05-09-2011, 06:01 PM
Dupa mult timp am revenit si eu pe aici. Va rog sa imi scuzati absenta, dar nu am prea mai avut inspiratie pentru noi oneshot-uri. Abia azi am reusit sa scriu unul. Sper sa va placa. Lectura placuta >:D<!
Cel mai rău este când persoana iubită îţi frânge aripile, îţi curmă visele, apoi te abandonează de parcă ai fi o păpuşă care s-a uzat…
Şi abia acum realizezi cât eşti de singură. Simţi că sufletul îţi plânge într-o disperare surdă, iar lângă tine nu mai e nimeni care să te strângă în braţe, să-ţi spună nişte cuvinte care să alunge tristeţea şi care să întipărească pe faţa ta măcar un zâmbet fals. Şi îţi pleci capul, iar din ochi ţi se desprind mii de lacrimi. Stai singură şi dezamăgită în monotonia camerei reci. Cauţi cu disperare un răspuns, vrei să găseşti puterea de a spera, dar constaţi că nimic nu mai are sens. Viaţa a devenit asemenea unei ambarcaţiuni goale, fără pasageri, iar trecutul s-a transformat într-un prezent etern.
Ciudat e că nu ştii dacă acum visezi, dacă e doar un coşmar din care te vei trezi sau dacă aveai un vis frumos. Cert este că adevăratul zbor se află undeva între aceste două visări. Şi începi să speri, că, poate, încă mai ai aripi. Că nu le-ai pierdut definitiv. Şi începi să rătăceşti, să îţi cauţi aripile pierdute, neavând siguranţa că vrei să le mai găseşti. Poate, iar, ţi le va frânge cineva. Se spune că drumul e mai frumos decât posibil loc în care ai ajunge. Atunci să fie oare mai frumoasă căutarea insăţi decât zborul în sine? Ţin să cred că nu.
E posibil să crezi într-un vis? E posibil să crezi în ceva ce nu există? Înseamnă atunc, că, visul se ridică la rang de realitate? Şi abia acum realizezi că e totuşi doar un vis. Şi acesta e momentul când aripile dispar… Uneori poţi zbura şi fără aripi. Zbor ce nu durează decât o clipă, zbor ce nu te înalţă, ci zbor care te doboară. E asemenea unei căderi de pe o clădire foarte înaltă. După toate acestea tu încă îl iubeşti şi nu reuseşti să uiţi şi să nu te mai simţi aşa legată de trecut, încerci să rupi aceste lanţuri şi să o iei de la început, dar nu poţi fiindcă tu încă crezi că se va întoarce înapoi. Încă eşti naivă şi crezi că te iubeşte şi că totul va fi bine. Şi aşa trece lună de lună, tu tot aştepţi, dar el nu vine…
Nu mai există nici o speranţă, a pieri…Însă, în drum spre năruirea ei, încerci să te agăţi de urmele abia trasate… O vezi cum se transformă în nisip şi ţi se scurge prin simţuri. Nu te alegi decât cu aripi frânte şi cu un grăunte de nisip. Poate, cândva, acest grăunte de nisip va rodi şi va înflorii alt grăunte…
Aripi frânte…
Cel mai rău este când persoana iubită îţi frânge aripile, îţi curmă visele, apoi te abandonează de parcă ai fi o păpuşă care s-a uzat…
Şi abia acum realizezi cât eşti de singură. Simţi că sufletul îţi plânge într-o disperare surdă, iar lângă tine nu mai e nimeni care să te strângă în braţe, să-ţi spună nişte cuvinte care să alunge tristeţea şi care să întipărească pe faţa ta măcar un zâmbet fals. Şi îţi pleci capul, iar din ochi ţi se desprind mii de lacrimi. Stai singură şi dezamăgită în monotonia camerei reci. Cauţi cu disperare un răspuns, vrei să găseşti puterea de a spera, dar constaţi că nimic nu mai are sens. Viaţa a devenit asemenea unei ambarcaţiuni goale, fără pasageri, iar trecutul s-a transformat într-un prezent etern.
Ciudat e că nu ştii dacă acum visezi, dacă e doar un coşmar din care te vei trezi sau dacă aveai un vis frumos. Cert este că adevăratul zbor se află undeva între aceste două visări. Şi începi să speri, că, poate, încă mai ai aripi. Că nu le-ai pierdut definitiv. Şi începi să rătăceşti, să îţi cauţi aripile pierdute, neavând siguranţa că vrei să le mai găseşti. Poate, iar, ţi le va frânge cineva. Se spune că drumul e mai frumos decât posibil loc în care ai ajunge. Atunci să fie oare mai frumoasă căutarea insăţi decât zborul în sine? Ţin să cred că nu.
E posibil să crezi într-un vis? E posibil să crezi în ceva ce nu există? Înseamnă atunc, că, visul se ridică la rang de realitate? Şi abia acum realizezi că e totuşi doar un vis. Şi acesta e momentul când aripile dispar… Uneori poţi zbura şi fără aripi. Zbor ce nu durează decât o clipă, zbor ce nu te înalţă, ci zbor care te doboară. E asemenea unei căderi de pe o clădire foarte înaltă. După toate acestea tu încă îl iubeşti şi nu reuseşti să uiţi şi să nu te mai simţi aşa legată de trecut, încerci să rupi aceste lanţuri şi să o iei de la început, dar nu poţi fiindcă tu încă crezi că se va întoarce înapoi. Încă eşti naivă şi crezi că te iubeşte şi că totul va fi bine. Şi aşa trece lună de lună, tu tot aştepţi, dar el nu vine…
Nu mai există nici o speranţă, a pieri…Însă, în drum spre năruirea ei, încerci să te agăţi de urmele abia trasate… O vezi cum se transformă în nisip şi ţi se scurge prin simţuri. Nu te alegi decât cu aripi frânte şi cu un grăunte de nisip. Poate, cândva, acest grăunte de nisip va rodi şi va înflorii alt grăunte…
![[Imagine: j5atg3.png]](http://i56.tinypic.com/j5atg3.png)