20-03-2011, 09:39 PM
Lynnusor >:D<
Ce bine ca pot sa-mi continui ficuletul. In primul rand, le cer scuze clor care citea dar am avut o perioaga foarte, foarte incarcata in care nu am mai avut timp sa scriu la fic-uri. Am mai dat cate-un one-shot dar nimic mai mult. Sper ca veti citi in continuare, atat voi cat si altii care nu au citit inca.
Stiu ca acesta este un capitol prost comparativ cu ultimele 2-3 dar ma voi reobijnui repede cu personajele si personalitatile lor si atunci o sa scriu capitole la fel de bune ca si pana acum.
Bun, am terminat cu scuzele. Fara alte adugiri, LECTURA PLACUTA!
Norii negri erau deja gramada pe cer si din minut in minut furtuna ameninta sa inceapa. Eu aproape alergam pe stradute cand am auzit o voce in spatele meu:
-Mai bine te grabesti ca sa nu te prinda furtuna! Era zeul roscat, Gaara, si stiam prea bine la ce se refera.
Era cu sora si fratele lui. Pe Temari o cunosteam. Ma ajutase cu apartamentul. Pe de alta parte, pe Kankuro nu il cunosc. Auzisem despre el ca foloseste papusi si otrava, ca si Sasori.
Am dat din cap si am inceput sa alerg spre casa. Imadiat ce am intrat, am inchis toate geamurile caci calvarul de ploaie incepuse.
Restul zilei nu am facut nimic altceva decat sa stau si sa ma uit pe pereti, neavand nimic interesant de facut.
Spre seara, tunetele si fulgerele s-au oprit, iar la scurt timp lacrimile cerului le-au luat exemplul.
“Este atat de linistit totul†imi spun in gand privind pe fereastra acum deschisa.
Fara sa ma mai gandesc la ceva, mi-am schimbat hainele de casa cu un trening comod si am iesit din apartament.
Mergeam fara vreo destinatie pe stradutele umede si pustii. Incet, incet, casele se rareau si veneau in calea mea tot mai multi arbori iar eu, nedandu-mi seama ma indreptam spre padure. Asa am remarcat ca frunzele incepeau sa se ingalbeneasca si sa cada. Cu cat ma adanceam mai mult in padure, cu atat mai multe frunze ruginite vedeam.
“Ce se aude?†ma intreb in gand. Pe langa fosnetul frunzelor se mai auzea ceva, parca ar fi o gaura neagra sau ceva de genul asta. Am ciulit urechile si m-am lasat condusa de instinct catre sursa zgomotului.
Ma indreptam spre poienita unde mi-am activat pentru prima oara Sharingan-ul si cu cat ma apropiam mai mult cu atat mai puternic era zgomotul. Odata cu cresterea zgomotului, crestea si curiozitatea mea si viteza cu care mergeam. Oare cine era acolo si mai ales, ce facea?
Am ramas surprinsa sa vad ca era Kakashi si se antrena. Mangekiou Sharingan. Al lui era cel mai bun pe care il vazusem pana acum; chiar mai bun decat al lui Itachi. L-am lasat sa faca o pauza, pana in momentul respectiv, stand si privind. Cand s-a asezat, am iesit de dupa copaci si m-am asezat langa el. Stiam de mult ca poseda Sharinganul si imi doream sa ma antreneze si pe mine dar nu voaiam sa curm linistea aceea.
- Ce vant te-aduce pe-aici? intreaba caruntul dupa ce-si drege glasul.
-Plictiseala...ii raspund cu o falsa nepasare.
-Si ce te face sa crezi ca aici nu te vei plictisi?
-Sharinganul! ii raspund la fel de "nepasatoare".
Se intoarce catre mine si ma priveste plin de intrebari in privire. I-am zambit si m-am concentrat puternic pe Sharinganul cel mai slab.
Pentru o clipa, ochii mi s-au schimbat dar imediat ce am simtit durerea aceea intepatoare, am revenit la ochii mei verzi.
-De unde ai tu Sharinganul? ma intreaba uimit, si vadit incordat.
-Poveste lunga...
-Am timp! imi spune curios.
M-am apucat sa-i povestesc toata istoria mea, din momentul in care m-a luat Itachi si pana acum. M-a ascultat in liniste pana cand am terminat de istorisit.
-Si acum ce vrei sa faci? m-a intrebat linistit.
Tacere. M-a luat prin surprindere. Nu aveam un raspuns pentru asta.
-Nu stii, nu? continua el.
Ma uit uimita la el si dau aprobativ din cap.
-Si banuiesc ca vrei sa te ajut cu Sharinganul, am dreptate? ma intreaba zambind.
-O sa ma ajuti? il intreb zambind sincer. Simteam cum bucuria creste tot mai mult in mine si deja nu o mai puteam tine in frau.
-Cum pot sa-ti refuz sclipirea din ochi? imi raspunde razand.
Fara sa ma mai gandesc la altceva, i-am sarit in brate si l-am strans atat de tare incat, Kakashi, cred ca a ramas fara aer.
Eram atat de bucuroasa. Acum ca Itachi nu era cu mine, nu mai aveam pe nimeni care sa-mi poarte de grija asa ca incepusem sa-mi fac griji ca voi fi singura in tot Satul Frunza, fara prieteni si fara nimeni aproape. Insa acum, vazand slipirea blanda din ochii caruntului, am inceput sa sper ca nu va fi asa. Am privit visatoare cerul, fara sa observ ca cel de langa mine s-a ridicat.
-Ce mai stai pe ganduri? In picioare, domnisoara! De data asta vocea aceea ingrijorata si distanta, s-a transformat intr-o voce plina de forta si incredere, gata sa faca pe orcine una cu pamantul.
M-am ridicat si eu hotarata in picioare si am asteptat sa primesc exercitiile cuvenite. Aveam o presimtire cum ca nu va fi deloc usor.
P.S.: stiu ca e scurt capitolul, dar o sa ma revansez cu urmatoarele. Promit solemn!
Ce bine ca pot sa-mi continui ficuletul. In primul rand, le cer scuze clor care citea dar am avut o perioaga foarte, foarte incarcata in care nu am mai avut timp sa scriu la fic-uri. Am mai dat cate-un one-shot dar nimic mai mult. Sper ca veti citi in continuare, atat voi cat si altii care nu au citit inca.
Stiu ca acesta este un capitol prost comparativ cu ultimele 2-3 dar ma voi reobijnui repede cu personajele si personalitatile lor si atunci o sa scriu capitole la fel de bune ca si pana acum.
Bun, am terminat cu scuzele. Fara alte adugiri, LECTURA PLACUTA!
Capitolul 10
Norii negri erau deja gramada pe cer si din minut in minut furtuna ameninta sa inceapa. Eu aproape alergam pe stradute cand am auzit o voce in spatele meu:
-Mai bine te grabesti ca sa nu te prinda furtuna! Era zeul roscat, Gaara, si stiam prea bine la ce se refera.
Era cu sora si fratele lui. Pe Temari o cunosteam. Ma ajutase cu apartamentul. Pe de alta parte, pe Kankuro nu il cunosc. Auzisem despre el ca foloseste papusi si otrava, ca si Sasori.
Am dat din cap si am inceput sa alerg spre casa. Imadiat ce am intrat, am inchis toate geamurile caci calvarul de ploaie incepuse.
Restul zilei nu am facut nimic altceva decat sa stau si sa ma uit pe pereti, neavand nimic interesant de facut.
Spre seara, tunetele si fulgerele s-au oprit, iar la scurt timp lacrimile cerului le-au luat exemplul.
“Este atat de linistit totul†imi spun in gand privind pe fereastra acum deschisa.
Fara sa ma mai gandesc la ceva, mi-am schimbat hainele de casa cu un trening comod si am iesit din apartament.
Mergeam fara vreo destinatie pe stradutele umede si pustii. Incet, incet, casele se rareau si veneau in calea mea tot mai multi arbori iar eu, nedandu-mi seama ma indreptam spre padure. Asa am remarcat ca frunzele incepeau sa se ingalbeneasca si sa cada. Cu cat ma adanceam mai mult in padure, cu atat mai multe frunze ruginite vedeam.
“Ce se aude?†ma intreb in gand. Pe langa fosnetul frunzelor se mai auzea ceva, parca ar fi o gaura neagra sau ceva de genul asta. Am ciulit urechile si m-am lasat condusa de instinct catre sursa zgomotului.
Ma indreptam spre poienita unde mi-am activat pentru prima oara Sharingan-ul si cu cat ma apropiam mai mult cu atat mai puternic era zgomotul. Odata cu cresterea zgomotului, crestea si curiozitatea mea si viteza cu care mergeam. Oare cine era acolo si mai ales, ce facea?
Am ramas surprinsa sa vad ca era Kakashi si se antrena. Mangekiou Sharingan. Al lui era cel mai bun pe care il vazusem pana acum; chiar mai bun decat al lui Itachi. L-am lasat sa faca o pauza, pana in momentul respectiv, stand si privind. Cand s-a asezat, am iesit de dupa copaci si m-am asezat langa el. Stiam de mult ca poseda Sharinganul si imi doream sa ma antreneze si pe mine dar nu voaiam sa curm linistea aceea.
- Ce vant te-aduce pe-aici? intreaba caruntul dupa ce-si drege glasul.
-Plictiseala...ii raspund cu o falsa nepasare.
-Si ce te face sa crezi ca aici nu te vei plictisi?
-Sharinganul! ii raspund la fel de "nepasatoare".
Se intoarce catre mine si ma priveste plin de intrebari in privire. I-am zambit si m-am concentrat puternic pe Sharinganul cel mai slab.
Pentru o clipa, ochii mi s-au schimbat dar imediat ce am simtit durerea aceea intepatoare, am revenit la ochii mei verzi.
-De unde ai tu Sharinganul? ma intreaba uimit, si vadit incordat.
-Poveste lunga...
-Am timp! imi spune curios.
M-am apucat sa-i povestesc toata istoria mea, din momentul in care m-a luat Itachi si pana acum. M-a ascultat in liniste pana cand am terminat de istorisit.
-Si acum ce vrei sa faci? m-a intrebat linistit.
Tacere. M-a luat prin surprindere. Nu aveam un raspuns pentru asta.
-Nu stii, nu? continua el.
Ma uit uimita la el si dau aprobativ din cap.
-Si banuiesc ca vrei sa te ajut cu Sharinganul, am dreptate? ma intreaba zambind.
-O sa ma ajuti? il intreb zambind sincer. Simteam cum bucuria creste tot mai mult in mine si deja nu o mai puteam tine in frau.
-Cum pot sa-ti refuz sclipirea din ochi? imi raspunde razand.
Fara sa ma mai gandesc la altceva, i-am sarit in brate si l-am strans atat de tare incat, Kakashi, cred ca a ramas fara aer.
Eram atat de bucuroasa. Acum ca Itachi nu era cu mine, nu mai aveam pe nimeni care sa-mi poarte de grija asa ca incepusem sa-mi fac griji ca voi fi singura in tot Satul Frunza, fara prieteni si fara nimeni aproape. Insa acum, vazand slipirea blanda din ochii caruntului, am inceput sa sper ca nu va fi asa. Am privit visatoare cerul, fara sa observ ca cel de langa mine s-a ridicat.
-Ce mai stai pe ganduri? In picioare, domnisoara! De data asta vocea aceea ingrijorata si distanta, s-a transformat intr-o voce plina de forta si incredere, gata sa faca pe orcine una cu pamantul.
M-am ridicat si eu hotarata in picioare si am asteptat sa primesc exercitiile cuvenite. Aveam o presimtire cum ca nu va fi deloc usor.
P.S.: stiu ca e scurt capitolul, dar o sa ma revansez cu urmatoarele. Promit solemn!
Hi :3