ETER

[candy_cane]

Teru ca sa iti raspund la intrebare, desi suna cam ciudat : da, numai mintea ai a..."plecat". Era totusi un vis, un soi de teleportare a mintii catre alte dimensiuni ^^ Sper ca nu o sa mai existe confuzii. cat priveste personajul care i-a zis acele lucruri fetei noastre.. o sa te las sa vezi :D

CAP 9

Trecuseră cinsprezece zile de când fusese rănită micuţa lor prietenă, şi nimic nu părea să arate o îmbunătăţire a stării în care se afla. Din cauza asta, cei cinci se simţeau mai neputincioşi decât până atunci, căci nimic din ce făceau nu părea să le-o adică înapoi. Durerea de a pierde singurul sprijin moral, cât şi magic, îi aducea pe culmile disperării, şi dacă nu ar fi existat acele mici răgazuri în care ea îşi revenea, poate că ar fi trecut demult de bariera invizibilă care se afla atât de aproape.

Războiul continuase, la fel de aprig, poate chiar mai rece, şi mai sălbatic decât până atunci. Forţa apărării, a dreptăţii şi cutezanţei se ţinea la fel de tare pe poziţie, poate chiar şi mai şi, căci acum se temeau pentru viaţa unuia dintre ei. Însă nici o rază de speranţă nu ridica vălul negru care coborâse peste ei. Nimic nu părea să le uşireze soarta, ca şi cum magia care îi protejase până atunci dispăruse fără urmă, lăsându-i singuri pe lume, zbătându-se în neputinţa de a termina odată cu toate.

Dar reuşiseră să se organizeze cât de cât astfel că: numai trei dintre ei plecau pe teren, câteodată Mike însoţindu-i pe cei doi prieteni aleşi aleatoriu, dar de cele mai multe ori rămânând cu Alex în timp ce aceasta se lupta între realitate şi vis, mereu în dureri atroce. Din păcate rănile de la umeri nu păreau să se vindece defel, iar pielea din acea zonă deja începuse să capete nuanţe îngrijorătoare de mov spre negru.

*Se cangrenează? Cum de e posibil să se cangreneze? I-am dat atâtea antibiotice, am curăţat fiecare rană la perfecţie! Cum se poate?* se tot întreba doctorului, zi se zi, din ce în ce mai îngrijorat din cauza stării foarte precare a vechii lui prietene.

Nimic nu părea să îi uşureze suferinţa. Calmantele nu funcţionau, şi de fiecare dată când încerca să îi dea acele pilule Alex le scuipa, urlând de durere, plângând şi zbătându-se în pat, încercând să respire. Nimic! Nu puteau face nimic pentru ea.

Într-un moment de repaos, în care Alex nu asuda, transfigurată de durere, ci stătea liniştită pe pat, uneori vorbind cu ei, se întâmplă ca toţi să fie acolo, fiecare pierdut în gândurile lui negre. O linişte mormântală se aşternuse peste cei şase ca un văl greu care nu putea fi ridicat cu uşurinţă. Alex îi simţea cum se zbat pe marginea unei prăpăstii înspăimântătoare, dar nu putea face altceva decât să aştepte şi să spere că ajutoarele vor veni.

Nu îl mai visase nici pe Llyr nici vreuna din creaturile atot puternice care cică creaseră universul. Nu mai visase nimic din cauza durerilor care venea în valuri întrerupte şi fierbinţi peste corpul ei şi aşa slăbit. Dar ar fi făcut orice ca să se întoarcă măcar o dată înapoi în lumea dulce a dragonului imperial. Ar fi dat orice să mai audă vocea sâcâitoare a fetiţei care fusese odată.

-Ştiţi... Nu am vrut să vă aduc pe niciunul în povestea asta. Nu am vrut să se ajungă aici.. vocea ei slăbităreuşi, printr-un miracol, să ajungă până la urechile lor.

Feţe palide, aproape pământii, nerase, supte din cauza grijilor, se ridicară, astfel că bruneta reuşi să le vadă ochii goi de orice expresie în care se oglidea numai clipul ei alb, slab, cu cearcăne adânci şi cu ochii înfundaţi în orbite. Păreau nişte stafii, poate chiar mai rău decât atât, dar grija ei pentru sănătatea lor îi făcură să se gândească la lucruri ciudat.

-Nu... Nouă nu ne mai pare aşa de rău. Dacă am simţii ceea ce simţeam atunci nu am mai fi noi. Ne-am maturizat. Îmi pare rău că te-am învinuit de atâtea ori şi am făcut atâtea lucruri jignitoare şi dureroase la adresa ta.. Poate că părerea mea de acum nu valorează nimic pentru tine, dar nu vreau să mă urăşti pentru o veşnicie... lacrimi amare curseră pe obrajii plini de tuleie negre ale lui Richie.

-Ştii? Nu mă mai interesează ce s-a întâmplat atunci.. Oricum, chiar dacă ai încerca din nou nu ai mai avea ce să frângi... În plus, voiam să vă spun că vă puteţi întoarce la vieţile voastre normale.. Voi rămâne eu să aştept şi să păzesc aceste meleaguri. Voi puteţă să uitaţi de tot! Eu vă dau voie, căci nimic nu vă ţine aici, decât poate gândul apăsător al unui lucru rău făcut în trecut... zâmbi cu jumătate de gură tânăra, prea şocată de scuzele brunetului pe care se părea că nu putea să îl uite.

‚Dar măcar pot să fac un demn de laudă : rămân aici ca să am grijă de ceea ce tatăl meu nu a mai putut. Va trebui să mă descurc singură... Nu-i nimic! Voi reuşi şi asta!’ gândurile ei se pierdură în planuri încâlcite care fură întrerupte de un scârţâit şi un bubui sonor.

-Te-ai tâmpit de tot? Cum să te lăsăm aici? Nu eşti în nici-o măsură să ne spui că poţi apăra tot ţinul ăsta de creaturi alea! Nu poţi să neceri asta! Eu unul nu voi accepta! vocea aproape asurzitoare a lui Tom o înspăimântă.

Lacrimi se adunară în ochii ei, şi dacă nu ar fi observat cu toţii sclipirea ciudată din ei ar fi crezut că în sfârşit se gândeşte serios la ceea ce le cerea celor cinci. Tremurând toţi, se uitară la ea cum se chinuie să se ridice din pat, deşi rănile nu îi permiteau în mod normal să se mişte atât de mult. Era hotărâtă să se ridice şi să îi facă să înţeleagă ceea ce refuzau să audă.

Deşi de abia putea să îi mişte umerii, Alex îşi muşcă limba în timp ce se ridică încet, dar sigur de pe pat. Broboane de sudoare îi curgeau pe faţă, dar ea nu se lăsă. Nici nu voia să audă! Cum să rămână ei aici, când oricât s-ar fi luptat, numărul celorlalţi nu părea să scadă? În plus, în ultimele trei zile fiecare fusese cel puţin la un pas de moarte. Nici ea nu voia să îi mai vadă aici!

-Eşti un prost! Nu mai ai nimic de făcut aici .. gâfâi, stând în picioare.
Chipul i se întunecase din cauza durerii, dar nici că se lăsa învinsă de aşa ceva.

-Nu mă interesează dacă tu te crezi prietenul meu! Eu nu v-am văzut decât pe nişte puşti ciudaţi care nu aveau pe nimeni. Din milă v-am adus alături de mine când nimeni nu voia să vă primească! Duceţi-vă acasă şi trăiţi-vă ce v-a mai rămas din viaţa asta de tot rahatul! Nu vreau nişte plângăcioşi care nu pot accepta moarte în rândurile propriei armate pe lângă mine! Prezenţa voastră nu mai e necesară! urlă tânăra, aproape sufocându-se în ţipete pline de un adânc dispreţ.

Dar numai ea ştia cât de false erau defapt toate cele spuse. Numai ea ştia unde era adevărul îngropat, dar nu îi voia morţi pe niciunul din ei. Le văzuse feţele şocate, le văzuse trăsăturile animate acum de furie şi durere, dar nu voia să îi facă să rămână. Îi voia departe, cât mai departe de aici, păziţi de toate acele greutăţi pe care avea să le îndure chiar ea.

-Deci aşa? Despre asta a fost vorba tot timpul? jignirea adâncă din tonul lui Josh o făcu să regrete pentru un moment că îi rănea astfel.

-Eşti patetică.. Cu adevărat patetică! mormăi şi Ben, uitându-se într-un colţ, ascunzându-şi lacrimile.

-Poate – răspunse bruneta, mai dispreţuitor şi mai amar acum decât până atunci – dar voi sunteţi mai patetici decât mine, dacă nu aţi putut să înţelegeţi sentimentele adevărate de după aşa zisa noastră prietenie.

Ura de pe chipurile lor obosite o fripse la inimă, dar nu dădu înapoi. În timp ce ploaia de înjurături se abătu asupra ei, şi prietenia lor se rupse, Alex doar închise ochii în timp ce uşa se trântea în urma lor.

„Ai făcut ce trebuia, ţuca! Ştiu că doare acum, dar să sperăm că într-o zi te vor ierta!” vocea micuţei îi vibră în creier, la un pas de lacrimi aşa cum se simţea şi ea.

‚Poate... Dar i-am lovit atunci când se aflau deja jos. Le-am spulberat toate visele... I-am făcut să regrete tot ceea ce reprezintă trecutul lor: de la jocurile copilăreşti până la sărutările pline de pasiune... Nu voiam să se ajungă la asta, dar nu vreau să îi ştiu morţi!’ îşi argumentă ea decizia, deşi durerea era încă acolo.

„Nu-i nimic ţuca... Poate că îşi vor da seama de adevăratele tale sentimente... Până una alta, teste de acest gen sunt binevenite... Oricum, dacă nu îi revin la aerele de prinţişori de până acum sunt destinaţi pierzaniei, şi tu ştii... „ ultimul argument al comportării ei de până atunci fu adus în discuţie.

( Păcat că îi alungi când sunt mai buni, duduie! Păcat! Ne-am fi distrat de minune!)

Dacă îi lăsa să stea pe lângă ea ei trebuiau să se aştepte la astfel de atacuri şi să îşi aducă aminte de aceea ce era important sau ceea ce fusese important în viaţa lor de până atunci. Nu putea să suporte stările acelea de melancolie şi învinuire prea multă vreme.

-Păcat că ei nu văd ceea ce e cu adevărat important... oftă ea, tresărind uşor când auzi uşa de la intrare tântindu-se şi vocile gâtuite de mânie continuând cu ploaia de înjurături de până atunci.

Blestemele lor o dureau mai puţin decât ştiinţa că tocmai ea, suportul lor, îi atacase în acel mod josnic. Dar nu exista altă cale.

--Ai făcut bine micuţă domnişoară! Acum, tot ce poţi să faci e să speri că ei îşi vor aminti un anumit pasaj din istoria scrisă de voi până acum şi că se vor întoarce mai puternici! Nu e prima dată când le faci aşa, dar atunci erau tineri... Ţine minte asta şi nu te învinovăţi prea tare! Voi fi acolo în curând şi dacă cei cinci nu vor fi cu tine, te voi proteja eu... –- o voce cunoscută numai din vise îi făcu sufletul să tresară.

-Llyr? întrebă cu voce tare, deşi nu primi nici un răspuns.

Se uită la medalionul de la gâtul ei : cel în formă de lacrimă strălucea uşor, pulsând, în timp ce cel cu dintele se înnegrea. Erau semne prevestitoare, dar până când cel primit de la tatăl ei nu devenea negru de tot, războiul nu avea să fie atât de aproape.

‚Sper din tot sufletul că ei vor realiza ceea ce voiam să îi învăţ... ‚ oftă din adâncul sufletului, trântindu-se pe pat, gemând de durere.

Inimile lor tremurau încă, iar puterea adevărată care zăcea în ei încă nu fusese descoperită. Ea pe de altă parte, o posedase încă de la început. Numai timpul îi va spune ce se va alege de ei.