14-09-2010, 07:12 PM
Buna tuturor! am... acesta e primult meu fic.... stiu ca nu o sa fie prea reusit... insa sper sa ma perfectionez de aceea va rog sa criticati cat mai dur! Sper totusi sa va placa cat de cat.:)
Capitolul 1
Si uite-asa a mai trecut un an, cu aceleasi "evenimente" ca in fiecare altul...aceleasi evenimente parca si mai plictisitoare, mai obisnuite, si mai normale cu cat trecerea timpului inainteaza.Si eu... eu oare cine sunt in aceasta clepsidra a vietii? eu sunt o oarecare, un nimeni care va trece ca oricine, prin aceasta viata monotona. Ma intreb , cat voi mai rezista in aceasta poveste care va avea mereu acelasi sfarsit, enervant de banal: moartea. Da, fiecarui om ii este sortit sa se nasca, sa creasca, sa se dezvolte, sa fie independent apoi sa-si creeze propria viata, familie... dar la ce sunt bune toate acestea, daca intr-un final, toti care au infaptuit ceva, fie chiar si un ceva nesemnificativ, vor avea aceeasi soarta: sa fie pusi intre patru scanduri si sa putrezeasca la doi metri in pamant! Insa nimeni nu are un cuvant de spus impotriva acestui destin trist. Toti tac si inghit. E ceva care nu poate fi impiedicat de propriile noastre puteri, niste puteri minuscule. Nimeni nu poate intrerupe, devia sau schimba ciclul vietii.
Acum stau si ma gandesc la aceste idei stupide si fara logica, pe care le am in cap , stiind ca n-o sa inceteze decat atunci cand le voi gasi un raspuns, ceea ce e imposibil, sau atunci cand ma va apuca durerea de cap. Tipic mie... imi vin in cap tot felul de idei si diferite intrebari, la care nu am aproape niciodata un raspuns, raspuns care pentru mine nu trebuie sa fie mereu plauzibil , ci sa fie un raspuns la care sa ma incred doar eu.
Incerc intr-un sfarsit sa- mi arunc aceste bazaconii din cap , care m-au facut sa stau treaza o buna bucata din noapte... insa fara niciun efect... ochii parca nu vroiau sa se inchida, stateau impaienjeniti pe tavanul alb al camerei mele. Obosita de atata efort de a incerca sa adorm, ma ridic din patul meu moale indreptandu-ma spre balcon, locul cel mai placut si mai linistitor : un adevarat refugiu pentru mine. Deshid usa de sticla, si raman placut impresionata de maretia stelelor: mii si mii de stele incercau sa inveleasca bolta cereasca cu o patura stralucitoare si alba. Globul de cristal de o stralucire pura, parca intrecea toata maretia stelelor.. insa intr-un infinit negru era singur si trist, fara niciun tovaras . De ce oare m-am comparat mereu cu luna? Si de ce oare imi pun intrebari la care deja cunosc raspunsul? Insa parca simt nevoia sa-mi raspund... la fel ca si luna, desi inconjurata de o gramada de stele, iar eu inconjurata de o gramada de oameni, nu sunt fericita ... pentru ca acei oameni sau prieteni nu sunt adevarati. Toti sunt falsi si profitori... sunt niste fantasme a ceea ce ti-ai imaginat si cum ti-ai dorit sa fie, insa nu poti schimba adevarul: nu exista prieteni adevarti care si-ar da si viata pentru tine. Ca si-ar da viata pentru tine e prea mult spus.. bine si frumos ar fi sa-ti dea macar o mana de ajutor, un umar pe care sa plangi.
Si uite cam asa imi petrec eu o noapte.. in care in loc sa dorm visez cu ochii deschisi. Asa esti tu Bea.. prea visatoare si prea posesiva..dar ce tot spun ..eu?! posesiva?!.. prea realista.. si ma plac asa cum sunt, nimeni si nimic nu ma poate schimba! Dupa aceasta ultima remarca ma intorc in camera mea.. incercand sa mai inchid ochii vreun sfert de ora ... caci deja dimineata cu lumina ei prea puternica pentru ochii mei, care sunt obisnuiti mai mult pentru noapte decat pentru ziua, ma indeamna sa ma asez in patul meu caldut si confortabil si sa ma grabesc spre lumea viselor... o lume care este ca o oglinda ce iti reflecta ce-ai facut pe parcursul unei anumite perioade a lumii adevarate, o lume care nu prea e placuta pentru mine .. oare de ce presimt ca nu voi dormi prea bine?
Deci cam atat.. e cam scurt nu stiu daca sunt chiar 40 de randuri.. :(
Capitolul 1
Si uite-asa a mai trecut un an, cu aceleasi "evenimente" ca in fiecare altul...aceleasi evenimente parca si mai plictisitoare, mai obisnuite, si mai normale cu cat trecerea timpului inainteaza.Si eu... eu oare cine sunt in aceasta clepsidra a vietii? eu sunt o oarecare, un nimeni care va trece ca oricine, prin aceasta viata monotona. Ma intreb , cat voi mai rezista in aceasta poveste care va avea mereu acelasi sfarsit, enervant de banal: moartea. Da, fiecarui om ii este sortit sa se nasca, sa creasca, sa se dezvolte, sa fie independent apoi sa-si creeze propria viata, familie... dar la ce sunt bune toate acestea, daca intr-un final, toti care au infaptuit ceva, fie chiar si un ceva nesemnificativ, vor avea aceeasi soarta: sa fie pusi intre patru scanduri si sa putrezeasca la doi metri in pamant! Insa nimeni nu are un cuvant de spus impotriva acestui destin trist. Toti tac si inghit. E ceva care nu poate fi impiedicat de propriile noastre puteri, niste puteri minuscule. Nimeni nu poate intrerupe, devia sau schimba ciclul vietii.
Acum stau si ma gandesc la aceste idei stupide si fara logica, pe care le am in cap , stiind ca n-o sa inceteze decat atunci cand le voi gasi un raspuns, ceea ce e imposibil, sau atunci cand ma va apuca durerea de cap. Tipic mie... imi vin in cap tot felul de idei si diferite intrebari, la care nu am aproape niciodata un raspuns, raspuns care pentru mine nu trebuie sa fie mereu plauzibil , ci sa fie un raspuns la care sa ma incred doar eu.
Incerc intr-un sfarsit sa- mi arunc aceste bazaconii din cap , care m-au facut sa stau treaza o buna bucata din noapte... insa fara niciun efect... ochii parca nu vroiau sa se inchida, stateau impaienjeniti pe tavanul alb al camerei mele. Obosita de atata efort de a incerca sa adorm, ma ridic din patul meu moale indreptandu-ma spre balcon, locul cel mai placut si mai linistitor : un adevarat refugiu pentru mine. Deshid usa de sticla, si raman placut impresionata de maretia stelelor: mii si mii de stele incercau sa inveleasca bolta cereasca cu o patura stralucitoare si alba. Globul de cristal de o stralucire pura, parca intrecea toata maretia stelelor.. insa intr-un infinit negru era singur si trist, fara niciun tovaras . De ce oare m-am comparat mereu cu luna? Si de ce oare imi pun intrebari la care deja cunosc raspunsul? Insa parca simt nevoia sa-mi raspund... la fel ca si luna, desi inconjurata de o gramada de stele, iar eu inconjurata de o gramada de oameni, nu sunt fericita ... pentru ca acei oameni sau prieteni nu sunt adevarati. Toti sunt falsi si profitori... sunt niste fantasme a ceea ce ti-ai imaginat si cum ti-ai dorit sa fie, insa nu poti schimba adevarul: nu exista prieteni adevarti care si-ar da si viata pentru tine. Ca si-ar da viata pentru tine e prea mult spus.. bine si frumos ar fi sa-ti dea macar o mana de ajutor, un umar pe care sa plangi.
Si uite cam asa imi petrec eu o noapte.. in care in loc sa dorm visez cu ochii deschisi. Asa esti tu Bea.. prea visatoare si prea posesiva..dar ce tot spun ..eu?! posesiva?!.. prea realista.. si ma plac asa cum sunt, nimeni si nimic nu ma poate schimba! Dupa aceasta ultima remarca ma intorc in camera mea.. incercand sa mai inchid ochii vreun sfert de ora ... caci deja dimineata cu lumina ei prea puternica pentru ochii mei, care sunt obisnuiti mai mult pentru noapte decat pentru ziua, ma indeamna sa ma asez in patul meu caldut si confortabil si sa ma grabesc spre lumea viselor... o lume care este ca o oglinda ce iti reflecta ce-ai facut pe parcursul unei anumite perioade a lumii adevarate, o lume care nu prea e placuta pentru mine .. oare de ce presimt ca nu voi dormi prea bine?
Deci cam atat.. e cam scurt nu stiu daca sunt chiar 40 de randuri.. :(