Chestii scrise in momente de curata nebunie

[BloodyInnocence]

Astrele Noptii

Cat de mult mi-as dori sa ma aflu si eu printre ele si sa ma uit de sus la Pamant si la celelalte planete din acest vast univers. Insa soarta a fost cruda cu mine si m-a blestemat sa ma nasc o fata umana. Nu este nimic cu a fi om, doar ca nu stiu... de multe ori am impresia ca locul meu nu este aici, ca m-as simti mult mai bine printre stele, acolo unde totul este atat de minunat si de frumos, acolo unde nu exista grijile pentru ziua de maine pentru ca nu exista niciodata un sfarsit pentru ele.
Oh, cat de nesimtita sunt. Eu ma numesc Ablase si am douazeci si doi de ani si inca traiesc cu parinti mei. Da, poate sunt putin penibila. La varsta mea multi copii sunt prin camine stand singuri sau cu alti colegi de universitate dinstrandu-se, doar ca eu nu sunt asa. De cand ma stiu am fost o intrusa in aceasta lume. Nici nu mai tin minte de cate ori am stat acasa deoarece nu reusea mama mea sa ma trezeasca pentru ca statusem toata noaptea uitandu-ma la stele. Ce pot sa zic? Le iubesc si imi doresc din tot sufletul sa fiu acolo sus cu ele. Sunt obsedata si nebuna, sunt constienta de aceste lucruri dar nu am ce face si nici nu vreau sa ma schimb. Eu inca sper ca poate intr-o zi o sa intalnesc o stea si aceasta o sa ma rasplateasca luandu-ma cu ea acolo sus pentru ca am ajutat-o. Sa va spun un secret, dar trebuie sa promiteti ca nu veti spune la nimeni, absolut nimeni. Stiti acele stele cazatoare? Normal ca le stiti. Ei bine, daca gasesti o stea cazatoare si o stropesti cu sange de la o fata pura amestecat cu apa vietii, sufletul acelui astru va veni pe pamant. Vedeti voi, acele fragmente din roca ce constituia steaua nu este decat corpul astrului, sufletul lui inca este acolo sus, infrumusetand cerul nostru pamantean.
Eu in aceasta seara asta astept, o stea cazatoare. Dupa atatia ani in care am cautat apa vietii acum o saptamana am dat peste un magazin cu diverse lucruri magice si intrand de curiozitate am dat peste o femeie ciudata. Era imbraca exact ca o vrajitoare din filme si se uita la mine, urmarindu-mi fiecare miscare, apoi fara ca macar sa cer ceva sau sa ii spun ce caut a cautat pe sub tejghea si mi-a dat o sticluta albastra cu un lichid ce stralucea in aceasta. Cand am intrebat-o ce este in acea sticluta mi-a zis ca este apa vietii si inainte ca eu sa o intreb de unde stia ca imi trebuie asa ceva, s-a dus in spate, intr-o alta camera. Am urmat-o acolo, dar disparuse. M-am panicat si am iesit din acel magazin cat de repede am putut, uitand sa platesc. A doua zi m-am intors pe acea strada unde gasisem magazinul, numai ca acesta disparuse. Doua ore am cautat zicandu-mi ca este imposibil ca un magazin sa dispara pur si simplu de pe fata pamantului, dar nu eram decat la inceputul drumului. Lucruri ciudate au inceput sa se petreaca. Umbre care nu ar fi trebuit sa fie apareau de nicaieri in spatele meu, animale ciudate ma urmareau si unul care semana ca un caine chiar m-a atacat. Nici nu stiu in ce m-am bagat si tot ce vreau acum este sa scap de aceasta sticluta cu apa vietii pentru ca sunt sigura ca ea este de vina, numai ca de fiecare data cand o arunc, o sparg, aceasta apare din nou in ghiozdanul sau camera mea fara o zgarietura. Singura cale de a iesi din aceasta situatie este sa o folosesc si daca tot o sa o folosesc de ce sa nu o fac pe o bucata de meteorit?
Se pare ca este seara mea norocoasa. Tocmai vad o stea cazatoare si dupa cate pot sa imi dau seama este prin apropiere, s-ar putea chiar sa fi aterizat pe terenul de fotbal al fostului meu liceu. Caut ceva de imbracat si gasesc o bluza albastru inchis cu decolteu adanc si o fusta de lungime medie in carouri, negru cu albastru si cu cateva lanturi atarnand. Am un stil mai ciudat in materie de haine, nu o sa gasiti in garderoba mea niciodata galben, portocaliu, alb, culori din acestea deschise si vioaie. Arunc o scurta privire in oglinda si dupa ce imi ciufulesc putin parul meu negru ca abisul si lung pana la umeri imi i-au geanta si ies afara. Parinti mei dormi dusi la ora asta, doar este doua noaptea si nici macar nu au auzit cum am trantit usa de la bucatarie. Tipic pentru ei de altfel, toata ziua muncesc si cand vin acasa nu stiu decat sa se certe si sa doarma. Seamana cu niste roboti de marime normala care nu stiu sa faca altceva decat sa munceasca, sa se certe si sa doarma. Cateodata ma amuza aceasta comparatie numai ca acum sunt mult prea ocupata pentru a-mi da seama de acest fapt.
Nici nu ies bine pe usa ca apar din nou acele umbre care ma urmaresc asteptand ceva. Nu inteleg de ce nu ma ataca. Ce ii tine departe de mine? Nu stiu, dar atata timp cat se limiteaza la a ma urmari eu sunt multumita. Grabesc pasul pentru a ajunge mai repede la destinatie. Trec pe langa aceleasi case pe langa care am trecut doisprezece ani de zile, nimic nu pare schimbat, nimic interesant de vazut. Dar oricum nu ma intereseaza sa ma uit pe unde merg, deoarece stiu mult prea bine drumul spre fostul meu liceu, atat de bine incat l-as putea face cu ochii inchisi..
O jumatate de ora fac pana la terenul de fotbal si asa cum am crezut, este un crater destul de mare langa linia de douazeci de metrii. Aud niste animale cum maraie in spatele meu si fricoasa cum sunt din fire, incep sa alerg ca o disperata spre acel crater. Cum sunt si o impiedicata din fire cum ajung la cativa centimetri de acea gaura ma impiedic de o piatra, cred, si cad inauntru. Din fericire nu m-am lovit la cap sa imi pierd cunostinta, asa ca pot vedea mult mai bine decat mi-as fi dorit animalele ingrozitoare ce stau sus si se uita la mine, pregatiti sa atace. Iau o piatra si arunc in directia unuia dintre acele chestii si reusesc sa o lovesc in cap. Nu s-a clintit, a clipit si a continuat sa stea acolo uitandu-se la mine. Incercand sa nu ma mai gandesc la animalele acelea scot cele doua sticlute si un castron micut. Vars continutul sticlutelor in castron si le amestec, apoi spunand niste cuvinte in latina pe care le-am invatat din cartea din care am aflat despre acest ritual, stropesc roca cu acel lichid. Meteoritul incepe sa straluceasca, iar animalele ma ataca. Incerc sa ma lupt si sa le lovesc cu tot ce am la indemana insa nu am nici o sansa de scapare. Acestea se opresc doar dupa ce una dintre ele imi sfasie jugulara si ma lasa sa stau acolo si sa mor. Frumos mod de a muri, nu am ce zice. Noaptea sub cerul pe care il iubesc atat de mult. Nu stiu cat timp a trecut, dar ma mira faptul ca eu continui sa fiu constienta de ceea ce se intampla in jurul meu, apoi o lumina orbitoare apare ranindu-mi ochii si in fata mea isi face aparitia un tanar frumos ca un inger. Se uita la mine si imi zambeste. Aproape ca pot simt caldura acelui zambet cum imi mangaie pielea. Ochii lui seamana cu doua mici universe inlantuite si ma pierd in ei, ma pierd in adancimea lor. Nu imi vine sa cred. Chiar exista. Din pacate eu nu mai am mult de trait si o sa mor, uitand totul despre aceste intamplari.
-Mai ai de gand sa stai intinsa acolo, in sangele acela ce iti strica stralucirea? Ma intreaba el.
Eu nu inteleg insa ce spune, frapata de glasul lui de-a dreptul ceresc. Imi lasa impresia ca nu vorbeste o singura persoana, fiinta ci mai multe prin el. Ca vorbesc toate stelele.
Se uita la mine si vazand ca nu am de gand sa ma ridic, ma apuca de mana si ma ridica el. De abia atunci imi dau seama ca eu deja am murit. De aceea nimic nu ma mai durea, de aceea nu mai simteam nimic. Nu mai eram vie. Aceasta sa fie soarta care ne asteapta pe fiecare dupa moarte? Sa devenim stele? El imi raspunde la aceste intrebari, parca citindu-mi gandurile.
-Nu, nu esti moarta. Acele fiinte care te-au atacat sunt supusi nostri pe Pamant. Au rol de a conduce toti oameni care cred in existenta noastra pe drumul cel bun. Ei te-au adus aici, la mine.
-Dar... dar uite corpul meu acolo, este lipsit de viata, zic eu aratand spre trupul meu plin de rani si lipsit de sange.
-O sa intelegi mai incolo, nu pot sa iti explic acum, cand esti atat de corupta de viata ta umana. Odata ajunsa acolo sus, arata el spre cerul infinit, o sa intelegi. Moartea umana este una, ceea ce s-a intamplat cu tine este altceva. Mult mai complex si mai magic. O sa vezi.
Imi intinde mana, continuand sa aibe acel zambet calduros pe chip, invitandu-ma sa am incredere in el si am avut. I-am dat mana mea si in secunda in care mainile noastre s-au reunit am parasit Pamantul, calatorind cu viteza lumini printre stele si planete, spre o destinatie necunoscuta.
Aceasta este povestea mea. Cel care a venit sa imi arate noua mea viata a fost chiar Luceafarul, iar eu am devenit Luceafarul de dimineata. Am inteles ca acele creaturi mi-au omorit doar trupul uman, eliberandu-mi sufletul din carcasa aceea de lut si deasemenea am aflat ca o persoana ca mine apare doar o data la doua mii de ani. Nu vroiau sa ma piarda. Se pare ca aveam potential si aveau dreptate. Pana la urma am devenit Luceafarul de dimineata. Si daca vreti sa aflati cum se vede lumea de acolo sus, nu o sa va spun decat cautati apa vietii si veti afla...