Long-lost Memories !!!

[yaoi maniac]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Limbaj / Idei / Forma.

Tic! Tac! Doar asta se auzea in acea liniste , lacrimile mele se scurgeau usor de pe obrazul meu pe podeaua rece , la fel ca inima mea, vantul cel rece intra pe geamul deschis si da poza pe care o aveam raft pe jos. Talentul meu imi devea otrava , lacrimile imi deveneau prietene si tristetea se putea observa in ochi mei ce odata erau de un caprui-auriu si acum sunt doar o umbra la ce au fost la fel ca si esentialul ce imi dadea stralucire. Amintirile sunt dureroase , nu imi e frica de ce as putea deveni , imi este frica de ce as putea face. Trecutul era frumos , prezentul este macinator si viitorul sper sa nu il mai apuc. Tot ce cred despre viitor este ca ti-l faci singur , cu alegerile tale, viitorul se poate schimba. Bucuria mea acum e inlocuita cu frica pe care o purtam in inima din clipa in care am facut alegerea sa uit lucrurile urate din trecut. Bunatatea mea s-a facut intelesa de lumea din jur ca o slabiciune asa ca fiecare profita cat mai putea de ea, la fel cum ar face orce muritor. Nimeni nu le pasa ca eu sufeream si ca ceream umpic de atentie. Nimanui nu i-a pasat ca si eu sunt om. De mica imi doream sa devin cantareata sau asa ceva , vroiam sa impartasesc lumii cea ce simt , chiar daca copii se comportau cu mine ca o ciudatenie si mereu ma jicneau si ma beteau. La scoala eram tratata la fel ca un animal, oracat as incerca sa supravuetuiasca tot eram vanata de cei care se considerau diferiri mie , si cand murea nimenui nu ii pasa ,doar isi continuau ce au facut pana atunci. Asta insemna sa traiesti, sa inveti sa supravietuiesti celor care iti vor raul si sa poti invata ca totul are cate o limita . Mi-e nu mi-a pasat si i-am tratat cu multa bunatate chiar daca ei imi aruncau priviri ucigatoare pline de dispert si indeferenta , nu stiu ce ma durea atunci, comportamentul lor sau faptul ca nu credeau ca am sentimente? Acasa parinti mei mereu se certau si mereu isi revarsau supararea pe mine, cand ajungema acasa batuta si plangand , parintilor nu le pasa, ci ma certau ca iar m-am comportat urat cu ceilanti ca asta spuneau copii. Nicaieri nu imi erau bine. Cum sa nu devin un copil plin de ura si suparare daca nu am nici un rost , si in orce as face nimanui nu ii este de ajuns? Parca ieri se intampla sa alerg lacrimand de la scoala , si cand ajungeam acasa incercam sa nu le arat cat de mult mau facut sa sufar , mereu singura , numai eu si jucariile pe care le aveam in camera de zii care uneori imi ridicau moralul , era atat de colorata si plina de amintiri si bune si rele. Pereti camerei erau roz si altii erau oraj spre rosu , tavanul era blo-deschis si parchetul avea un covoras la intrare in forma de urs-panda . Jucariile care odata le impartaseam sentimentele au fost arse din manie. Cu fiecare clipa totul se aduna in inima mea mica si plina de iubire. Poate adevarata mama mi-a daruit atata iubire si atata curaj chiar si in clipa in care se chinuia sa nasca un fratior pe care il asteptam de mult , dar spre ghinionul meu cand la scos , mama, o femeie cu un zambet ce exprima delicatete si chipul ei care imaprtasea lumii cate un pic de bucurie . Dupa ce mama la nascut pe fartiorul mult dorit ea mi-a spus ca "visul meu sa implinit, acum nu mai esti singura , asa cum ti-ai dorit acum ai un fratior , da-i tu numele pentru mine . Rugamintile tale pe care i le cereai lu' Dumnezeu acum sau implinit . Imi promiti ca vei fi curajoasa si ca vei avea grija de fratiorul tau?" Imi spunea ea cu ultima vlaca pe care o mai putea , atunci i-am luat mana si i-am raspuns "Da" cu toata increderea pe care o aveam atunci. La imormatarea ei ,tot era frumoasa. Parul ei negru si ochi ei camprui , poate nu mai avea acel zambet dar totusi era cea mai frumoasa femeie pe care o intlanisem. Ea era imbracata in rochie de matese ,alba pe care trebuia sa o poarte in ziua nunti care era tocmai azii. Nu stiu ce a durut cel mai tare , sa o vad pe mama fara rasuflare sau ca ea imi fusese stalpul de baza si acum eu trebuia sa traiesc fara mangaierile si zambetul ei ? Dupa cateva zile tata l-a luta pe fratiorul meu pe care il numisem "madalin" dupa placul mamei, mereu imi spunea de un prieten al ei cel mai pun pe numel "madalin", el trebuia sa imi fie nas dar a murit intru-un accident de masina in care eram si eu, el a murit taiat de o oglinda, incercand sa ma apare , singurul lui cuvant a fost "Pitico..." , asa obisnuia sa imi spuna cand aveam 3 ani. Pacat ca acel cuvant a fost ca un junghi in biata mea inima plina atunci de rani adanci sapate care poate nu se vor vindeca pana ce eu nu voi murii .
Clepsidra pe care o data o tine-am in mainile mele mici ,acum e sparta pe jos. Orcat as fii vrut sa strang cioburile, mintea nu imi era atunci . Acum nu mai eram un copil nepunticios care plange in fata lumii, odata mi-am facut un juramant langa mormantul mamei ca niciodata nu o sa mai plang in fata lumii" . Macar acest juramant il mai pot pastra . Uneori stau si ma intreb ca daca eram mai puternica in momentul in care tatal meu mi l-a smult din brate pe fratiorul meu , trebuia sa nu mai plang si sa nu ma las batuta poate atunci tata nu mai esea pe acea usa si nu il lasa pe fratiorul meu de 2 saptamanii , in coltul strazii. Dupa moartea mamei el numai gandea logic si credea ca din cauza fratiorului meu , mama nu mai era in viata. Dar totul in acesta lume se rezuma la violenta. Nu mai vroiam sa stau si sa plang asa ca m-am pus pe un pervaz in interior, langa geam. Acel pervaz era destul lung , incat sa pot sta cu picioarele intinse. Stateam si priveam ploaia de afara . Parca eram desprinsa de realitate dar asa imi placea sa fiu. Lasata in singuratate. Clanta usei mele incepea sa se balangaie , stiam ca tata vroia sa imi ceara scuze din cauza palmei pe care mi-o daduse acum 30 de minute.
~~ Intr-o zii ~~~

Era o zii cu norii fumuri . Era o zii in care imi descria sentimentele mele, eram la fel ca acum 3 ani : indeferenta , suparare, ura . ... Numai asta stiam , zambetul ce o data ziceai ca era o floare acum sa ofilit de pe fata mea ,retrasa in intuneric. Tatalui meu nu ii placea ca mai tine-am si atunci poza mamei . Dupa moartea ei , tata nu ii mai placea sa ii auda numele mamei sau sa se mai zica ceva de ea. Incerca sa o uite ... Dar si eu stiu cum e sa vreu sa uiti ceva care nu iti mai da pace. Stiu cum e am trecut si pe acolo ... , uneori as vrea sa raman intemniptata in gandurile mele, dar asa ceva nu se poate... Stand in camera mea cu pareti de o culoare oraj-palai , ma uitam pe un album-foto de cand eram eu mica. "Ce dragutza eram , ce zambet ...". Gandeam eu schitand un zambet dupa mult timp . Credeam ca e imposibil sa mai zambesc dupa ce viata de loveste din plin , dar asa era mama mereu ma facea sa zambecs chiar daca numai e tot imi da puterea sa mai suport abesenta ei. Poate ma mai certa ... dar asta era , cred ca daca eram in locul ei as fii facut la fel. Dupa multe intamplari care mau chinuit cu fiecare zii ... insfarsit aveam linistea interioara , stateam pe pat si eram atat de abesnta de la orce din jur. "Daca toata viata ar fi la fel , acum eram cea mai fericita fata de pe planeta". Dar asa ceva pentru mine nu mai exista , inainte daca credeam in zane si inorogi fermecati , la iubirea eterna si la un final fericit , acum sunt doar amintiri inchise intr-o cutie , abandonata undeva in amintirile de mult pierdute.[attachment=1417]