Nu meriţi să guşti nemurirea

[Sayuuki]

Scuze de întârziere, dar am fost plecată pe la ţară unde n-am avut PC. De asemenea voi pleca curând în vacanţă şi nu cred că voi avea acces la internet destul de mult timp, dar sigur revin în septembrie.

Prolog:

Să trăieşti nu înseamnă neapărat să simţi. Să zâmbeşti nu înseamnă neapărat să fi fericit. Uneori lucrurile mici pot şi mult mai valoroase decât ideile măreţe şi imposibile. Simţea că se va prăbuşi sub povara acestor prea multe sentimente ce se năşteau în inima ei seacă. Dar totuşi avea nevoie să ştie că, oricât de imposibil ar fi fost, ceva care să o susţină exista. Umbre, sunete şi adieri uşoare. În agonie, acestea deveneau singurele ei mângâieri. Libertate.

Capitolul 2: Altă Viziune

Fata sări direct de pe geam în curtea mare ce înconjura casa. Cei trei vampiri locuiau într-o casă spaţioasă, cu doar un singur etaj. Foarte multe camere se aflau însă în subteran, unde ei stăteau pe timp de zi. Dar, pentru că ei erau ceea ce se poate numi un vampir pursânge, lumina nu-i afecta.
Sayuuki ar fi vrut să întrebe ceva, dar observă că sora sa stătea în genunchi, aplecată cu chipul spre iarba moale. Fata se apropie ca să se uite mai atent, iar sora sa îi făcu semn să vină mai aproape:
- Ce crezi că poate fi asta? întrebă Ankaara, arătând cu degetul lung şi subţire spre un obiect care emana o lumină slabă.
- N-am mai văzut aşa ceva niciodată; cred că e un…pandantiv. Sayuuki luă uşor între degete şnurul negru de care atârnau trei bucăţi cioplite din chihlimbar. Pandantivul avea o formă destul de neîntâlnită, semănând cu o stea cu patru colţuri; celelalte două bucăţi aveau forma unor romburi alungite şi erau fixate la locul lor de nişte noduri ale şnurului negru. Fata luă pandantivul şi îl puse la gât.
În acel moment i se păru că vede un băiat care fugea, uitându-se mereu în spatele său. Se putea citi pe figura lui sentimentul acela de spaimă, de frică pentru ceea ce-l urmărea; încerca să se elibereze din acel loc ce i-a adus numai durere, dar starea de agonie în care se afla deja îi seca toate puterile. Îl văzu cum îşi duse mâna la piept şi, cu părere de rău, îşi rupse colierul ce-l purta la gât, lăsându-l în urmă, continuându-ţi fuga care părea că devenise întreaga sa viaţă.
Pentru o secundă, Sayuuki îşi pierdu echilibrul. Simţea că totul în jurul ei cade, durerea punând stăpânire pe ea. Îşi desfăcu uşor şnurul negru ce atârna de gâtul ei şi îşi lăsă capul în jos:
- Te rog să uiţi ce s-a întâmplat, îi spuse Sayuuki surorii sale, fără să o privească. Ankaara rămăsese mirată, nu înţelegea de ce sora sa păstra distanţa aceasta între ele. Începuse să fie deranjată, uneori poate jignită de neglijenţa şi indiferenţa cu care o trata sora sa. Încercă să-i citească gândurile şi înţelesese:
- De ce? De ce ascunzi totul în felul acesta?! E dur. Pur şi simplu dur şi de neînţeles. Sayuuki, explică-mi şi mie de ce prezenţa ta devine din ce în ce mai apăsătoare!
Sayuuki îşi ridică ochii şi privi persoana care aproape ţipase la ea. Se simţea ameninţată de simplul fapt că sora sa începea uşor să o urască. Şi încă Ankaara nu ştia prea multe.
- Ankaara, te rog să înţelegi că pentru mine orice lucru mărunt are o însemnătate. Înţelege că eu pun prea mult suflet în ceea ce mi se întâmplă şi nu mai încerca să schimbi lucrurile. De când părinţii noştri au murit, eu m-am schimbat mult. Aminteşte-ţi doar şi vei înţelege.
- Eşti liberă. Ankaara nu spuse mai mult de-atât. Şi nici nu era nevoie.

Sayuuki intră pe uşa din faţă, urcând scările masive care trosneau la fiecare pas. Se îndreptă spre o uşa mare din lemn ce se afla la capătul coridorului lung şi întunecos care i se ivi în faţă. După ce fata deschise uşor uşa, prin întuneric se puteau distinge două perechi de ochi sângerii care strălucea alături de luna care se ivise la geam.
- Yuzuki, azi s-au întâmplat atât de multe lucruri…lucruri care ar putea fi fără sens.
- Trăieşti în întuneric; lucrurile care se întâmplă în lumină nu vor avea niciodată o explicaţie. Ştiu totul, l-am văzut şi v-am văzut; şi poate ar fi mai bine să pleci.
- Poate…
Şatena oftă. Ştia că acel chip pe care-l văzuse avea o semnificaţie; şi mai ştia că din cauza lui multe lucruri se vor destrăma. Simţi mâna rece a fratelui său pe umărul ei. Atingere aceea de gheaţă urcă uşor spre gâtul ei; o secundă mai târziu simţi mirosul propriului sânge, miros care o făcea să simtă cât de seacă poate fi nemurirea. Se ridică şi îşi puse mâna peste mica înţepătură. O picătură de sânge cald ajunse pe degetul ei, apoi pe obrazul celui ce i se afla în faţă. Îl împinse uşor până la perete şi înghiţise în sec. Se săturase de această foame. Nu se putea sătura cu alt sânge decât al fratelui ei; altceva i se părea sec. Şi aşa ajunse să ţină la el într-un mod pe care nici ea nu-l înţelegea. Se simţea ca o trădătoare, pentru că sângele acesta pe care ea îl dorea era destinat altcuiva. Cuiva care n-ar fi ierta-o niciodată; Ankaarei. Şi totuşi simţea că acest Yuzuki o acceptă şi o înţelege; ajunsese să creadă că ceea ce simte ea pentru el ar pute fi reciproc. El se afla în faţa ei, aşteptând. Ea mai mirosi odată aroma care încă plutea în aer.
Îşi înfipse colţii adânc. Simţi cum sângele lui se contopeşte cu al ei, cum el devine o parte din ea. Auzi însă un sunet, şi căzu pe podea, rezemată de un fotoliu. Pe holul întunecos răsunau sunetele unor paşi apăsaţi.