totul, eram Mos Craciun si trebuia sa-mi fac datoria, iar acea fata era sotia mea Krishty cea mai minunata si buna sotie pe care putea sa o aiba cineva si care se pare ca norocosul de mine a castigat-o.
Luand-o de mana ne-am urcat in sanie si am pornit sprea a imparti cadouri tuturor copiilor cuminti. Va urez un Craciun fericit, sa aveti parte de tot ceea ce va doriti si multa sanatate. Cu dragoste Mos Craciun.
4.Feţele Iernii –Jurnalul unui luptător
Un fulg. Doar atât! Un fulg şi nimic mai mult. Şi ce reprezintă acest fulg? Un început, dar şi un sfârşit. Aşa e orice poveste. O lacrimă îngheţată cade din cer, iar lumea se transformă, poate în bine, poate în rău, poate în ceva superficial de adorabil.
Iarna mereu ne rezervă surprize, mereu crează contraste şi mereu ne distrează, sau ne face să plângem. Sunt atât de multe feţe la acelaşi anotimp încât nu mai ştiu ce să cred. Am auzit atât de multe poveşti cu ea, fie ele bune sau rele, mereu cu acelaşi final. Dar cum ar fi dacă v-aş spune o poveste despre o iarnă de care nu aţi mai auzit? De o iarnă feroce, o vrăjitoare în straie albe care îşi schimbă măştile după dispoziţie? V-ar mai plăcea atunci? Aţi mai adora-o dacă aţi ştii că a luat vieţi fără ca măcar să clipească?
Eu nu aş paria pe nimic, căci totul e relativ. Iarna e o crăiasă, iarna ni-l aduce pe Moş Crăciun, iarna ne spală de păcatele adânci ale unui suflet obosit. Sau cel puţin aşa am auzit eu, de când mă aflu pe acest pământ şi până acum. Dar nimeni, absolut nimeni, nu se uită dincolo de oglindă. Nimeni nu încearcă să înlăture stratul gros de fard şi sclipici de pe faţa iernii ca să o demaşte.
Aşa că am făcut-o eu, deşi nu am tras de tot cortina. Recunosc! Mi-a fost frică, iar ghearele ei ascuţite şi îngheţate nu m-au ajutat deloc. Am înlăturat acel machiaj numai ca să vad o bătrână zbârcită, sătulă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, în lume chiar, saturată de violenţe, dar fără să admită că şi ea le provoacă.
Ea a ucis copii, muşcând din trupurile lor fragede fără milă. Din cauza ei s-au rătăcit atât de mulţi oameni în nămeţi şi au murit în atât de multe şi oribile feluri. Numai ea e de vină pentru avalanşe, valuri întregi de zăpadă acoperind suflete omeneşti. Dar nimeni nu spune asta. Nimeni nu o acuză pentru că nimeni nu are curajul suicidal de a o face.
Cine oare s-ar arunca în faţa unui tigru flămând, doritor de sânge, fără nici un fel de armă sau protecţie? Nimeni, înafara celor câţiva extremişti doritori de aventură... şi a mea. Nu mi-e ruşine să admit un dezastru provocat de propria-mi persoană, iar această ultimă decizie nu a fost tocmai cea mai înţeleaptă. Am înfruntat tigrul feroce numai ca să mă trezesc muşcat de fund, rupt în bucăţi şi azvârlit în cel mai adânc puţ. Cazne, vă spun eu! Iar ce a fost mai rău e faptul că nimic din toate astea nu s-a terminat. Ea continuă să se răzbune, poate chiar mai vârtos ca înainte.
Dar continui să sper că, o dată şi o dată cineva va veni pe urmele mele, sătul de fanfaronada iernii, doritor de adevăr nu de aventură, şi îi va spune gândurile celor câteva mii de oameni care cred în aceleaşi lucruri, la fel ca mine. Da! Va veni cineva, iar când o va face, iarna îşi va lepăda figura şarmantă şi se va arăta la fel de slută cum e în realitate: cu părul alb, lung până în pământ, bătrână şi sfrijită, încotoşmănată în blănurile ei, strângând mereu în ghearele, ce le are pe post de degete, sufletele celor inocenţi care se aflau în locul şi momentul nepotrivit acestui anotimp, uitându-se urât cu ochii ei mici şi înfundaţi în orbite la cel care îndrăzneşte să o înfrunte. Ştiu sigur că îi va zâmbi cu superioritate, că îl va face să regrete, dar poate – şi sper din tot sufletul meu asta – că el nu va da înapoi, aşa cum am făcut eu. Nu se va lăsa impresionat de zâmbetul plin de colţi lungi şi ascuţiţi, pătaţi de-a lungul timpului de vaietele victimelor sale. Sper, căci speranţa moare ultima!
Dar eu voi fi mort demult, iar singura rămăşiţă a acestui suflet pierdut în caznele unui iad îngheţat, va fi un jurnal amărât, a cărui ultimă pagină, după cum pot vedea cu proprii mei ochi, se pătează cu sânge. Mi-e silă de starea mea, dar dacă nu aş fi dat piept cu iarna atât de mult adorată de toţi, poate că nu aş fi realizat cât de putrezită, moartă chiar, e pe dinăuntru.
Nimic ce pare frumos, îngeresc, primitor şi cald, nimic ce inspiră, pentru doar două săptămâni, acel spirit de împăcare şi beatitudine, nimic din acest fiasco colorat nu e real. Numai noi îl facem aşa, numai noi creem iluzii pe care continuăm să le conservăm, fără să auzim râsul malefic, sardonic, al vrăjitoarei numite Iarna, în fundal.
Oh, şi ea ne urmăreşte mereu, căutând prilejuri să atace, căutând breşe în securitatea surorilor ei. Stă la pândă chiar în acest moment, râzând în sinea ei şi aşteptând să îmi dau sufletul.
Către cel care citeşte acest ultim mesaj: nu te lăsa înşelat. Luptă cum voi lupta şi eu, şi nu adormi atunci când minunatele ei cântece vor încerca să te pună la pământ. Doar un ultim sfat! Atât îţi poate oferi acest biet muritor care a înfruntat balaurul gerurilor, dar care nu a învins decât pe jumătate.
5.Inimă-Copil este legenda
Culorile însufleţite se stingeau pe rând şi eu îmi doream să-i şoptesc cuvinte de iubire, să-i spun doar că este toamnă albastră. Mi-am acoperit inima cu frunze arămii şi cu umbra închisă a decepţiei. Am stat ascuns sub cerul fumuriu mult timp, am aşteptat în declin o iubire ireală, plăsmuită de mintea mea frământată neîncetat.
Am aşteptat asfinţitul într-o armonie imperfectă, graţioasă. Oare cât timp figitiv trecuse de atunci ? O zi, două, trei... nu mai ştiam, le pierdusem şirul mut cu mult timp în urmă. Înăuntrul prăpastiei visam să-i ascult vocea melodioasă. Ea arunca cuvinte spre mine, dar ele nu ajungeau niciodată la destinaţie, nu mă încălzeau cu înţelesurile lor enigmatice.
În acea zi a nins iar cu fulgi scânteietori şi măreţi în sufletul meu. Râurile au fost uşor îngheţate, câmpiile şi dealurile acoperite de zăpadă intensă, iar copacii aproape au dispărut sub îmbrăţişarea rece a iernii.
Ştii, ea întotdeauna a fost iarna mea. Ea, Winter, fetiţa inocentă cu ochii adânci şi zâmbet candid, ea era înzestrată cu splendoare şi vanitate. Tabloul infatuat şi măreţ, portretul ei desăvârşit nu a privit niciodată în jos către mine. Mereu am adorat-o şi am divinizat-o într-o tăcere stingherită de cenuşa ce urma să devin după ce mă privea.
Când încercam să le şoptesc copacilor sau pământului umed, să gust mirosul florilor de iarnă, ea elibera norii şi stropi cristalizaţi cădeau peste mine, mă acopereau cu o mantie arginitie a nefiinţei inutile, îmi loveau uşor trupul firav. Lacrimi amare îmi lăsau urme ruginii pe faţă, apoi se transformau în bucăţi neînsemnate de plumb şi chihlimbar.
Cerul nu mai era de azur, vântul rezervat şi rece mă înfrângea impasibil, picăturile îngheţate cădeau ca şi aluminiul pe pieptul meu unde inima nu mai bătea ritmul păcii. Şi m-a privit fiinţa cerească cu ochii ei feerici şi tainici, dar a aruncat cu uitare în mine. Şi aşa a început să ningă şi mai dens.
Nu ştia cine sunt eu, dar eu o cunoşteam negreşit, Inimă-Copil am numit-o. Sorbind-o din priviri, închinându-mă la ea ca la o divinitate celestă, am reuşit să înţeleg ce trebuia să fac. Trebuia să mă eliberez de acel delict, să alung amintirile în abisul vast.
Întuneric, şoptesc cufundat în gânduri. Doar atât îmi amintesc din noaptea aceea. Am admirat pentru ultima dată tabloul nuanţat care-mi confirma cu ardoare că Winter nu era doar o fantasmagorie a minţii, apoi am aruncat tabloul umil în foc aprins.
Şi am privit în delir cum tot ce am iubit eu odată a fost ruinat de valuri roşii, pătimaşe de căldură. În acel moment am simţit căldura pentru prima dată în interiorul meu, la incinerarea ei. Inima nu-mi mai ticăia dură, respiram fire de viaţă, simţeam stropi călduţi de eternitate încântând-mi chipul surâzător.
„Te-am pierdut, Inimă-Copil, dar m-am găsit pe mine însumi", mă convingeam singur. Am privit ceasul ticăind din nou, florile delicate dansând elegant, norii jucându-se cu Soarele pasionat şi am ştiut că a venit primăvara. Ea s-a apropiat sfioasă de mine şi mi-a şoptit însufleţită să o aştept pe Summer, fata menită mie.
Mi-am îngropat adânc durerea şi strigătul, am uitat ceasul, iar noaptea s-a scurs pe zidul înalt. O priveam pe Summer păşind uşor spre mine ca şi cum ar fi fost pe clape. Vibram şi simţeam cum mă dizolv lent în molecule. Începeam să călătoresc în ochii ei neîntinaţi şi o îmbrăţişam puternic, aprins, mut.
Pe ea o aşteptasem atâta timp, pe îngerul cu aripi din pene albe şi curate. Iar în acel moment răsăritul şi asfinţitul se prelingeau între două răsuflări. Acolo unde drumul pitoresc se amesteca cu pământul mascat de fire de iarbă fragedă şi cu flori vii care emanau un miros specific, puternic, acolo ne duceam viaţa şi stropi de eternitate picurau pe felurite pietre, iar Inimă-Copil era legenda.
6.Strălucirea iernii
Într-o zi de la mijlocul lui ianuarie, mă aflam la ţara, la bunici. Soarele nu îşi mai trimitea spre pământ mănunchiul de raze, însă nu mă întristează. Un vânt rece, care te face să tremuri chiar şi din reflex, şi-a făcut apariţia mutând cantităţi mici de zăpadă dintr-un loc în altul. Am pornit spre mărul bătrân din fundul grădinii şi m-am aşezat sub acesta pe zăpada moale şi pufoasă. Ridic privirea spre cer scrutand orizontul plină de speranţă, dorind să înceapă ninsoarea. În jurul meu merii şi perii se bucurau de atingerea calmă a vântului. În scurt timp, fulgi de nea, care după ştiinţa mea suferă un proces de transformare acolo sus, datorită presiunii scăzute a aerului şi a proprietăţii apei de a-şi schimba starea de agregare, au început să cadă lin pe pământ. Mă uit atentă, absorbită de jocul lor. Sunt la fel de gingaşi ca nişte albinuţe. Se lovesc cu violenţă de geamurile casei, lăsând urme interesante. Pe uliţă au ieşit foarte mulţi copii, care mai de care mai încântat de magia iernii. Este vremea în care totul este armonios şi incredibil de strălucitor, iar timpul îşi pierde dimensiunile. Spun asta pentru că nu mi-am dat seama când au zburat clipele frumoase petrecute în grădina care păstrează toate secretele mele de când eram la grădiniţă şi până acum. Nu pot să cred că m-am trezit din acest vis liniştitor, care aş vrea să nu se încheie niciodată.
7.Mormantul nebuniei
Ma uit speriata in jur si tot cea ce vad este zapada alba care nu imi da pace. Cat vad cu ochii nu pot sa ies din nonculoarea asta pura si luminoasa. Nu vreau sa vad copacii care sunt imbracati cu fulgii de nea, vreau sa vad si altceva, sa vad orasul plin de masini, sa ies din padurea in care am intrat cu atata usurinta. Calcand si uitandu-ma in jur parca inebunesc, simt in adancul sufletului o apasare care nu ma lasa sa traiesc. Imi este frica, parca simt prin aer ca ceva nu este in regula, vreau sa ies din acest loc.
Dar dintr-o data cad la vale intr-o groapa care nu are sfarsit, incerc sa ma prind de ceva dar omatul rece este singurul lucru pe care il simt. In cele din urma ating cu picioarele zapada de la capatul gaurei, care spre surprinderea mea are cu adevarat un sfarsit. Cred ca frica care se afla in sufletul meu se sperie si ea la randul ei, nici un organ nu rezista, parca toate nu stau locului. Imi plimb vederea poate gasesc ceva de care sa ma prind, sa pot iesii din acest abis plin de cristalele zapezii. Prin cautarea mea zaresc o gaura mare si inconjurata de zapada, seamana cu o usa care duce spre un coridor intunecat. Fara sa ezit intru in acel tunel, poate gasesc o scapare, o iesire din acest loc, dar si din nebunia in care am intrat.
Cu fiecare pas simt si mai mult frica, iar panzele de paianjen imi ajuta si mai mult sufletul sa inebuneasca. Acest tunel este atat de opus cu exteriorul, dar singurul lucru pe care ii aseamana este zapada, pana si aici sunt inconjurata de alb. Si tot mergand prin intuneric ajung la o usa care pare a fi din ghiata. Incerc sa ma intorc dar tunelul a disparut, drumul pe care l-am luat ca sa ajung aici nu mai exista, acum sunt pietre. Pana acum cateva clipe inebuneam cand vedeam albul zapezii, acum inebunesc din cauza tunelului care a disparut, si ca totul sa fie mai frumos a aparut si aceasta usa din ghiata.
Oftez indurerata si imping usa , iar aceasta se misca din loc cu atata usurinta, parca mi-ar cere sa intru inauntru. Ma uit in camera si inima mi se opreste, spaima creste, iar sufletul izbucneste in plans, tot ce detine corpul meu este terminat de aceasta priveliste. Toata camera este plina cu oase, sange si sabii manjite cu lichidul vietii, o camera care nu este foarte primitoare.
Oasele sarmanilor oameni ma terminara, putreziciunea si mirosul imi intoarse stomacul pe dos, toata mancarea se intoarse pe esofag pana am simtit in gura. Sangele era imprastiat peste tot, nici macar peretii nu au scapat sa fie manjiti cu lichidul vietii. Culoarea sangelui inchegat deschide spaima sufletului meu, iar mirosul acestui ma face sa iubesc parfumul sconxului. Iar sabile ascutite parca mi-au incoltit inima, e ca si cum asi simti lama ascutita a acesteia cum este la gatul meu. Clipe groaznice imi mananca sufletul, asi vrea sa vad soarecii care se urca pe piciorul meu, dar nu aceasta camera. Imi este sila sa ma uit prin ea, sa imi plimb vederea prin groaznica incapere a mortii.
Deodata se ridica niste oase imbracate in haine, isi misca piciorul si sunetul ingrozitor a trosnirii acestora ma infioara. Ma uit la cadavru cum se ridica, iar fiecare miscare era urmata de sunetul atingerii oaselor, si in cele din urma se auzii si rasul acestuia. Fara sa mai stau pe ganduri ies din camera, vreau sa inchid usa dar a disparut.
Asi vrea sa vad albul fulgilor de nea, sa mor in chinurile nebuniei. Cata dreptate au aceste ganduri ale mortii, sa ajung sus in rai, sau in iadul arzator, sa-mi pied viata. Ma arunc in peretele coridorului, acel perete care nu era, acel perete care acum a devenit cauza mortii mele. Ma arunc in zid si ma inec in zapada, acea piatra a devenit o stare de agregare a apei. Daca nu pot sa mor atunci sa traiesc, ma strecor prin fulgii de nea, zapada a umplut si gaura asa ca pot iesi cu usurinta. Dar inainte ca sa scap trebuie sa trec prin zapada alba a iernii, sa inot prin ea ca si cum ar fi apa. Ma simt prinsa in ea, parca nu pot sa respir cum trebuie, frica a disparut, dar acum simt ca tot ce este in jurul meu ma strange, nu ma lasa.
Stop, stop, cineva ma prins de picior, simt niste oase care imi inconjoara glezna, si niste sange care ma umezeste. Incerc sa scap, ma rasucesc, ma trag, dar totul este in zadar, mi-am pierdut puterile. Strang cu putere fulgii de nea care se afla in mana mea si zapada se topeste, inor intr-o apa rece si sangerie. Ma aflu intr-un lac de sange, inor in sange, traiesc in sange.
Incepe un vartej, cadavrul este prins de puterea acestuia, iar dupa el ma ia si pe mine. Srang cu putere apa din mana mea si lacul de sange devine zapada rosie. Mortul viu a murit, iar eu am fost prinsa de zapada asa ca traiesc. Atat de bucuroasa sunt ca traiesc, dar mai ales pentru faptul ca anul acesta iarna va fi rosie, nu albul care m-a adus in disperare. Dar fericirea mea s-a dus, iar este zapada alba, deja simt fiorul nebuniei cauzat de iarna.
Trec de alb si ajung la suprafata, dar mai bine nu ajungeam, iar vad nonculoarea puritatii. De ce trebuie iarna sa fie alba? Nu mai exista si alte culori? Merg ceva timp si iar dau de disperare peisajului, al iernii pline de zapada, ghiata, frig si alb. Mi-asi dori sa nu mai existe iarna, sa sara peste ea, sa vina direct primavara.
Nu mai rezist si cad la pamant sfasiata de propria minte. Incep sa sap prin zapada o groapa, o groapa mare si adanca, atat de adanca incat sa vad maroul pamantului. Sap pana la pamant, il pot vedea atat de bine, atat de viu, atat de puternic.
Dar nu si eu, cad in groapa pe care am sapat-o, in mormantul pe care l-am facut fara sa-mi dau seama. Corpul imi este stana de piatra ca si usa de ghiata, rece ca si racoara lacului sangeriu, si prins intre zapada ca in zidul tunelului. Inima a inghetat de atata nebunie, parca si acum vad albul zapezii de iarna, anotimpul care m-a terminat pe viata. Mintea mai este treaza, dar iarna a potolit-o si pe ea, acum merg in alta viata, sus sau jos, in alte chinuri. Totul s-a terminta, gerul vietii mi s-a oprit, iarna ma inebunit, si tot ea ma omorat.
La revedere iarna
8.De Craciun a plouat cu lacrimi
A venit acea zi din an. De la prima ninsoare stiu ca ea este foarte aproape. Fulgii ca niste zane argintii danseaza in ritmul colindelor alaturi de vantul puternic, care le poarta deasupra tinutului pana pe pamantul inghetat. Pomii dezmiarda cerul fumuriu cu crengile lor dezgolite de vantul rece. Natura este lipsita de viata si peste tot pare pustiu. Ceva lipseste din tabloul vietii omenesti, ceva ne lasa goi pe dinauntrul sufletului, totul ingheata. Se spune ca acest peisaj inghetat este frumos, iar eu cred acelasi lucru, desi nu-l pot privi cu bucurie. Oamenii desi se intorc cu trupul infrigurat si cu sufletul usor temator de pustietatea de afara, in casele tuturor atmosfera Craciunului si a sarbatorilor ii incalzeste. Fericirea ii arata inimii ca pustietatea este un lucru linistit si frumos. Dar ce faci cand nu exista fericire? Ce faci cand peisajul alb nu iti provoaca bucurie?
Poti doar sa stai si sa astepti ca acest anotimp sa se termine, eu asta fac pentru ca alta modalitate de a scapa de aceasta stare nu am gasit. Dar ceva mai rau mi se intampla atunci cand este Craciunul. Iarna imi vesteste doar ca aceasta sarbatoare se apropie si imi da fiori gandul ca ziua de 25 decembrie este in fiecare an, iar azi este din nou aceea data blestemata. Inima mea asta imi spune, ca aceasta zi este una care nu merita sa o retraiesti pentru nimic in lume. Si doar amintirile mele pot dezvalui ce s-a intamplat in aceasta zi in urma cu cinci ani...
Era seara minunatei zile de 25 decembrie. In fiecare casa familia era adunata in jurul mesei imbelsugate, numai eu primisem acordul ca in aceasta seara sa ma plimb cu dragul Daniel, iubitul meu. Parintii aveau incredere deplina in el, iar daca noi ne doream sa ne plimbam impreuna de Craciun, de ce sa nu o facem? Ne tineam de mana plimbandu-ne pe o strada ingusta de la marginea orasului, in timp ce Daniel imi fura cate un sarut. Linistea serii era bantuita de rasetele noastre, in timp ce fulgii alunecau alene pe pamantul inghetat. Ce isi mai putea dori o fata? La 17 ani deja credeam ca am totul: o familie fericita, un viitor stralucit si cel mai dulce si grijuliu iubit pe care il iubeam nespus.
La un moment dat ne-am oprit in mijlocul strazii, in timp ce Daniel imi tinea mainile in ale sale si ma privea adanc in ochi, iar buzele lui mi-au soptit:
-Te iubesc, Elisa!
Atunci ceva se aude din spatele nostru. Un barbat cu o masca neagra pe chip alerga nebuneste. In spatele lui erau vreo sapte oameni care il urmareau plus doua masini de politie cu sirenele pornite. Amandoi am ramas incremeniti in fata peisajului desprins din filmele americane. Cand acel om a ajuns la noi, ne-a dat laoparte cu brutalitate, pe fiecare pe cate o parte a strazii. La contactul cu mana lui puternica, eu, fiind mai firava, am cazut pe sosea. Daniel s-a trezit din visarea de acum cateva clipe si a inceput sa alerge dupa acel barbat. Vazandu-l, m-am imbarbatat si m-am ridicat de jos, luand-o la fuga, desi eu eram deobicei ca un iepure, ma speriam si de umbra mea, Daniel era curajul meu, ma completa, era ca piesa lipsa din puzzle-ul vietii mele. In timp ce alergam dupa Daniel, il stigam si nici acum nu-mi pot explica de ce. Vroiam sa-l prinda pe acel bandit, dar de ce totusi il strigam? Probabil am intuit ce se va intampla, am avut un presentiment care din pacate s-a adeverit...
Dragul Daniel a reusit sa-l imobilizeze pe hot, sarind pe el si punandu-l la pamant. Am zambit stiind ca acel om va ajunge la inchisoare, dar m-am bucurat prea repede. Banditul a scos din geaca un pistol. La vederea lui, Daniel s-a ridicat cu mainile la vedere, speriat. Eu am impietrit si am tipat, aproape plangand, sa fuga. A fost prea tarziu, ticalosul a apasat pe tragaci, nimerindu-l fix in inima. Ingersul meu a cazut jos, sangele sau patand plapuma alba a iernii. Lacrimile mi-au invadat chipul si am simtit un gol in stomac. Am fugit cat de repede am putut si am cazut in genunchi la capataiul sau. L-am strigat si l-am zguduit, dar minunatii lui ochi caprui refuzau sa se deschida. Am simtit ca ceva din interiorul meu se destrama in o mie de bucatele. O parte din politisti au continuat sa-l fugareasca pe nenorocit, cativa sunand la salvare. Dar a fost prea tarziu, chiar daca Daniel a ajuns la spital, doctorii nu au mai putut face nimic pentru el, impuscatura i-a fost fatala...
De cinci ani port aceste amintiri si le voi purta pana la sfarsitul vietii, niciodata nu ma voi mai putea bucura de ziua de 25 decembrie cum o faceam alta data. Acum ii privesc mormantul unde aduc foarte des flori si vorbesc singura, sperand ca si el ma aude. Defapt nu sper, ci cred din toata inima ca el ma aude, ca e undeva unde ma vede si nu m-a uitat. Il voi iubi pana cand voi ajunge langa el si chiar dupa aceea. Am atatea amintiri cu el, iar totul s-a terminat atat de repede. Si chiar daca la mormantul lui nu mai plang de trei ani, asta nu inseamna ca nu simt fiori reci in intreg corpul. Incerc sa cred ca nu m-a parasit cu totul, chiar daca trupul nu mai este langa mine, eu ii simt prezenta, sufletul...
Astazi mi-am promis ca o voi lua de la capat, ca voi trece peste, ca il voi pastra langa mine fara sa mai afisez aceea privire goala si acel zambet fals. Mama mea stie ca inca nu mi-am revenit si ma doare sufletul ca nu mai pot zambi asa cum faceam cand eram doar un copil. Nu cred ca Daniel si-ar fi dorit ca eu sa fac asta, cred ca-si doreste sa o pot lua de la capat. Mereu imi spunea sa fiu puternica si sa am incredere in mine pentru ca el ma va sprijini indiferent de ce fac si cred ca si acum o face. Il simt alaturi de mine, aici langa mormantul sau, stand pe omatul rece, il simt cum ma roaga sa o iau de la capat si sa zambesc.
O lacrima imi curge pe obrazul drept, in timp ce in colturile gurii apare un zambet, unul sincer... Incep sa rad, de parca Daniel mi-ar fi spus o gluma, asa cum obisnuia sa faca. Ma simt atat de plina de viata, de vie, sunt din nou fericita ca traiesc. Ma ridic si incep sa fac piruiete privind cerul. Sunt singura in cimitir si chiar daca nu as fi fost, ma simt prea bine ca sa nu fac asta. Deodata ma opresc si ii privesc piatra mortuara, poza de pe aceasta este atat de frumoasa, eu o alesesem. Iar inainte de a pleca am sarutat-o. Cand buzele mele au facut contact cu poza rece, am simtit un fior cald in intreg corpul. Apoi mi-am retras chipul de langa fotografie si am soptit zambind:
-Te iubesc si te voi iubii mereu!
Aceea zi m-a eliberat si m-a lasat din nou sa traiesc asa cum obisnuiam inainte de moartea lui. Desi a murit, simt ca e alaturi de mine in continuare si ca va fi mereu. Iar viata mea se ghideaza acum dupa citatul preferat al lui Daniel: “Viata nu inseamna sa astepti ca furtunile sa treaca. Ci sa inveti sa dansezi in ploaie†.
9.Îmi vreau iarna înapoi
Ahhh! Un strigăt, un urlet ce se chinuie să iasă.
Sunt aici, între patru pereţi nenorociţi ce se micşorează, mă închid ca într-o cuşcă. Mă zbat ca o pasăre în colivie. Inutil!
Fug. Repede, cât mai repede, încerc să scap, dar cad în puţ. Afară e cald, mult prea cald... E decembrie. Diseară, e Ajunul şi eu mă sufoc în oraşul ăsta aglomerat din California, fără fulg de zăpadă, fără pic de frig, fără strop de iarnă.
Ce proşti! Împodobesc un palmier! Cât de idiot trebuie să fi pentru a-l confunda cu un brad. Cel mai mare, cu siguranţă.
Fug din nou. Parc, copaci, umbră, dar e în zadar, Căldură mă copleşeşte. Nici măcar o creangă verde de conifer, nimic... Nimic! Doar câteva decoraţiuni din palstic, bune de aruncat la gunoi şi moşi Crăciuni de zăpadă ce zâmbesc şi îţi urează ‚‚Sărbători fericite!’’ şi în gând te înjură că nu le dai mai mulţi bani.
Unde e spiritul Crăciunul. La naiba cu Crăciunul! De ce toată lumea a uitat adevărata semnificaţie? De ce nimeni nu mai ştie că reprezintă Naşterea Mântuitorului? Nu, toţi se gândesc doar la cadouri. Ipocriţi! Minconoşii! Profitorii!
Vreau iarnă. Dar nu exemplarul acesta de mâna a doua de California, ci iarna mea de acasă, de demult, cu părinţii mei în viaţă... cu zăpadă, brad împodobit de mine şi de mama, miros de cozonac şi brad, cu sunetul lemnelor trosnind în şemineu şi cu cadouri făcute din inimă, nu din interes.
De ce? De ce nu pot fi lucrurile ca înainte? De ce trebuiau să moară chiar în ziua de Crăciun? De ce naiba n-am murit cu ei? De ce sunt blocată într-un orfelinat infect fără nici o bucăţică de tradiţie? De ce nu sunt liberă să merg până la Polul Nord doar ca să simt zăpada rece cum se topeşte în mâinile mele, să mă arunc în grămezi de omăt şi să amorţesc încetul cu încetul, să îngheţ, să mă ud, să răcesc, dar să zâmbesc. Da, să zâmbesc pentru că e iarnă, o adevărată iarnă.
Temperatura e prea mare! Mă topesc, mă sufoc, chiar şi apa mării clocoteşte! Îmi vreau iarna înapoi!
Fut, tot fug, dar la ce folos? Sunt prinsă ca-ntr-o cuşcă, ca un animal de la zoo. Scări idioate! Iar m-am împiedicat... Întru în baie. Aburii îmi iau până şi ultima răsuflare! Pornesc duşul, nu-mi mai pasă. O răceală iarna, ceva normal, obişnuit.
Ce bine se simte! Apa rece în contact cu pielea mea fierbinte! Totul se umple de aburi, nu mai văd nimic, dar nu trebuie. E suficient şi fărâma asta de ‚‚iarnă’’, decât nimic. Parcă mă trezeşte, mă aduce din nou pe pământ, dar nu vreau. Şi totuşi... Unde e iarna mea? În mormânt părinţilor mei...
Îmi vreau iarna înapoi...
Lacrimi care ar trebui sa fie fierbinti curgeau pe obrajii mei, inghetandu-i. Vantul rece ma lovea din plin insa nu il bagam in seama. Nimic nu conta la acea ora, nimic. Mergeam de cateva ore bune, plangand, pe acea carare acoperita de zapada moale ce continua sa cada din cer. Dar aveam un scop, o da, aveam un scop. Trebuia sa il duc la indeplinire, trebuia sa ma razbun, sa imi regasesc astfel fericirea pe care mi-o oferea iarna.
Totul in jur era alb, era pur, inghetat in eternitate la fel cum ma simteam eu in acele clipe. Inghetata in eternitate. Frigul m-a ajuns din urma si mi-a amortit sufletul. Asta mi-am dorit, sa nu mai simt pentru ca sentimentele ma copleseau, ma sufocau, ma ucideau incet fara nici o considerare pentru sufletul meu plapand.
Te uram! Inca te urasc si acum.
A stricat acest anotimp pe care eu il indrageam atat de mult, a stricat frumusetea acestei paduri albe cu cuvintele lui pline de venin. Nu trebuia sa il ascult, nu trebuia sa ii ofer inca o sansa... nu puteam sa nu ma gandesc la faptul ca daca nu imi inchideam ochii, atunci m-as fi bucurat ca in alte dati de zapada moale ce acoperea totul.
Nu stiu daca puteti sa intelegeti acest sentiment pe care eu il traiam atunci cand era iarna. Cum ma simteam cand vedeam prima furtuna care aducea fulgii mari, pufosi de zapada peste micul satuc in care locuiesc. Era atat de frumos... sa vezi cum totul era acoperit de albul pur al fulgilor, cum totul era transformat intr-o mare alba, gata sa te aline, sa te incante, sa te faca sa vezi frumusetea pura a acestui anotimp atat de crud, atat de aspru.
Da, imi amintesc acea fericire pe care o simteam de fiecare data cand paseam in zapada lasand in urma mea dovezi. Prima data cand pasesti in acea patura moale auzi cum strivesti fulgii de gheata si iti incanta auzul cu melodia lor specifica si mai pasesti o data pentru a retrai acea senzatie si apoi satul de aceasta experienta te arunci in cel mai mare deal facut din acest material. In jurul tau zboara inca o data fulgii inghetati doar pentru a se aseza din nou peste trupul tau imbracat in materialele ce iti tin de cald. Te bucuri de senzatia pe care ti-o ofera primul fulg ce se aseaza pe nasul tau, topindu-se incet din cauza caldurii emanate de tine. Dar este o bucurie pe care o poti simti doar atunci, doar iarna.
Asta simteam si eu.
Iarna inzapezita era visul, era dorinta mea cea mai mare, iar el l-a distrus cu durerea pe care mi-a provocat-o. Cum a putut sa faca asa ceva? Cum a putut sa distruga acest anotimp atat de pur cu propriul meu sange?
Da, propriul meu sange pentru ca in urma mea patez plapuma alba din zapada... murdaresc totul cu durerea mea... transform acest anotimp in ceva groaznic un lucru pe care niciodata nu mi-am dorit sa il fac...
Iubesc iarna! De ce ma faci sa fac asta? De ce ma obligi sa transform totul in rosu? Nu puteai sa imi lasi macar atat? Trebuia sa imi furi si ultimul lucru care aducea fericire si bucurie in viata mea! Te urasc! Te detest!
Dar am castigat in final, da am castigat pentru ca eu sunt libera sa ma bucur de acest anotimp in continuare in timp ce tu stai aici inghetat pe vecie.
Poate ar trebui sa iti multumesc, sa iti dau drumul pentru ca fara tine nu as fi ajuns craiasa zapezii, nu as fi devenit tocmai ceea ce iubeam, dar nu o sa o fac pentru ca nu meriti. Nu vreau sa mai vad si altii suferind din cauza ta, distrugandu-le visurile. O, nu, ghiocel, vei sta aici inghetat in palma mea pentru vecie, iarna va domni peste acest tinut fara aparitia ta pentru a vesti primavara. Nu ma mai poti rani, ghiocel, nu ma mai poti goni...
***
Si afara incepe furtuna care aduce fulgi mari de gheata peste tinutul fantastic al inconstientului unei fetite ce viseaza la o iarna alba, pura, frumoasa, dormind linistita in patura ce ii tine de cald, ferind-o de frigul de afara.
2.Amintiri
Totul e acoperit de o nuanta alba, nedescrisa. Fulgii invaluie orice. Case, masini, blocuri, copaci, banci, totul. Multi se bucura. Iarna inseamna pentru ei zapada din belsug, jocuri cu prieteni, sanie si multe altele. Frigul care provoaca imbujorarea copiilor, saniile care aluneca parca trase de cai pe derdelusurile alunecoase, bataia cu bulgari. Totul iti provoaca cate un zambet larg care exprima veselie. Acele amintiri de care ti-e dor. Acum nu mai poti trai acele clipe. Acum stai caruntit si imbatranit pe o banca in parc amintindu-ti. Amintindu-ti cat de frumos era. Nu mai poti regreta nimic. Totul a fost perfect. Totul va ramane intiparit in acel loc dinauntrul tau. Acel loc numit inima.
Daca ar fi fost altfel? Daca acele amintiri nu-ti provoaca zambete? Acele amintiri cu tine stand in casa, privind pe geam cum ceilalti se bucura de iarna. Cum stateai singur si te jucai cu zapada, facand un om din omat care urmatoarea zi se topea intristandu-te. Saniuta ta sta si acum ruginita, in garaj asteptand sa vii si sa o salvezi din acel loc prafuit si intunecos. Manusile si ele sunt ca noi. Nu le-ai folosit, iti simt lipsa si ele.
Nu ai vrea sa dai timpul inapoi? Sa traiesti din nou acele clipe. Sa fii fericit. Dar nu mai poti cumpara fericirea ce bani. Acum regreti ca nu ti-ai trait clipa. Ca acum nu mai poti sa atingi zapada cu delicatete si apoi sa o mototolesti in palmele tale inghetate apoi arungand-o cu putere. Nu mai poti face absolut nimic. Acum esti intr-un scaun cu rotile asteptand acel moment in care nu vei mai sufla.
Dar orice vei face, acestea sunt amintirile tale.
3.Amnezia lui Mos Craciun.
Iarna, anotimpul in care trebuie sa fi mai bun, sa ierti si sa daruiesti cadouri speciale persoanelor dragi; anotimpul in care este Craciunul, ziua in care s-a nascut Iisus. Florile de gheata imbraca suptil geamurile reci ale caselor, iar fratii lor, fulgii de nea, se astern asupra Pämantului formand un covor alb, pur. Parca ii aud cum imi spun de fiecare data sa am mila, sa nu-i calc in picioasre. Totul pare asa de calm si linistit, dar oare cine sunt eu? Oricat m-as stradui, nu-mi pot amintii cine sunt, daca am o familie sau o casa. Mintea imi este tulbure si gandurile amestecate, mici frimituri din amintiri pe care nu le pot destinde si care-mi sunt neclare imi inunda mintea dandu-mi dureri de cap ingrozitoare.
Vad i fata mea o casa decorata cu multe beculete colorate.Asta este casa mea? Sau poate aceasta. Imi spun alergand spre o alta casa impodobita la fel de frumos. Intr-un sfarsit bat sfios la o usa rosie deschizandu-mi o femeie in varsta, cam de cinzeci si cinci de ani. Ma pofteste politicos in casa, vazandu-mi nasul si obrajii rosii, imi da o ceasca cu ceai aburind si imi zambeste cu cea mai mare caldura posibila. Chipul ei usor imbatranit de problemele crudei vietii emana o lumina puternica, angelica. Am oftat ca pentru mine, am dat ceaiul peste cap si am pornit din nou prin frig, cautandu-ma pe mine.
-Nick, stai !
Acea voce, o stiu, dar cine este aceasta persoana? Intorcandu-ma uimit o zaresc alergand spre mine, imi sare in brate si ma saruta apasat pe buze de parca m-ar fi cunoscut de o viata intreaga.
Acum imi amintesc totul, eram Mos Craciun si trebuia sa-mi fac datoria, iar acea fata era sotia mea Krishty cea mai minunata si buna sotie pe care putea sa o aiba cineva si care se pare ca norocosul de mine a castigat-o.
Luand-o de mana ne-am urcat in sanie si am pornit sprea a imparti cadouri tuturor copiilor cuminti. Va urez un Craciun fericit, sa aveti parte de tot ceea ce va doriti si multa sanatate. Cu dragoste Mos Craciun.
4.Feţele Iernii –Jurnalul unui luptător
Un fulg. Doar atât! Un fulg şi nimic mai mult. Şi ce reprezintă acest fulg? Un început, dar şi un sfârşit. Aşa e orice poveste. O lacrimă îngheţată cade din cer, iar lumea se transformă, poate în bine, poate în rău, poate în ceva superficial de adorabil.
Iarna mereu ne rezervă surprize, mereu crează contraste şi mereu ne distrează, sau ne face să plângem. Sunt atât de multe feţe la acelaşi anotimp încât nu mai ştiu ce să cred. Am auzit atât de multe poveşti cu ea, fie ele bune sau rele, mereu cu acelaşi final. Dar cum ar fi dacă v-aş spune o poveste despre o iarnă de care nu aţi mai auzit? De o iarnă feroce, o vrăjitoare în straie albe care îşi schimbă măştile după dispoziţie? V-ar mai plăcea atunci? Aţi mai adora-o dacă aţi ştii că a luat vieţi fără ca măcar să clipească?
Eu nu aş paria pe nimic, căci totul e relativ. Iarna e o crăiasă, iarna ni-l aduce pe Moş Crăciun, iarna ne spală de păcatele adânci ale unui suflet obosit. Sau cel puţin aşa am auzit eu, de când mă aflu pe acest pământ şi până acum. Dar nimeni, absolut nimeni, nu se uită dincolo de oglindă. Nimeni nu încearcă să înlăture stratul gros de fard şi sclipici de pe faţa iernii ca să o demaşte.
Aşa că am făcut-o eu, deşi nu am tras de tot cortina. Recunosc! Mi-a fost frică, iar ghearele ei ascuţite şi îngheţate nu m-au ajutat deloc. Am înlăturat acel machiaj numai ca să vad o bătrână zbârcită, sătulă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, în lume chiar, saturată de violenţe, dar fără să admită că şi ea le provoacă.
Ea a ucis copii, muşcând din trupurile lor fragede fără milă. Din cauza ei s-au rătăcit atât de mulţi oameni în nămeţi şi au murit în atât de multe şi oribile feluri. Numai ea e de vină pentru avalanşe, valuri întregi de zăpadă acoperind suflete omeneşti. Dar nimeni nu spune asta. Nimeni nu o acuză pentru că nimeni nu are curajul suicidal de a o face.
Cine oare s-ar arunca în faţa unui tigru flămând, doritor de sânge, fără nici un fel de armă sau protecţie? Nimeni, înafara celor câţiva extremişti doritori de aventură... şi a mea. Nu mi-e ruşine să admit un dezastru provocat de propria-mi persoană, iar această ultimă decizie nu a fost tocmai cea mai înţeleaptă. Am înfruntat tigrul feroce numai ca să mă trezesc muşcat de fund, rupt în bucăţi şi azvârlit în cel mai adânc puţ. Cazne, vă spun eu! Iar ce a fost mai rău e faptul că nimic din toate astea nu s-a terminat. Ea continuă să se răzbune, poate chiar mai vârtos ca înainte.
Dar continui să sper că, o dată şi o dată cineva va veni pe urmele mele, sătul de fanfaronada iernii, doritor de adevăr nu de aventură, şi îi va spune gândurile celor câteva mii de oameni care cred în aceleaşi lucruri, la fel ca mine. Da! Va veni cineva, iar când o va face, iarna îşi va lepăda figura şarmantă şi se va arăta la fel de slută cum e în realitate: cu părul alb, lung până în pământ, bătrână şi sfrijită, încotoşmănată în blănurile ei, strângând mereu în ghearele, ce le are pe post de degete, sufletele celor inocenţi care se aflau în locul şi momentul nepotrivit acestui anotimp, uitându-se urât cu ochii ei mici şi înfundaţi în orbite la cel care îndrăzneşte să o înfrunte. Ştiu sigur că îi va zâmbi cu superioritate, că îl va face să regrete, dar poate – şi sper din tot sufletul meu asta – că el nu va da înapoi, aşa cum am făcut eu. Nu se va lăsa impresionat de zâmbetul plin de colţi lungi şi ascuţiţi, pătaţi de-a lungul timpului de vaietele victimelor sale. Sper, căci speranţa moare ultima!
Dar eu voi fi mort demult, iar singura rămăşiţă a acestui suflet pierdut în caznele unui iad îngheţat, va fi un jurnal amărât, a cărui ultimă pagină, după cum pot vedea cu proprii mei ochi, se pătează cu sânge. Mi-e silă de starea mea, dar dacă nu aş fi dat piept cu iarna atât de mult adorată de toţi, poate că nu aş fi realizat cât de putrezită, moartă chiar, e pe dinăuntru.
Nimic ce pare frumos, îngeresc, primitor şi cald, nimic ce inspiră, pentru doar două săptămâni, acel spirit de împăcare şi beatitudine, nimic din acest fiasco colorat nu e real. Numai noi îl facem aşa, numai noi creem iluzii pe care continuăm să le conservăm, fără să auzim râsul malefic, sardonic, al vrăjitoarei numite Iarna, în fundal.
Oh, şi ea ne urmăreşte mereu, căutând prilejuri să atace, căutând breşe în securitatea surorilor ei. Stă la pândă chiar în acest moment, râzând în sinea ei şi aşteptând să îmi dau sufletul.
Către cel care citeşte acest ultim mesaj: nu te lăsa înşelat. Luptă cum voi lupta şi eu, şi nu adormi atunci când minunatele ei cântece vor încerca să te pună la pământ. Doar un ultim sfat! Atât îţi poate oferi acest biet muritor care a înfruntat balaurul gerurilor, dar care nu a învins decât pe jumătate.
5.Inimă-Copil este legenda
Culorile însufleţite se stingeau pe rând şi eu îmi doream să-i şoptesc cuvinte de iubire, să-i spun doar că este toamnă albastră. Mi-am acoperit inima cu frunze arămii şi cu umbra închisă a decepţiei. Am stat ascuns sub cerul fumuriu mult timp, am aşteptat în declin o iubire ireală, plăsmuită de mintea mea frământată neîncetat.
Am aşteptat asfinţitul într-o armonie imperfectă, graţioasă. Oare cât timp figitiv trecuse de atunci ? O zi, două, trei... nu mai ştiam, le pierdusem şirul mut cu mult timp în urmă. Înăuntrul prăpastiei visam să-i ascult vocea melodioasă. Ea arunca cuvinte spre mine, dar ele nu ajungeau niciodată la destinaţie, nu mă încălzeau cu înţelesurile lor enigmatice.
În acea zi a nins iar cu fulgi scânteietori şi măreţi în sufletul meu. Râurile au fost uşor îngheţate, câmpiile şi dealurile acoperite de zăpadă intensă, iar copacii aproape au dispărut sub îmbrăţişarea rece a iernii.
Ştii, ea întotdeauna a fost iarna mea. Ea, Winter, fetiţa inocentă cu ochii adânci şi zâmbet candid, ea era înzestrată cu splendoare şi vanitate. Tabloul infatuat şi măreţ, portretul ei desăvârşit nu a privit niciodată în jos către mine. Mereu am adorat-o şi am divinizat-o într-o tăcere stingherită de cenuşa ce urma să devin după ce mă privea.
Când încercam să le şoptesc copacilor sau pământului umed, să gust mirosul florilor de iarnă, ea elibera norii şi stropi cristalizaţi cădeau peste mine, mă acopereau cu o mantie arginitie a nefiinţei inutile, îmi loveau uşor trupul firav. Lacrimi amare îmi lăsau urme ruginii pe faţă, apoi se transformau în bucăţi neînsemnate de plumb şi chihlimbar.
Cerul nu mai era de azur, vântul rezervat şi rece mă înfrângea impasibil, picăturile îngheţate cădeau ca şi aluminiul pe pieptul meu unde inima nu mai bătea ritmul păcii. Şi m-a privit fiinţa cerească cu ochii ei feerici şi tainici, dar a aruncat cu uitare în mine. Şi aşa a început să ningă şi mai dens.
Nu ştia cine sunt eu, dar eu o cunoşteam negreşit, Inimă-Copil am numit-o. Sorbind-o din priviri, închinându-mă la ea ca la o divinitate celestă, am reuşit să înţeleg ce trebuia să fac. Trebuia să mă eliberez de acel delict, să alung amintirile în abisul vast.
Întuneric, şoptesc cufundat în gânduri. Doar atât îmi amintesc din noaptea aceea. Am admirat pentru ultima dată tabloul nuanţat care-mi confirma cu ardoare că Winter nu era doar o fantasmagorie a minţii, apoi am aruncat tabloul umil în foc aprins.
Şi am privit în delir cum tot ce am iubit eu odată a fost ruinat de valuri roşii, pătimaşe de căldură. În acel moment am simţit căldura pentru prima dată în interiorul meu, la incinerarea ei. Inima nu-mi mai ticăia dură, respiram fire de viaţă, simţeam stropi călduţi de eternitate încântând-mi chipul surâzător.
„Te-am pierdut, Inimă-Copil, dar m-am găsit pe mine însumi", mă convingeam singur. Am privit ceasul ticăind din nou, florile delicate dansând elegant, norii jucându-se cu Soarele pasionat şi am ştiut că a venit primăvara. Ea s-a apropiat sfioasă de mine şi mi-a şoptit însufleţită să o aştept pe Summer, fata menită mie.
Mi-am îngropat adânc durerea şi strigătul, am uitat ceasul, iar noaptea s-a scurs pe zidul înalt. O priveam pe Summer păşind uşor spre mine ca şi cum ar fi fost pe clape. Vibram şi simţeam cum mă dizolv lent în molecule. Începeam să călătoresc în ochii ei neîntinaţi şi o îmbrăţişam puternic, aprins, mut.
Pe ea o aşteptasem atâta timp, pe îngerul cu aripi din pene albe şi curate. Iar în acel moment răsăritul şi asfinţitul se prelingeau între două răsuflări. Acolo unde drumul pitoresc se amesteca cu pământul mascat de fire de iarbă fragedă şi cu flori vii care emanau un miros specific, puternic, acolo ne duceam viaţa şi stropi de eternitate picurau pe felurite pietre, iar Inimă-Copil era legenda.
6.Strălucirea iernii
Într-o zi de la mijlocul lui ianuarie, mă aflam la ţara, la bunici. Soarele nu îşi mai trimitea spre pământ mănunchiul de raze, însă nu mă întristează. Un vânt rece, care te face să tremuri chiar şi din reflex, şi-a făcut apariţia mutând cantităţi mici de zăpadă dintr-un loc în altul. Am pornit spre mărul bătrân din fundul grădinii şi m-am aşezat sub acesta pe zăpada moale şi pufoasă. Ridic privirea spre cer scrutand orizontul plină de speranţă, dorind să înceapă ninsoarea. În jurul meu merii şi perii se bucurau de atingerea calmă a vântului. În scurt timp, fulgi de nea, care după ştiinţa mea suferă un proces de transformare acolo sus, datorită presiunii scăzute a aerului şi a proprietăţii apei de a-şi schimba starea de agregare, au început să cadă lin pe pământ. Mă uit atentă, absorbită de jocul lor. Sunt la fel de gingaşi ca nişte albinuţe. Se lovesc cu violenţă de geamurile casei, lăsând urme interesante. Pe uliţă au ieşit foarte mulţi copii, care mai de care mai încântat de magia iernii. Este vremea în care totul este armonios şi incredibil de strălucitor, iar timpul îşi pierde dimensiunile. Spun asta pentru că nu mi-am dat seama când au zburat clipele frumoase petrecute în grădina care păstrează toate secretele mele de când eram la grădiniţă şi până acum. Nu pot să cred că m-am trezit din acest vis liniştitor, care aş vrea să nu se încheie niciodată.
7.Mormantul nebuniei
Ma uit speriata in jur si tot cea ce vad este zapada alba care nu imi da pace. Cat vad cu ochii nu pot sa ies din nonculoarea asta pura si luminoasa. Nu vreau sa vad copacii care sunt imbracati cu fulgii de nea, vreau sa vad si altceva, sa vad orasul plin de masini, sa ies din padurea in care am intrat cu atata usurinta. Calcand si uitandu-ma in jur parca inebunesc, simt in adancul sufletului o apasare care nu ma lasa sa traiesc. Imi este frica, parca simt prin aer ca ceva nu este in regula, vreau sa ies din acest loc.
Dar dintr-o data cad la vale intr-o groapa care nu are sfarsit, incerc sa ma prind de ceva dar omatul rece este singurul lucru pe care il simt. In cele din urma ating cu picioarele zapada de la capatul gaurei, care spre surprinderea mea are cu adevarat un sfarsit. Cred ca frica care se afla in sufletul meu se sperie si ea la randul ei, nici un organ nu rezista, parca toate nu stau locului. Imi plimb vederea poate gasesc ceva de care sa ma prind, sa pot iesii din acest abis plin de cristalele zapezii. Prin cautarea mea zaresc o gaura mare si inconjurata de zapada, seamana cu o usa care duce spre un coridor intunecat. Fara sa ezit intru in acel tunel, poate gasesc o scapare, o iesire din acest loc, dar si din nebunia in care am intrat.
Cu fiecare pas simt si mai mult frica, iar panzele de paianjen imi ajuta si mai mult sufletul sa inebuneasca. Acest tunel este atat de opus cu exteriorul, dar singurul lucru pe care ii aseamana este zapada, pana si aici sunt inconjurata de alb. Si tot mergand prin intuneric ajung la o usa care pare a fi din ghiata. Incerc sa ma intorc dar tunelul a disparut, drumul pe care l-am luat ca sa ajung aici nu mai exista, acum sunt pietre. Pana acum cateva clipe inebuneam cand vedeam albul zapezii, acum inebunesc din cauza tunelului care a disparut, si ca totul sa fie mai frumos a aparut si aceasta usa din ghiata.
Oftez indurerata si imping usa , iar aceasta se misca din loc cu atata usurinta, parca mi-ar cere sa intru inauntru. Ma uit in camera si inima mi se opreste, spaima creste, iar sufletul izbucneste in plans, tot ce detine corpul meu este terminat de aceasta priveliste. Toata camera este plina cu oase, sange si sabii manjite cu lichidul vietii, o camera care nu este foarte primitoare.
Oasele sarmanilor oameni ma terminara, putreziciunea si mirosul imi intoarse stomacul pe dos, toata mancarea se intoarse pe esofag pana am simtit in gura. Sangele era imprastiat peste tot, nici macar peretii nu au scapat sa fie manjiti cu lichidul vietii. Culoarea sangelui inchegat deschide spaima sufletului meu, iar mirosul acestui ma face sa iubesc parfumul sconxului. Iar sabile ascutite parca mi-au incoltit inima, e ca si cum asi simti lama ascutita a acesteia cum este la gatul meu. Clipe groaznice imi mananca sufletul, asi vrea sa vad soarecii care se urca pe piciorul meu, dar nu aceasta camera. Imi este sila sa ma uit prin ea, sa imi plimb vederea prin groaznica incapere a mortii.
Deodata se ridica niste oase imbracate in haine, isi misca piciorul si sunetul ingrozitor a trosnirii acestora ma infioara. Ma uit la cadavru cum se ridica, iar fiecare miscare era urmata de sunetul atingerii oaselor, si in cele din urma se auzii si rasul acestuia. Fara sa mai stau pe ganduri ies din camera, vreau sa inchid usa dar a disparut.
Asi vrea sa vad albul fulgilor de nea, sa mor in chinurile nebuniei. Cata dreptate au aceste ganduri ale mortii, sa ajung sus in rai, sau in iadul arzator, sa-mi pied viata. Ma arunc in peretele coridorului, acel perete care nu era, acel perete care acum a devenit cauza mortii mele. Ma arunc in zid si ma inec in zapada, acea piatra a devenit o stare de agregare a apei. Daca nu pot sa mor atunci sa traiesc, ma strecor prin fulgii de nea, zapada a umplut si gaura asa ca pot iesi cu usurinta. Dar inainte ca sa scap trebuie sa trec prin zapada alba a iernii, sa inot prin ea ca si cum ar fi apa. Ma simt prinsa in ea, parca nu pot sa respir cum trebuie, frica a disparut, dar acum simt ca tot ce este in jurul meu ma strange, nu ma lasa.
Stop, stop, cineva ma prins de picior, simt niste oase care imi inconjoara glezna, si niste sange care ma umezeste. Incerc sa scap, ma rasucesc, ma trag, dar totul este in zadar, mi-am pierdut puterile. Strang cu putere fulgii de nea care se afla in mana mea si zapada se topeste, inor intr-o apa rece si sangerie. Ma aflu intr-un lac de sange, inor in sange, traiesc in sange.
Incepe un vartej, cadavrul este prins de puterea acestuia, iar dupa el ma ia si pe mine. Srang cu putere apa din mana mea si lacul de sange devine zapada rosie. Mortul viu a murit, iar eu am fost prinsa de zapada asa ca traiesc. Atat de bucuroasa sunt ca traiesc, dar mai ales pentru faptul ca anul acesta iarna va fi rosie, nu albul care m-a adus in disperare. Dar fericirea mea s-a dus, iar este zapada alba, deja simt fiorul nebuniei cauzat de iarna.
Trec de alb si ajung la suprafata, dar mai bine nu ajungeam, iar vad nonculoarea puritatii. De ce trebuie iarna sa fie alba? Nu mai exista si alte culori? Merg ceva timp si iar dau de disperare peisajului, al iernii pline de zapada, ghiata, frig si alb. Mi-asi dori sa nu mai existe iarna, sa sara peste ea, sa vina direct primavara.
Nu mai rezist si cad la pamant sfasiata de propria minte. Incep sa sap prin zapada o groapa, o groapa mare si adanca, atat de adanca incat sa vad maroul pamantului. Sap pana la pamant, il pot vedea atat de bine, atat de viu, atat de puternic.
Dar nu si eu, cad in groapa pe care am sapat-o, in mormantul pe care l-am facut fara sa-mi dau seama. Corpul imi este stana de piatra ca si usa de ghiata, rece ca si racoara lacului sangeriu, si prins intre zapada ca in zidul tunelului. Inima a inghetat de atata nebunie, parca si acum vad albul zapezii de iarna, anotimpul care m-a terminat pe viata. Mintea mai este treaza, dar iarna a potolit-o si pe ea, acum merg in alta viata, sus sau jos, in alte chinuri. Totul s-a terminta, gerul vietii mi s-a oprit, iarna ma inebunit, si tot ea ma omorat.
La revedere iarna
8.De Craciun a plouat cu lacrimi
A venit acea zi din an. De la prima ninsoare stiu ca ea este foarte aproape. Fulgii ca niste zane argintii danseaza in ritmul colindelor alaturi de vantul puternic, care le poarta deasupra tinutului pana pe pamantul inghetat. Pomii dezmiarda cerul fumuriu cu crengile lor dezgolite de vantul rece. Natura este lipsita de viata si peste tot pare pustiu. Ceva lipseste din tabloul vietii omenesti, ceva ne lasa goi pe dinauntrul sufletului, totul ingheata. Se spune ca acest peisaj inghetat este frumos, iar eu cred acelasi lucru, desi nu-l pot privi cu bucurie. Oamenii desi se intorc cu trupul infrigurat si cu sufletul usor temator de pustietatea de afara, in casele tuturor atmosfera Craciunului si a sarbatorilor ii incalzeste. Fericirea ii arata inimii ca pustietatea este un lucru linistit si frumos. Dar ce faci cand nu exista fericire? Ce faci cand peisajul alb nu iti provoaca bucurie?
Poti doar sa stai si sa astepti ca acest anotimp sa se termine, eu asta fac pentru ca alta modalitate de a scapa de aceasta stare nu am gasit. Dar ceva mai rau mi se intampla atunci cand este Craciunul. Iarna imi vesteste doar ca aceasta sarbatoare se apropie si imi da fiori gandul ca ziua de 25 decembrie este in fiecare an, iar azi este din nou aceea data blestemata. Inima mea asta imi spune, ca aceasta zi este una care nu merita sa o retraiesti pentru nimic in lume. Si doar amintirile mele pot dezvalui ce s-a intamplat in aceasta zi in urma cu cinci ani...
Era seara minunatei zile de 25 decembrie. In fiecare casa familia era adunata in jurul mesei imbelsugate, numai eu primisem acordul ca in aceasta seara sa ma plimb cu dragul Daniel, iubitul meu. Parintii aveau incredere deplina in el, iar daca noi ne doream sa ne plimbam impreuna de Craciun, de ce sa nu o facem? Ne tineam de mana plimbandu-ne pe o strada ingusta de la marginea orasului, in timp ce Daniel imi fura cate un sarut. Linistea serii era bantuita de rasetele noastre, in timp ce fulgii alunecau alene pe pamantul inghetat. Ce isi mai putea dori o fata? La 17 ani deja credeam ca am totul: o familie fericita, un viitor stralucit si cel mai dulce si grijuliu iubit pe care il iubeam nespus.
La un moment dat ne-am oprit in mijlocul strazii, in timp ce Daniel imi tinea mainile in ale sale si ma privea adanc in ochi, iar buzele lui mi-au soptit:
-Te iubesc, Elisa!
Atunci ceva se aude din spatele nostru. Un barbat cu o masca neagra pe chip alerga nebuneste. In spatele lui erau vreo sapte oameni care il urmareau plus doua masini de politie cu sirenele pornite. Amandoi am ramas incremeniti in fata peisajului desprins din filmele americane. Cand acel om a ajuns la noi, ne-a dat laoparte cu brutalitate, pe fiecare pe cate o parte a strazii. La contactul cu mana lui puternica, eu, fiind mai firava, am cazut pe sosea. Daniel s-a trezit din visarea de acum cateva clipe si a inceput sa alerge dupa acel barbat. Vazandu-l, m-am imbarbatat si m-am ridicat de jos, luand-o la fuga, desi eu eram deobicei ca un iepure, ma speriam si de umbra mea, Daniel era curajul meu, ma completa, era ca piesa lipsa din puzzle-ul vietii mele. In timp ce alergam dupa Daniel, il stigam si nici acum nu-mi pot explica de ce. Vroiam sa-l prinda pe acel bandit, dar de ce totusi il strigam? Probabil am intuit ce se va intampla, am avut un presentiment care din pacate s-a adeverit...
Dragul Daniel a reusit sa-l imobilizeze pe hot, sarind pe el si punandu-l la pamant. Am zambit stiind ca acel om va ajunge la inchisoare, dar m-am bucurat prea repede. Banditul a scos din geaca un pistol. La vederea lui, Daniel s-a ridicat cu mainile la vedere, speriat. Eu am impietrit si am tipat, aproape plangand, sa fuga. A fost prea tarziu, ticalosul a apasat pe tragaci, nimerindu-l fix in inima. Ingersul meu a cazut jos, sangele sau patand plapuma alba a iernii. Lacrimile mi-au invadat chipul si am simtit un gol in stomac. Am fugit cat de repede am putut si am cazut in genunchi la capataiul sau. L-am strigat si l-am zguduit, dar minunatii lui ochi caprui refuzau sa se deschida. Am simtit ca ceva din interiorul meu se destrama in o mie de bucatele. O parte din politisti au continuat sa-l fugareasca pe nenorocit, cativa sunand la salvare. Dar a fost prea tarziu, chiar daca Daniel a ajuns la spital, doctorii nu au mai putut face nimic pentru el, impuscatura i-a fost fatala...
De cinci ani port aceste amintiri si le voi purta pana la sfarsitul vietii, niciodata nu ma voi mai putea bucura de ziua de 25 decembrie cum o faceam alta data. Acum ii privesc mormantul unde aduc foarte des flori si vorbesc singura, sperand ca si el ma aude. Defapt nu sper, ci cred din toata inima ca el ma aude, ca e undeva unde ma vede si nu m-a uitat. Il voi iubi pana cand voi ajunge langa el si chiar dupa aceea. Am atatea amintiri cu el, iar totul s-a terminat atat de repede. Si chiar daca la mormantul lui nu mai plang de trei ani, asta nu inseamna ca nu simt fiori reci in intreg corpul. Incerc sa cred ca nu m-a parasit cu totul, chiar daca trupul nu mai este langa mine, eu ii simt prezenta, sufletul...
Astazi mi-am promis ca o voi lua de la capat, ca voi trece peste, ca il voi pastra langa mine fara sa mai afisez aceea privire goala si acel zambet fals. Mama mea stie ca inca nu mi-am revenit si ma doare sufletul ca nu mai pot zambi asa cum faceam cand eram doar un copil. Nu cred ca Daniel si-ar fi dorit ca eu sa fac asta, cred ca-si doreste sa o pot lua de la capat. Mereu imi spunea sa fiu puternica si sa am incredere in mine pentru ca el ma va sprijini indiferent de ce fac si cred ca si acum o face. Il simt alaturi de mine, aici langa mormantul sau, stand pe omatul rece, il simt cum ma roaga sa o iau de la capat si sa zambesc.
O lacrima imi curge pe obrazul drept, in timp ce in colturile gurii apare un zambet, unul sincer... Incep sa rad, de parca Daniel mi-ar fi spus o gluma, asa cum obisnuia sa faca. Ma simt atat de plina de viata, de vie, sunt din nou fericita ca traiesc. Ma ridic si incep sa fac piruiete privind cerul. Sunt singura in cimitir si chiar daca nu as fi fost, ma simt prea bine ca sa nu fac asta. Deodata ma opresc si ii privesc piatra mortuara, poza de pe aceasta este atat de frumoasa, eu o alesesem. Iar inainte de a pleca am sarutat-o. Cand buzele mele au facut contact cu poza rece, am simtit un fior cald in intreg corpul. Apoi mi-am retras chipul de langa fotografie si am soptit zambind:
-Te iubesc si te voi iubii mereu!
Aceea zi m-a eliberat si m-a lasat din nou sa traiesc asa cum obisnuiam inainte de moartea lui. Desi a murit, simt ca e alaturi de mine in continuare si ca va fi mereu. Iar viata mea se ghideaza acum dupa citatul preferat al lui Daniel: “Viata nu inseamna sa astepti ca furtunile sa treaca. Ci sa inveti sa dansezi in ploaie†.
9.Îmi vreau iarna înapoi
Ahhh! Un strigăt, un urlet ce se chinuie să iasă.
Sunt aici, între patru pereţi nenorociţi ce se micşorează, mă închid ca într-o cuşcă. Mă zbat ca o pasăre în colivie. Inutil!
Fug. Repede, cât mai repede, încerc să scap, dar cad în puţ. Afară e cald, mult prea cald... E decembrie. Diseară, e Ajunul şi eu mă sufoc în oraşul ăsta aglomerat din California, fără fulg de zăpadă, fără pic de frig, fără strop de iarnă.
Ce proşti! Împodobesc un palmier! Cât de idiot trebuie să fi pentru a-l confunda cu un brad. Cel mai mare, cu siguranţă.
Fug din nou. Parc, copaci, umbră, dar e în zadar, Căldură mă copleşeşte. Nici măcar o creangă verde de conifer, nimic... Nimic! Doar câteva decoraţiuni din palstic, bune de aruncat la gunoi şi moşi Crăciuni de zăpadă ce zâmbesc şi îţi urează ‚‚Sărbători fericite!’’ şi în gând te înjură că nu le dai mai mulţi bani.
Unde e spiritul Crăciunul. La naiba cu Crăciunul! De ce toată lumea a uitat adevărata semnificaţie? De ce nimeni nu mai ştie că reprezintă Naşterea Mântuitorului? Nu, toţi se gândesc doar la cadouri. Ipocriţi! Minconoşii! Profitorii!
Vreau iarnă. Dar nu exemplarul acesta de mâna a doua de California, ci iarna mea de acasă, de demult, cu părinţii mei în viaţă... cu zăpadă, brad împodobit de mine şi de mama, miros de cozonac şi brad, cu sunetul lemnelor trosnind în şemineu şi cu cadouri făcute din inimă, nu din interes.
De ce? De ce nu pot fi lucrurile ca înainte? De ce trebuiau să moară chiar în ziua de Crăciun? De ce naiba n-am murit cu ei? De ce sunt blocată într-un orfelinat infect fără nici o bucăţică de tradiţie? De ce nu sunt liberă să merg până la Polul Nord doar ca să simt zăpada rece cum se topeşte în mâinile mele, să mă arunc în grămezi de omăt şi să amorţesc încetul cu încetul, să îngheţ, să mă ud, să răcesc, dar să zâmbesc. Da, să zâmbesc pentru că e iarnă, o adevărată iarnă.
Temperatura e prea mare! Mă topesc, mă sufoc, chiar şi apa mării clocoteşte! Îmi vreau iarna înapoi!
Fut, tot fug, dar la ce folos? Sunt prinsă ca-ntr-o cuşcă, ca un animal de la zoo. Scări idioate! Iar m-am împiedicat... Întru în baie. Aburii îmi iau până şi ultima răsuflare! Pornesc duşul, nu-mi mai pasă. O răceală iarna, ceva normal, obişnuit.
Ce bine se simte! Apa rece în contact cu pielea mea fierbinte! Totul se umple de aburi, nu mai văd nimic, dar nu trebuie. E suficient şi fărâma asta de ‚‚iarnă’’, decât nimic. Parcă mă trezeşte, mă aduce din nou pe pământ, dar nu vreau. Şi totuşi... Unde e iarna mea? În mormânt părinţilor mei...
Îmi vreau iarna înapoi...
![[Imagine: wqymg0.jpg]](http://img0.liveinternet.ru/images/attach/b/2/24/563/24563797_20551161_1205694623_Lovely_complex_wallpaper_by_pounkska1.jpg)