ETER

[candy_cane]

A/N: Îmi pare rău că a durat atât până am postat ceva nou la povestea asta. Nu am uitat de ea, numai că m-am ocupat de alte capitole, la alte poveşti... Şi nah! Plus că am avut treabă grea şi cu tezele.. heh
Ei bine, am să pun unul acum, sper să fie bun!
Spor la citit!

CAP 17

Tânguitul aproape agonic al unor sufletele care păreau să răsufle peste ea, să o sufoce într-o înbrăţişare nedorită, o trezi. Dar nu numai sunetul cât mai ales sentimentul că ceva nu era în regulă, o făcură să tresară, zguduind lumea din jurul ei. Mişcarea bruscă fu însoţită aproape imediat de un sunet lipicios, un pleoscăit umed, dar nu de apă, ci mai degrabă de ceva dens, slinos. Simţindu-şi stomacul ridicându-se în gât, bila amară inundându-i gura, Alex se săltă uşor în coate, abia atunci realizând că stătuse întinsă pe fundul a ceea ce părea o barcă. Umezeala din aer şi mirosul a ceva fierbinte o făcură să strâmbe din nas şi să se mişte şi mai precaut, barca balansându-se periculos dintr-o parte în alta, dar când ochii ei se adaptară la semiobscuritatea priveliştea care o întâmpină o convinse că presimţirea pe care o avea era întemeiată.

Atât marea pe care naviga în derivă, cât şi cerul erau nişte mase negre, pline cu o puzderie de stele, care creeau suficientă lumină cât să lumineze totul într-o aură fantomatică. Luna nu se vedea nicăieri, iar norii, nelipsiţi din lumea reală, nu erau prezenţi aici. Marea şi cerul se contopeau perfect, încât Alex avu la începu împresia că e pierdută printre stele, urmând un soi de drum luminos ciudat care ar fi trebuit să o ducă cine ştie unde. Ochii ei căutară un semn a existenţei unui ţărm îndepărtat, dar nimic nu se ivi în faţa ei, sau pe laterale. Nimic, doar clipocitul acela langunos, ca o mângâiere rece şi slinoasă, îi mângâia auzul.

Realizând că nu avea ce să mai vadă în depărtare, fata oftă, lăsând aerul să îi iasă din plămâni, şuierător şi disperat. Unde se afla şi unde se ducea? Nu îşi aducea aminte să fi pornit în vreo călătorie pe mare, cu atât mai puţin într-o bărcuţă fără vâsle sau pânză. Nu îi plăcea golul de aer rece care trecea atât la nivelul apei cât şi prin ea. Nu îi înţelegea total semnificaţia, dar ştia că nu era de bine.

Inhalând brusc aer, Alex îşi deschise gura, şi urlă din toţi rărunchii, chemând acele spirite cu care se obişnuise de mică. Vocea ei pluti în depărtare, dar nu îi răspunse nimic, iar asta o îngrozi chiar mai tare decât prezenţa aproape veşnică a monştrilor care o pândiseră atâţia ani de-a rândul din străfundurile întunecate a minţii ei.

Simţindu-şi inima zguduită de liniştea care părea să o sufoce, Alex încercă din nou, iar şi iar, observând cu groază cum întunericul părea să îi mănânce strigătele, ajunse de acum la disperare pură, înecate de lacrimi şi neputinţă. Răsucindu-se pe loc, căutând un semn, cât de îndepărtat că fusese auzită, deşi o parte a minţii ei îi spunea că nimeni nu era viu aici ca să poată răspunde, Alex urlă numele celor trei mare, din nou, gâfâind după fiecare încercare, luptându-se cu panica.

Nu era vorba de frica de întuneric, căci stelele acelea mistice îi ofereau suficientă lumină încât să vadă unde se afla, şi nici de singurătate, căci de-a lungul vieţii fusese mai mult singură decât împreună cu cineva. Nu, niciunul din lucrurile astea nu o deranjau în măsura în care să se apuce de urlat, şi nici necunoscutul nu o mai surprindea de acum. Neştiinţa şi presupunerea morbidă că ea se îndrepta spre o moarte sigură, asta era cauza panicii care îi rodea sufletul. Continuând să urle, practic stând în picioare în barcă, aplecată în faţă, cu unghiile înfipte în carnea moale din palme, Alex îşi închise ochii, lacrimile curgându-i acum în voie pe obraji.

Nu dură mult până când gâtul o lăsă, doar un croncănit părăsindu-i buzele, alăturându-se tânguirilor molatice care o treziseră. Lăsându-se înapoi în barcă, îşi înconjură genunchii cu braţele, sprijinindu-şi capul de ei, dar nu scoase nici un sunet. Nu mai vroia să urle, căci îi era frică de reverberaţia propriei voci, singuratică şi spartă prin spaţiul acela care părea infinit. Muşcându-şi buzele, simţind vag înţepătura neplăcuta a dinţilor pe pielea care ceda sub presiunea continuă, bruneta încercă să găsească un plan, o soluţie la situaţia ei actuală. Nu îi era neapărat frică de moarte, dar nu voia să plece din lumea de la suprafaţă în felul acesta. Nu voia să se trezească dintr-o dată moartă fără să fi avut o cauză violentă, o luptă în urma căreia să fi pierdut tot.

-Nu te mai gândi atât de mult la ce nu poţi schimba!...

O tânguire apatică îi ajunse la urechi, venind parcă de nicăieri şi reverberând în jurul ei, dând impresia că sunetele o înconjurau, o asaltau de peste tot. Zvâcnind din nou în picioare, fata căuta sursa imediată a cuvintelor, dar, nevăzând nimic, sufletul ei se crispă şi mai mult, crezând că înnebunise în cele câteva minute decând stătea acolo.

„Oare să fie doar cîteva minute? Nu ştiu de ce am impresia că timpul aici nu se măsoară aşa cum se face la suprafaţă!” ochii ei verzi, înroşiţi de lacrimile vărsate până atunci, i se roteau nebuneşte în cap, în timp ce ea scana zona imediat apropiată bărcii ei simple şi reci.

-Alătură-te nouă!

Din nou, vocile acelea seci de orice emoţii, fără fluctuaţii sau vibraţii, venind parcă din apă, se făcură auzite. Erau mai multe, şi totuşi păreau una singură, o intonaţie aparte, poate chiar cea a morţii îi vorbea tinerei în acest punct dintre viaţă şi moarte.

Scuturând din cap, înghiţind în sec, Alex se îndepărtă de margine, se lăsă pe vine şi îşi ascunse capul în palme, preferând întunericul acela familiar. Apa începu să capete o mişcare vagă, ca şi cum ceva de sub barcă începuse brusc să se mişte, creind valuri din ce în ce mai mari care se izbeau de lemn cu o limpăială morbidă, dezgustătoare. Scuturând iar şi iar din cap, Alex începu să tremure, incapabilă să se oprească, mintea fiindu-i parazitată de aceeaşi idee: orice ar fi făcut tot avea să moară. Încercă să invoce singurul lucru care îi dăduse în trecut suficientă forţă ca să poată trece peste orice obstacol, acelaşi lucru care o făcuse să înainteze mereu în drumul ei spre fostul ei cămin, către monştrii şi pericol, dar nu reuşi. Imaginea era acolo, sentimentele aşteptau în spatele unui paravan subţire, dar nu putea ajunge la ele, oricât s-ar fi întins, oricât ar fi zgâriat la pânza care le acoperea. Panica se instală aproape instantaneu când îşi dădu seama că începea să uite bucăţi importante din viaţa ei. Încrederea ei se risipi ca fumul într-o briză puternică, dar, stoică din fire, nu se ridică, în ciuda chemărilor din ce în ce mai insistente a fiinţelor care colcăiau în apa agitată.

O lumină gălbuie, demonică, se ridică din apă, iluminând totul cu strălucirea ei, iar flăcări micuţe cuprinseră barca lingând lemnul umed, uscându-l şi distrugându-l, încet dar meticulos. Sfârâitul şi mirosul de ars, plus o altă duhoare, de peşte uscat la soare, sau de corpuri descompuse într-o baltă stătută, o învăluiră, sufocând-o, dar ea nu cedă tentaţiei de a se uita la ceea ce se ridica din apă.

Dacă s-ar fi uitat în acel moment în valuri, ar fi observat nişte forme care aduceau vag a corpuri omeneşti, plutind fără vlagă, venind înspre barcă, atingând-o în treacăt şi mergând mai departe, sufletele decedaţilor fiind împinse mai departe de un curent inexistent la suprafaţă. Lumina şi mişcarea care agitau ambarcaţiunea lui Alex proveneau din străfunduri, un soi de stâlp de flăcări verzulii ridicându-se din întunecime spre ea, spiritele acelea trecătoare evitându-l pe cât posibil. Cei câţiva morţi care ajungeau în dreptul stâlpului erau arşi instantaneu, distruşi de o forţă care căuta să o omoare pe Alex cu orice preţ.

Strângând dinţi, Alex începu să cânte, la început murmurând, linia melodică vibrându-i din corpul micuţ, zguduit de sughiţuri de plâns, cu forţă, în ciuda sentimentelor care păreau să o domine. Pe măsură ce versurile îi dădură încredere în sine, lumina începu să pălească, iar focul se domoli, însă urletul care se ridică din adâncuri, mai mai că o făcu să uite de semnificaţia melodiei. Incantaţia continuă să curgă în valuri line direct din sufletul ei, dar Alex nu îşi deschise ochii, prea speriată să facă altceva decât să cânte, folosindu-se de toată capacitatea plămânilor ei ca să dea convingere versurilor, deşi nu credea în totalitate în puterea lor.
Chiar înainte ca prezenţa aceea malignă să dispară, vocilea acelea pline de răutate ajunseră din nou la urechile ei.

-Nu vrei să accepţi inevitabilul şi să mori repede, dulce Alexandra Marie Weston! Vrei să îi faci pe cei care te aşteaptă să sufere mai mult timp, până ce tu te vei stinge, căci vei muri, asta ţi-o putem garanta! Atunci suferă!

Vorbele ciudate, încărcate de ură atât pentru ea cât şi pentru cei pe care îi proteja, o uimiră atât de mult încât deschise ochii în ciuda sentimentului că nu ar fi trebuit să facă asta, dar căldură insuportabilă şi lumina aceea ciudată dispăruseră din nou în adâncuri. Alex nu încercă să se apropie de margine ca să se uite după ea, căci ştia că măcar jumătate din ceea ce spusese vocea aceea era adevărat. Ce o uimea cel mai tare era faptul că entitatea aceea îi ştiuse numele întreg, nume pe care nu îl folosise niciodată până atunci.

Oftând, bruneta se lăsă pe spate în barcă, ducându-şi picioarele la piept, cu faţa îndreptată înspre o parte a bărcii, doar o bucată din cerul veşnic înstelat apărând în colţul ochiului stâng, o imagine vagă, periferică, toată atenţia ei îndreptată înspre forul ei interior. Închizând ochii, Alex începu să fredoneze din nou, melodia tristă şi magică vibrând mai tare în noapte decât o făcuse vocea ei la volum maxim. Ar fi vrut să îşi ceară scuze în avans pentru ce urma să se întâmple de la cei care cu siguranţă o vegheau, dar ştia că nu putea. O lacrimă amară îi alunecă pe obraz, urmată imediat de alta şi de alta.

Adormi în curând, zguduită de plâns şi de coşmaruri, barca vieţii ei urmându-şi nestingherită cursul pe valea morţii, înaintând din ce în ce mai mult în întunericul de nepătruns a vieţii de apoi.


-ÃŽntre timp-


Sălile palatului părea animate de o viaţă din ce în ce mai agitată pe măsură ce oaspeţii săi începură să se trezească. Creaturi de toate mărimile şi rangurile, cutreierau coridoarele, încercând să urmeze fiecare ordin strict pe care îl dădea. Dar el tot nu se putea dezmetici din starea de părăsire pe care o avea. Golul din inima lui, deşi ar fi trebuit să dispară o dată ce îi oferise muritoarei protecţia lui veşnică, se adâncea pe măsură ce timpul continua să se scurgă iar fata nu se mai trezea.

Trecuseră deja două săptămâni decând îi adusese pe toţi cei şase oameni în casa lui, dar starea ei nu se îmbunătăţise deloc. Ba mai rău, ea continua să fie măcinată de o boală necunoscută lui sau vindecătorilor lui. Nimic nu părea să o ajute, cu atât mai puţin îngrijirile pe care i le oferea medicul lor. Nu putea pricepe ce se întâmpla, dar văzând-o sfârşindu-se sub proprii ochi nu îl ajuta deloc. Era atât de mânios că nu putea face nimic încât aproape că omorâse jumătate din personalul său într-un acces de furie.

Oftând, uitându-se la singura care ar fi putut să termine războiul, singura care ar fi putut să unească două armate şi să le şi conducă, Llyr realiză cât de mult însemna ea pentru lumea asta. O dată cu moartea ei pierdeau şi singura şansă de a termina un război care dura de prea mult timp.

-Mare conducător, avem veşti din lumea de la cealaltă lume: se pare că un grup de Vânători a fost încolţit de Proscrişi chiar la graniţa cu una din regiunile în care oamenii noştri stau deghizaţi apărând zona. Să îi ajutăm? vocea unuia dintre generalii săi îl readuse din nou în prezent, ochii lui lipsiţi de strălucire fixându-se cu greu asupra formei plecat din faţa lui.

-Acţionaţi cât mai rapid cu putinţă. Luaţi-l pe Mike Holt cu voi în caz că vreunul din ei e rănit. Dacă se întâmplă ceva grav în acea regiune ordonă evacuoarea oamenilor şi luaţii pe Vânători cu voi şi aduceţii aici! ordinele, rigide şi prompte, vibrară în camera aproape goală în timp ce generalul se înclină din nou şi plecă.

Înainte de a ajunse la uşă însă, Llyr îl opri cu o mârâitură din fundul pieptului, făcându-l pe celălalt dragon să înţepenească în loc.

-Generale Baght, mobilizează-ţi divizia ca, în caz de pericol, să acţioneze cât mai eficace împotriva Proscrişilor. Vreau să fie distruşi imediat, fără ca vreunul din oamenii noştrii să sufere.

Înclinându-se încă o dată în faţa conducătorului său suprem, Baght se întoarse din nou pe călcâie şi ieşi afară din sală, transformându-se aproape imediat şi dând semnal trupelor sale să pornească la luptă. Războiul începuse!

Frecându-se la ochi cu o mână tremurătoare, Llyr îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, simţindu-şi sufletul cum încearcă să se smulgă de la locul lui pentru a-l urma pe cel al fetei. Dar lumea lui nu era aceeaşi cu a ei, iar viaţa ei nu îi aparţinea. Încercările de apropiere erau o prostie şi nu aveau să se soldeze decât cu eşec. Cu toate acestea, el nu înceta să spere că poate, ea îl va auzi şi va opri astfel drumul ei spre moarte.

-E un lucru foarte periculos, Sire, ceea ce încerci să faci! murmurul slab de dezaprobare din partea prim-generalului său, îl făcu pe mare dragon imperial să deschidă un ochi obosit şi să se uite la uşa care dădea spre sălile palatului său.

Manticora stătea acolo, coada lungă fluturându-i în spate, cu privirea aţintită asupra lui, fără să îi fie frică de mânia care părea să fie singurul sentiment care îl mai mobiliza pe dragon de ceva vreme încoace. Pufnind scurt, Llyr Dallilian închise din nou ochii, ignorând tot ceea ce avea de spus Fenur. Nu că nu i-ar fi păsat ce spunea, dar ştia precis că generalul său, prietenul său cel mai vechi, avea mereu dreptate. Iar în momentul de faţă chiar nu voia să îi dea dreptate.

-E un joc pe care nu ar trebui să îl joci, Llyr, asta dacă nu cumva vrei neapărat să pierzi?! Ea nu se va întoarce la noi aşa... Nu cred că se va mai trezi vreodată, dar asta nu ar trebui să te facă să îţi pierzi capul! vocea agasantă a manticorei şi apropierea lui de scaunul cu spătar înalt pe care stătea dragonul, smulseră un alt tunet de mârâituri.

În mod normal, asta ar fi însemnat sfârşitul discuţiei, dar Fenur continuă, ştiind că altfel nu îşi va face prietenul să cedeze în faţa sentimentelor. Llyr avea darul nemăsurat de a ţine totul în el până la epuizare. Cu toate că dragonul era încăpăţânat, el, ca şi prieten al lui, nu va aştepta să vadă când va cădea, doborât de sentimente de vină. Fenur îşi punea viaţa în joc pentru fericirea prietenului său. Dacă moartea lui îl va face pe Llyr să înceteze în a se apostrofa singur pentru ceva care nu ţinea de el, atunci aşa să fie.

Un schimb aprins de mârâituri urmă imediat după cuvintele aspre ale manticorei, furia albă din dragons crescând peste limitele suportabilului. Strângând din maxilare atunci când Fenur atinse coarda sensibilă din inima lui legată de sentimentele sale pentru fată, Llyr de abia se abţinu să nu sară asupra generalului şi să îl sfâşie cu mâinile goale. O ceartă aprinsă între conducător şi prim-general nu ar fi fost bine primită în momentul de faţă, dar Fenur continua să îi apese butoanele, enervându-l din ce în ce mai tare.

-Ai face bine să încetezi! abia reuşi să pronunţe printre dinţii încleştaţi dragonul, urmărindu-l pe Fenur cu ochi înroşiţi de ură.

Manticora doar pufni superioară, oferindu-i o mârâitură de dispreţ ca răspuns.

În secunda următoare, cu un urlet care zgudui întreaga vale, atrăgând atenţia tuturor supuşilor care rămaseră apoi cu sufletul la gură, dragonul cel mov se aruncă asupra creaturii mai micuţe, transformându-se în forma lui naturală. Mai mic şi mai iute decât imensa reptilă cu aripi de pene, Fenur se strecură afară din palat, mârâind lucruri de neînţeles la adresa urmăritorului său dezlănţuit. Strecurându-şi cu greu trupul prin uşa de la camera sa, Llyr fugări micul ghem de blană roşiatic până afară, când se aruncă asupra lui, pregătit să îi rupă coloana între dinţi. Dorea să îi simtă sângele fierbinte pe limbă, iar asta cât mai curând.

Evitând la mustaţă atacul, Fenur se aruncă într-o parte, printre picioarele dragonului, şi alergă prin spate, sărind peste coada periculoasă şi pregătindu-se să se năpustească asupra spatelui descoperit a lui Llyr. Nu degeaba era el prim general!

Prea orbit de furie ca să mai raţioneze calumea, reptila se trezi cu prada sa în spate, o durere agonică străfulgerându-i ceafa. Manticora continuă să îl muşte, smulgându-i solzii unul după altul, în ciuda tuturor sforţărilor lui de a-l îndepărta. Când durerea ajunse la un punct de nesuportat, Llyr se trânti pe spate, reuşind astfel să scape de generalul său.

Gâfâind, tremurând atât din cauza furiei cât şi din cauza durerii, dragonul îl fixă pe Fenur cu o privire ucigătoare, dar nu îl mai atacă. Era clar că, în stadiul în care se afla, nu va reuşi niciodată să îl omoare. Coborându-şi capul, înclinându-şi gâtul lung în faţa manticorei, Llyr îl salută, apoi se întoarse şi îşi deschise aripile, luându-şi zborul către locuri numai de el ştiute pentru a se calma.

Oftând, Fenur se uită cu tristeţe la ghearele lui pline de sânge, imaginea cărnii dezgolite dintre umerii conducătorului lui făcându-i inima să pulseze dureros. Nu aveam cum să îl ajute altfel decât aşa. Cu toate că era cel mai deştept şi cel mai puternic din tot regatul, Llyr rămânea o creatură ghidată de instinct, partea lui animalică fiind câteodată mai puternică decât partea lui raţională. Nu aveam cum să îl calmeze. Tristeţea maticorei căpătă curând altă formă când se gândi la fata care murea încet în camera lordului său. Ei chiar nu avea ce să îi facă, deşi încercase de câteva ori să vorbească cu ea în vis, dar nu reuşise. Acolo unde se afla ea, nimeni nu putea ajunge.

Oare ce avea să se întâmple cu restul lumii acesteia? Care era rolul lor, până la urmă?