Zâmbetul desparțirii

[Itsumi]

Hy..am decis sa postez si eu o poveste de a mea...In cazul in care o vedeti pe un alt forum, sa stiti ca sunt aceeasi persoana, numai ca mi-am schimbat nickul..*oricine o poate lua de la capat nu?*
Sper sa va placa..Voi posta pentru inceput doar prologul... Astept orice fel de critica, dorind sa ma perfectionez. Daca exista aici useri care sunt activi si pe celalalt forum, vor stii cine sunt, si vor stii si povestea. Multumesc...
P.S. Vor exista si unele cuvinte care poate ii va deranja pe ceilalti. Imi cer scuze pentru problemele aparute.

Astea fiind spuse..
The story begins....


Prolog . . .


Am crezut ca totul s-a terminat
Ca viata mea numai exista.
Insa un sentiment nevinovat, a fost pus la cale
Si iata-ma din nou langa tine...


Ploua... Ma gandesc sa incep o viata noua.

O noua viata, fara probleme, fara remuscari sau mustrari de constiinta. Imi doresc sa ma nasc din nou si sa-mi traiesc altfel viata. Oare voi reusi sa ma reincarnez fara nici o problema, in ciuda faptului ca am comis pacatul suprem?
El mi-a spus clar sa nu fac asa ceva. Este interzis religiei mele, sau a oricarei alte religii. Sinuciderea nu duce la nimic bun. Poate doar la ”falsa impresie” de a scapa de regrete, si greseli comise in viata. Din pacate nu te gandesti mai departe de bariera, si sa realizezi, ca defapt ii faci pe cei din jurul tau sa sufere mai mult decat este cazul.

*Esti un suflet pierdut, in agonie...Te amagesti crezand ca esti mai bun decat mine...Te inseli...*

Poate anumite persoane au tipat la tine, te-au lovit, te-au jignit, te-au amenintat, insa viata trebuie continuata, indiferent de deciziile pe care le iei. Nu poti renunta la ea, doar pentru ca cineva ti-a spus ca esti urata, proasta, sau tarfa. Nu trebuie sa iti pese de ei...Trebuie sa iti pese doar de tine.
Acum insa este prea tarziu pentru elegiile mele. De ce oare nu m-am gandit la ele inainte? De ce acum stau si imi privesc corpul inert stand pe aleea din fata casei parintesti, plina de sange din cauza contactului brutal cu asfaltul.


*Sentimentul de regret ma face sa privesc in urma...Dar ajung la aceeiasi concluzie. As fi procedat, la fel.*


Hmm..imi place cum arat acuma. Pentru prima oara realizez cate caracteristici aveam, cate trasaturi frumoase aveam, dar pana atunci nu le puteam constientiza. De ce trebuie sa pierzi ceva, sau sa te pierzi pe tine, pentru a castiga ceva? Este un schimb prea dur, nemilos, care nu este intotdeauna preferabil. Acum de exemplu: El a castigat totul...Eu am pierdut totul.
Ma intreb daca cineva va descoperi ca numai exist, ca am disparut pur si simplu. Contrar orei care ar trebui sa fie in lumea umana, nici o urma de om nu se arata. Ca si cum spatiul si timpul s-au oprit, iar cadavrul meu trebuie sa stea acolo pentru o lunga perioada de timp, pentru ca eu sa vad ce am pierdut si ce puteam alege.
Daca cineva mi-ar spune, iti dau o ultima sansa, insa daca o dai in bara, sufletul tau va putrezi in Iad, as accepta-o bucuroasa, si dornica sa schimb ceva. Tot ce mi-a ramas acum, este sa bantui lumea pentru o eternitate, in speranta ca voi gasi si alte fantome sinucigase asemeni mie si ca ne vom imprieteni.
Inainte sa mor imi amintesc ultimele cuvinte spuse de el...:

Stand in ploaie, strigandu-ti numele, viata nu este la fel fara tine”.


Pana cand cineva imi va ridica trupul si va suna innebunit la 991, eu voi sta si voi avea grija de trupul meu, amintindu-mi cuvintele lui inainte de a-l intalni poate, pentru ultima oara.