24-05-2010, 09:58 AM
*Eru*, Loula mulţumesc foarte mult, în ciuda celor câteva greşeli... Dar nici o poveste nu e lipsită de asemenea greşeluţe.
Dar ce mă surprinde e faptul că vouă chiar vă place. Sunt foarte fericită să ştiu că mai există lume care e interesată de astfel de poveşti. Şi chiar v-aş recomanda un scriitor care m-a inspirat, mă inspiră şi mă va fascina pentru totdeauna : Stephen King.
Dar, vouă vă mulţumesc pentru suport şi pentru acele minunate cuvinte de laudă.
Loula normal că te aşteptam! Cum să spui una ca asta? Ca să fiu cinstită, da mă surprinde că eşti încă cu noi, dar hey.. nimeni nu se supără :))
Următorul capitol vă e dedicat fetelor :* mulţumesc din nou :*
aaaa da! e foarte, foarte dificil să scrii cu diacritice... dar mă descurc ^^" cred...
Motorul gâfâi epuizat până în oraş, unde începu să se înece, dând rateuri. Tremurând, sâcâită de boala incurabilă a maşinii, Alex scutură apatică din schimbătorul de viteze, îndemnând bătrâna veterană să continue marşul scuturat pe care îl avea acum.
-Haide, afurisit-o! Am scăpat din ghearele morţii până acum şi acu ţi-ai găsit să mori? Mişcă puturoas-o ! sâsâi ameninţătoare bruneta, apăsând din nou pe ambreiaj, ascultând scrâşnetul de protest al maşinii, privind în oglindă la norul negru care o învăluia, schimbând vitezele, aşteptându-se ca rabla să cedeze în orice moment.
E drept că nu mai avea mult până în centrul oraşului, dar nu voia cu nici un preţ să străbată oraşul la pas. Cine ştie ce creatură solzoasă şi împuţită avea să răsară în calea ei.
‚Probabil că vreo fosilă, un bătrânel care de abia se târâie, neputincios va sări în faţa mea, îmi va speria maşina, ea îl va călca şi astfel voi fi dusă spre închisoarea din Casper ca să fiu judecată.... Ce gânduri sumbre, dar orice e mai bine decât ceea ce mă aşteaptă! Să sperăm că voi scăpa ieftin...’ îşi zise pe jumătate serioasă pe jumătate glumind tânăra, înghiţind în sec, aruncând priviri furişe la casele care străjuiau de o parte şi de alta a străzii, mici şi pipernicite, multe dintre ele nelocuite.
-Strada asta era mai prosperă înainte... Oare ce s-a întâmplat? Şi-au dat toţi seama cât e de periculos Newside şi au fugit? se întrebă, o flacără micuţă a speranţei răsărind în ea.
Dar cum trecu de cartierul vechi a oraşului, această speranţă muri imediat. Blocuri imense, case cu trei sau patru etaje se înălţau semeţe în faţă. Newside se modernizase.
Când plecase ea de aici, oraşul ăsta era extrem de mic, dar acum ajunsese de dimensiunea Bangor-ului din Maine. Era practic imens. Foarte multe investiţii se făcuseră aici, şi mulţi şomeri de prin alte oraşe mai mici veniseră aici şi îşi găsiseră locuri de muncă.
„Se dezvoltă, iar EI nu mai pot de bine... Ei se pot hrăni în pace fără ca cineva să le facă ceva... Newside nu mai e ce era! Acum prezintă interes pentru firmele mari, e un oraş mare... Cum ai degând să îl protejezi?†îi râse în cap micuţa ‚prietenă’ pe care o avea, însă nu primi nici un răspuns.
Îi era suficient de clară situaţia, şi deşi ştia ce o aştepta... nu ştia cum va proceda. Până acum fuga îi salvase viaţa, dar ceva îi spunea că nu va mai putea fugi acum. Monştri o vor ţine pe loc.
-Nu! Nu mă vor învinge! mârâi scurt, strângând volanul, şi pentru câteva minute se simţii din nou tânără şi neîmfricată. Asta până frica şi panica puse din nou stăpânire pe ea.
Pe cine păcălea ea? Chiar nu realiza că toată magia care o protejase când era mică dispăruse acum? Avea degând să se arunce cu bună ştiinţă cu capul înainte într-o misiune sinucigaşă. Avea să moară în doar câteva minute... Nu va supravieţui!
-Dar cum de reuşea tata? Cum de vechii mei prieteni pot, iar eu nu văd decât moarte şi prăpăd înaintea mea? Poate că nu venirea mea aici e doar...
„Nu te mai pişa atât pe tine şi mergi mai departe! Eşti exasperantă! În lumea asta nimic nu e ce pare a fi! O să vezi că nu ai de ce te teme... poate doar de proprii monştrii.. Eşti o mimoză! Mergi cu fruntea ridicată! De cine te temi mai precis? De ei, sau de că vei realiza că acea parte din tine nu a murit?†o voce mai matură
( tata ?)
îi vibră până în inimă, pulsul luându-i-o înainte, nătăvaş, înspăimântat de ceva ce nu exista decât în ea. Acel ceva avea dreptate... Chiar era o laşă!
-Dar laşii îşi salvează pielea... Eu nu fac altceva decât să intru într-o cuşcă cu lei plină de sânge... Voi fi devorată fără drept de apel...
„MERGI ÎNAINTE!†vocea aceea puternică îi luă respiraţia pentru căteva secunde.
Tuşind, strândând volanul în mâinile transpirate, Alex îşi coborî capul şi trase pe dreapta. Nu voia asta! Nu aşa se întâmpla în basme şi poveşti! Nu existau eroine femei! Cine era ea în toată povestea asta?
-Vreau să plec de aici... sughiţă, plângând, albă la faţă ca o hârtie.
„Mergi înaine Alex! Hai! Ei te aşteaptă... Nu îi lăsa să se lupte singuri... tu eşti speranţa lor!†vocea de fetiţă se întoarse.
-Dar nu am cerut eu asta! Nu am cerut nimic din astea! Nu am vrut să am un tată nebun care să fugă după religve din vise tulburi şi legende afumate! Nu am cerut nimic din toate astea! zbieră deznădăjduită, uitând pentru un moment că mai existau şi oameni pe lângă ea.
O mamă cu un copilaş care trecea exact atunci pe lângă marea carcasă metalică a maşinii brunetei, se uită intrigată dar şi speriată în maşină şi tresări violent, când observă femeia ce se zguduia, parcă în convulsii, la volan. Acceleră imediat, târâindu-şi copilul după ea, fără să se uite înapoi. Mai mulţi trecători se opriră pentru câteva secunde, uitându-se, cu priviri goale, înspre maşina nouă parcată neregulamentar în faţa unui magazin, dar trecură mai departe, nefazaţi de zbieretele femei. Cine ştie ce nebună mai venise aici? Dar ce conta? Atâta timp cât nu le facea probleme nu conta... Aveau şi aşa suficiente probleme.
Scuturându-şi capul, Alex nu mai văzu nimic din ceea ce o înconjura, o peliculă fină de lacrimi înnegurându-i vederea. Porni mai departe, depăşind centrul oraşului. Nu se uită deloc la magazine, nu o mai interesa nimic acum. Voia ca tot circul acesta să se termine iar ea să poată dormi. Îi era rău, era ameţită, iar lupta care se ducea în ea nu făcea altceva decât să o sece de orice putere.
Trebuia să se întâlnească cu cei cinci prieteni ai ei, şi totul avea să se sfârşească. Avea să le spună că nu îi va putea ajuta, că o chemaseră înapoi degeaba şi că nu putea să rămână.
Dar oare acesta era adevărul din inima ei? Cugetul îi spunea una, dar inima îi cerea altceva! Oare ce va asculta?
-Voi merge înainte orice ar fi... Nu aşa ai făcut şi tu până acum? şopti tânăra, uitându-se în sus la poza aceea veche, şi i se păru că tatăl ei îi face cu ochiul, în acel mod ştrengăresc care îl definise atât de bine.
Zâmbi epuizată de toate sentimentele contradictorii din ea.
Chiar se întreba ce va învinge în ea: sentimentul că trebuia să fugă pentru că nu era potrivită pentru aşa ceva, sau dorinţa de a-şi răzbuna tatăl decedat, nevoia de a fi din nou acolo, luptându-se cu creaturi care nu ar trebuit să existe în realitatea normală pe care o părăsise conştient. Era o dilemă....
-Există o problemă! Să pariezi pe blana de pe tine, dacă nu ?! chicoti înfundat, amintiri prăfuite defilând în mintea ei.
ÃŽi era dor de el.
( Dar şi nouă ne era dor de tine, tânără domnişoară! Ne era dor de tineeeeee....! )
Tresări pentru un scurt răstimp şi se uită afară pe geam, la timp să vadă o dungă maro fugind în pas cu maşina obosită în care stătea ea. Fugind şi rânjind sardonic! Fugind şi chemând-o! Fugind şi pregătindu-se să o atace!
Dar ce mă surprinde e faptul că vouă chiar vă place. Sunt foarte fericită să ştiu că mai există lume care e interesată de astfel de poveşti. Şi chiar v-aş recomanda un scriitor care m-a inspirat, mă inspiră şi mă va fascina pentru totdeauna : Stephen King.
Dar, vouă vă mulţumesc pentru suport şi pentru acele minunate cuvinte de laudă.
Loula normal că te aşteptam! Cum să spui una ca asta? Ca să fiu cinstită, da mă surprinde că eşti încă cu noi, dar hey.. nimeni nu se supără :))
Următorul capitol vă e dedicat fetelor :* mulţumesc din nou :*
aaaa da! e foarte, foarte dificil să scrii cu diacritice... dar mă descurc ^^" cred...
cap 3
Motorul gâfâi epuizat până în oraş, unde începu să se înece, dând rateuri. Tremurând, sâcâită de boala incurabilă a maşinii, Alex scutură apatică din schimbătorul de viteze, îndemnând bătrâna veterană să continue marşul scuturat pe care îl avea acum.
-Haide, afurisit-o! Am scăpat din ghearele morţii până acum şi acu ţi-ai găsit să mori? Mişcă puturoas-o ! sâsâi ameninţătoare bruneta, apăsând din nou pe ambreiaj, ascultând scrâşnetul de protest al maşinii, privind în oglindă la norul negru care o învăluia, schimbând vitezele, aşteptându-se ca rabla să cedeze în orice moment.
E drept că nu mai avea mult până în centrul oraşului, dar nu voia cu nici un preţ să străbată oraşul la pas. Cine ştie ce creatură solzoasă şi împuţită avea să răsară în calea ei.
‚Probabil că vreo fosilă, un bătrânel care de abia se târâie, neputincios va sări în faţa mea, îmi va speria maşina, ea îl va călca şi astfel voi fi dusă spre închisoarea din Casper ca să fiu judecată.... Ce gânduri sumbre, dar orice e mai bine decât ceea ce mă aşteaptă! Să sperăm că voi scăpa ieftin...’ îşi zise pe jumătate serioasă pe jumătate glumind tânăra, înghiţind în sec, aruncând priviri furişe la casele care străjuiau de o parte şi de alta a străzii, mici şi pipernicite, multe dintre ele nelocuite.
-Strada asta era mai prosperă înainte... Oare ce s-a întâmplat? Şi-au dat toţi seama cât e de periculos Newside şi au fugit? se întrebă, o flacără micuţă a speranţei răsărind în ea.
Dar cum trecu de cartierul vechi a oraşului, această speranţă muri imediat. Blocuri imense, case cu trei sau patru etaje se înălţau semeţe în faţă. Newside se modernizase.
Când plecase ea de aici, oraşul ăsta era extrem de mic, dar acum ajunsese de dimensiunea Bangor-ului din Maine. Era practic imens. Foarte multe investiţii se făcuseră aici, şi mulţi şomeri de prin alte oraşe mai mici veniseră aici şi îşi găsiseră locuri de muncă.
„Se dezvoltă, iar EI nu mai pot de bine... Ei se pot hrăni în pace fără ca cineva să le facă ceva... Newside nu mai e ce era! Acum prezintă interes pentru firmele mari, e un oraş mare... Cum ai degând să îl protejezi?†îi râse în cap micuţa ‚prietenă’ pe care o avea, însă nu primi nici un răspuns.
Îi era suficient de clară situaţia, şi deşi ştia ce o aştepta... nu ştia cum va proceda. Până acum fuga îi salvase viaţa, dar ceva îi spunea că nu va mai putea fugi acum. Monştri o vor ţine pe loc.
-Nu! Nu mă vor învinge! mârâi scurt, strângând volanul, şi pentru câteva minute se simţii din nou tânără şi neîmfricată. Asta până frica şi panica puse din nou stăpânire pe ea.
Pe cine păcălea ea? Chiar nu realiza că toată magia care o protejase când era mică dispăruse acum? Avea degând să se arunce cu bună ştiinţă cu capul înainte într-o misiune sinucigaşă. Avea să moară în doar câteva minute... Nu va supravieţui!
-Dar cum de reuşea tata? Cum de vechii mei prieteni pot, iar eu nu văd decât moarte şi prăpăd înaintea mea? Poate că nu venirea mea aici e doar...
„Nu te mai pişa atât pe tine şi mergi mai departe! Eşti exasperantă! În lumea asta nimic nu e ce pare a fi! O să vezi că nu ai de ce te teme... poate doar de proprii monştrii.. Eşti o mimoză! Mergi cu fruntea ridicată! De cine te temi mai precis? De ei, sau de că vei realiza că acea parte din tine nu a murit?†o voce mai matură
( tata ?)
îi vibră până în inimă, pulsul luându-i-o înainte, nătăvaş, înspăimântat de ceva ce nu exista decât în ea. Acel ceva avea dreptate... Chiar era o laşă!
-Dar laşii îşi salvează pielea... Eu nu fac altceva decât să intru într-o cuşcă cu lei plină de sânge... Voi fi devorată fără drept de apel...
„MERGI ÎNAINTE!†vocea aceea puternică îi luă respiraţia pentru căteva secunde.
Tuşind, strândând volanul în mâinile transpirate, Alex îşi coborî capul şi trase pe dreapta. Nu voia asta! Nu aşa se întâmpla în basme şi poveşti! Nu existau eroine femei! Cine era ea în toată povestea asta?
-Vreau să plec de aici... sughiţă, plângând, albă la faţă ca o hârtie.
„Mergi înaine Alex! Hai! Ei te aşteaptă... Nu îi lăsa să se lupte singuri... tu eşti speranţa lor!†vocea de fetiţă se întoarse.
-Dar nu am cerut eu asta! Nu am cerut nimic din astea! Nu am vrut să am un tată nebun care să fugă după religve din vise tulburi şi legende afumate! Nu am cerut nimic din toate astea! zbieră deznădăjduită, uitând pentru un moment că mai existau şi oameni pe lângă ea.
O mamă cu un copilaş care trecea exact atunci pe lângă marea carcasă metalică a maşinii brunetei, se uită intrigată dar şi speriată în maşină şi tresări violent, când observă femeia ce se zguduia, parcă în convulsii, la volan. Acceleră imediat, târâindu-şi copilul după ea, fără să se uite înapoi. Mai mulţi trecători se opriră pentru câteva secunde, uitându-se, cu priviri goale, înspre maşina nouă parcată neregulamentar în faţa unui magazin, dar trecură mai departe, nefazaţi de zbieretele femei. Cine ştie ce nebună mai venise aici? Dar ce conta? Atâta timp cât nu le facea probleme nu conta... Aveau şi aşa suficiente probleme.
Scuturându-şi capul, Alex nu mai văzu nimic din ceea ce o înconjura, o peliculă fină de lacrimi înnegurându-i vederea. Porni mai departe, depăşind centrul oraşului. Nu se uită deloc la magazine, nu o mai interesa nimic acum. Voia ca tot circul acesta să se termine iar ea să poată dormi. Îi era rău, era ameţită, iar lupta care se ducea în ea nu făcea altceva decât să o sece de orice putere.
Trebuia să se întâlnească cu cei cinci prieteni ai ei, şi totul avea să se sfârşească. Avea să le spună că nu îi va putea ajuta, că o chemaseră înapoi degeaba şi că nu putea să rămână.
Dar oare acesta era adevărul din inima ei? Cugetul îi spunea una, dar inima îi cerea altceva! Oare ce va asculta?
-Voi merge înainte orice ar fi... Nu aşa ai făcut şi tu până acum? şopti tânăra, uitându-se în sus la poza aceea veche, şi i se păru că tatăl ei îi face cu ochiul, în acel mod ştrengăresc care îl definise atât de bine.
Zâmbi epuizată de toate sentimentele contradictorii din ea.
Chiar se întreba ce va învinge în ea: sentimentul că trebuia să fugă pentru că nu era potrivită pentru aşa ceva, sau dorinţa de a-şi răzbuna tatăl decedat, nevoia de a fi din nou acolo, luptându-se cu creaturi care nu ar trebuit să existe în realitatea normală pe care o părăsise conştient. Era o dilemă....
-Există o problemă! Să pariezi pe blana de pe tine, dacă nu ?! chicoti înfundat, amintiri prăfuite defilând în mintea ei.
ÃŽi era dor de el.
( Dar şi nouă ne era dor de tine, tânără domnişoară! Ne era dor de tineeeeee....! )
Tresări pentru un scurt răstimp şi se uită afară pe geam, la timp să vadă o dungă maro fugind în pas cu maşina obosită în care stătea ea. Fugind şi rânjind sardonic! Fugind şi chemând-o! Fugind şi pregătindu-se să o atace!