[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

imi cer miii si miii de scuze pentru ca a durat atat de mult sa pun continuarea, dar va anunt ca am terminat de scris povestea si acum nu mai trebuie decat sa o scriu pe laptop si sa o postez. sa speram ca pot sa postez mai des decat am facut-o pana acum, dar sunt ocupata cu invatatul pentru teste, am proiecte si in cateva saptamani intru in sesiune, deci nu va promit nimic;)
si acum fara alte cuvinte urmatorul capitol.


***

În a şaptea zi au venit părinţi mei. Nu este o întâlnire care să îmi facă plăcere. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, îmi iubesc nespus de mult părinţi deşi cred că asta sună puţin ciudat venind din gura mea, dar este adevărat. Îi iubesc şi nu vreau să îi văd suferind. Credeam că atâta timp cât sunt departe şi nu mă vor vedea, atunci pot să mor fără să îi afecteze prea mult, dar acum că văd cât de mult îi afectează mă doare. Nu m-am gândit nici o clipă la aceştia. Nu m-am gândit la cât de mult o să sufere din cauza acţiunilor mele. Ar fi trebuit, ştiu asta acum, însă nu am făcut-o.
Prima care intră în cameră este mama mea şi apoi este urmată de tatăl meu. Amândoi arată de parcă ar fi pierdut un copil şi poate chiar l-au pierdut. Încă nu stiu dacă scap sau nu. Nici nu vreau să mă gândesc la moartea mea iminentă.
- Ce faci, maimuţă? Mă întreabă mama mea încercând să zâmbească în timp ce mă mângâie pe cap.
- Bine, ce să fac? Răspund eu uitându-mă oriunde altundeva numai la ea sau la tatăl meu nu.
Nu pot să îi privesc ştiind ce am făcut. Ştiind cât de mult i-am rănit şi cât de mult încă îi rănesc.
O tăcere grea, plină de tensiune se lasă peste încăpere. Nu am ce să le zic, ce să le explic, la fel cum nici ei nu au ce să îmi spună. Mintea nu mai vrea să îmi funcţioneze. Nu mă pot gândi la nimic în aceste momente, este ca şi cum toate gândurile mele au dispărut speriate de cine ştie ce monstru. Cad într-un fel de stare în care nu mai sunt conştientă de cei din jurul meu din cauza liniştii din încăpere. Este ca şi cum aş fi singură în cameră.

Sunt sigură că mama mea a văzut privirea pierdută în spaţiu care s-a aşternut pe chipul meu aşa că a întins din nou mâna să mă mângâie, dar de această dată nu părul meu este cel atins de ea ci obrazul meu. Îşi plimbă degetele pe obrazul meu trezindu-mă din starea în care intrasem. Şi în acea clipă în care se petrece contactul înţeleg cu adevărat realitatea. Toate sentimentele, toate gândurile năvăliseră din nou în corpul meu ragil încercând să mă distrugă. Mă arunc în braţele mamei mele căutând confortul, siguranţa ce o găsesc acolo, pe care întotdeauna am găsit-o acolo.
- Oh, mami, îmi pare nespus de rău!
Exclam eu aruncându-mă în braţele ei începând să plâng cu disperare. Cred că este prima dată când lacrimile mele nu fac altceva decât să spele durerea şi chinul din sufletul meu. Plâng pentru că m-am condamnat singură la moarte dar şi deoarece i-am condamnat pe părinţi mei la ceva groaznic. Aş fi ipocrită dacă aş spune că pot înţelege prin ceea ce trec. Nu am avut copii, nu am pierdut unul ca să pot înţelege.
- Ssstt, maimuţică. Nu mai plânge o să trecem şi peste asta. O să vezi. Bine? Zice ea îmbrăţişându-mă.

Şi tati s-a apropiat atunci când m-a văzut că am început să plâng şi mă mângâie pe cap. Pentru o secundă îmi ridic privirea şi îl văd cum îmi oferă unul dintre zâmbetele lui pline de căldură. Îmi amintesc de zâmbetul acela. Ni-l oferea atunci când eu şi fratele meu eram mici şi făceam câte o boacănă pentru a ne da de înţeles că nu este supărat pe noi. Este modul lui de a îmi spune că nu este supărat pe mine pentru ceea ce am făcut. Nu prea înţeleg de ce nu este supărat, însă mă simt mai bine ştiind asta.
- Îmi pare rău că v-am dezamăgit. Am încercat, pe cuvânt, am încercat dar... nu ştiu... totul părea fără speranţă, fără nici o cale de ieşire. Nu pot să vă explic, izbucnesc eu începând să plâng şi mai tare, strângând-o pe mama mea mai tare în braţe.
Trebuia să îmi dau seama că vor fi amândoi acolo pentru mine. Trebuia să mă gândesc la ei înainte de a înghiţi pastilele. De ce nu am făcut-o nu ştiu. Tot ce sper în aceste clipe este să nu fie prea târziu pentru mine pentru a îndrepta lucrurile. Chiar vreau să le îndrept, chiar îmi doresc din tot sufletul să îmi fac părinţii să fie mândri de mine.
Vocea mamei mele mă trezeşte din propriile mele gânduri.
- Nu ne-ai dezamăgit. Noi suntem de vină deoarece am pus nişte poveri pe umeri tăi care nu trebuiau să se afle acolo niciodată. Te-am forţat să te maturizezi când tu trebuia să îţi trăieşti copilăria. Îmi pare rău, trebuia să ne spui că îţi era atât de greu, nu te-am fi condamnat să ştii, spune continuând să mă ţină în braţe.

Îmi trebuiesc câteva minute pentru a înţelege ceva ce a spus mama mea. Îmi pare bine într-un fel că nu i-am dezamăgit dar nu ştiu dacă pot să o cred. Spune aceste lucruri să mă simt eu mai bine sau chiar le crede? Nu pot să cred că mama mea m-ar minţi în acest fel, în aceste momente. Nu este deloc genul de persoană care să mintă pentru a face pe cineva să se simtă mai bine.
Îmi amintesc că atunci când eram mai mică nu mă consideram deloc frumoasă şi nu vroiam deloc să fac poze deoarece niciodată nu îmi plăcea cum ieşeam în ele. Mama mea întotdeauna dorea poze cu mine şi cu fratele meu, iar eu nu suportam să mi se facă poză. Cel puţin asta până când într-o zi, când am început să mă cert cu mama mea. Nu îmi pot aminti de la ce pornise toată ceartă, însă ştiu ce în mai puţin de câteva minute am ajuns să îi reproşez multe lucruri printre care şi faptul că niciodată nu mi-a zis că sunt drăguţă sau frumoasă. Şi ăsta cel puţin era adevărul. Răspunsul ei a fost că nu dorea să fie una din acele mame care îşi ridică copii în slăvi. Dorea şi doreşte ca şi eu şi fratele meu, Mirel, să fim conştienţi de ceea ce este adevărat, de realitate. Mi-a spus că deoarece eu eram copilul ei, ea întotdeauna mă va considera cea mai frumoasă însă adevărul era şi este că sunt într-adevăr frumoasă. Şi avea, are dreptate, dar numai după ce am auzit-o zicându-mi asta mi-am dat seama de acest fapt. Am ochii frumoşi cu genele lungi şi dese, nasul chiar dacă este cârn este micuţ şi perfect pentru chipul meu oval cu obrajii plini şi buzele atrăgătoare. Faptul că am buza de jos mai groază decât cea de sus îmi dă personalitate. Sâni am, fund la fel, picioarele îmi sunt lungi şi drepte, deci nu aveam şi nici nu am de ce să cred că sunt neatrăgătoare. Dar deşi aceste lucruri întotdeauna fuseseră acolo, eu nu le văzusem, vedeam numai defectele scoţându-le în evidenţă şi hiperbolizându-le. Aveam nevoie de cineva în care să am încredere, care să îmi arate calităţile pentru ca şi eu la rândul meu să le văd.
Cât timp am stat în îmbrăţişarea mamei mele m-am gândit la toate aceste lucruri. Deja în clipa în care îmi dă drumul lacrimile de crocodil se prelingeau pe chipul meu la amintirea tuturor acelor timpuri în care şi ea şi tatăl meu au fost acolo pentru mine.
- Gata, gata, nu mai plânge. Vom trece noi şi peste asta. Dar acum trebuie să te odihneşti. Doctorii au spus că este mai bine dată te linişteşti şi nu îţi mai faci griji degeaba, zice mama mea eliberându-mă din braţele sale.
- Da, tati. Odihneşte-te, vom veni să te mai vizităm şi mâine. Acum ne ducem şi noi acasă că am venit de pe drum direct aici, la spital. Nici nu am fost pe acasă să vedem ce mai este şi pe acolo, spune tatăl meu luându-mi mâna în a sa.

- Nu este nici o problemă, o să încerc să dorm puţin, răspund oferindu-le un zâmbet.
Înainte să plece, mama mea mă pupă pe frunte iar tati îmi ciufuleşte părul. Apoi în următoarea secundă au dispărut din începere şi din nou sunt singură. De această dată, însă, nu simt deloc singurătatea. Mă simt bine, iubită. Asta mai mult ca sigur din cauza vizitei părinţilor mei. Poate din cauza acestei stări eu nu pot dormi. Îmi închid ochii şi încerc să îmi închipui o poveste, cum se derulează în faţa ochilor mei însă nici nu apuc să încep întâmplarea că imediat dispare idea din mintea mea. Încerc să o prind, să nu o pierd atât de uşor doar pentru a păstra alte gânduri negre departe de conştientul meu. Nu vreau să pierd sentimentul minunat de căldură ce încă există în sufletul meu. Să fie înlocuit de acele gânduri negre şi reci care nu fac decât să lase cicatrici în urma lor. Nu pot, nu reuşesc. Idea se strecoară printre degetele mele indiferentă la nevoia mea de a o avea, aşa că o pierd şi cad pradă amintirilor dureroase, numai că de această dată îmi deschid rapid ochi pentru a ieşi din ghearele lor. Nu vreau să mă gândesc la ele, sunt sigură că voi avea destul timp să le retrăiesc pe toate, dar momentul nu este acum.
Mă dau jos din pat pentru a ieşi puţin afară să îmi dezmorţesc picioarele. Înainte de a ieşi pe hol mă uit după una dintre asistentele care mă cunoşteau şi ştiau că nu am voie să mă plimb singură, iar atunci când nu văd nici una ies şi încercând să nu atrag privirile celorlalte asistente mă duc repejor către scări. Cobor cele două etaje destul de greu, însă nu mă dau bătută uşor. Din păcate partea cea mai grea trebuie să îşi facă apariţia şi nu întârzie să o facă. Trebuie să trec de asistenta de la birou care întreabă pe toţi pacienţii: cine sunt şi unde se duc. Aştept vreo zece minute până când văd că este ocupată cu o doamnă mai mult decât isterică. Cât timp ea este ocupată cu doamnă, eu mă furişez şi ies afară ducându-mă în părculeţul de lângă spital. După câteva minute de mers fără nici o destinaţie mă aşez pe o bancă sub umbra unui copac maiestuos.

Nici nu puteţi să vă închipuiţi cât de bine este să simţi vântul călduţ din luna august cum se plimbă pe pielea ta dându-ţi fiori sau cum acelaşi vânt îţi invadează nările cu mirosul parfumat al florilor. Este atât de linişte în acest loc încât este foarte uşor să uiţi de lumea înconjurătoare, de toate problemele şi într-un final de tine. Parfumul florilor este singurul lucru care persistă în mintea mea, care nu dispare. Mă înconjoară şi mă-ncanta, mă mângâie şi mă alină fără nici un fel de prejudecată, pentru acesta nu contează cine sau ce sunt, nu contează nimic altceva decât să încânte omenirea cu aroma sa. Este un scop atât de simplu, de necomplicat care nu este valorificat, care nu este apreciat aşa cum trebuie...
- Bună, şopteşte cineva care mă face să revin din nou la realitate.
Nu îmi deschid ochi deoarece nu vreau să îl încurajez să stea pe bancă. Vreau să fiu lăsată în pace, iar el trebuia să înţeleagă asta dinainte să se apropie. Unii oameni sunt mai înceţi şi trebuie să le desenezi. Aşa şi această persoană care continuă să stea în faţa mea, aşteptând să o invit să stea jos. Oftez înainte să îmi deschid ochi luându-mi rămas bun de la vântul care în acea secundă se opreşte.

Nu mă aştept să îl văd tocmai pe el în faţa mea. Nu ştiu ce caută aici sau cum de m-a găsit. Mintea mea refuză să găsească un răspuns, de fapt, se încăpăţânează să funcţioneze. Îmi imaginez cum arăt în acea secundă. Cu ochii mari plini de uimire, cu gura puţin întredeschisă vrând să rostesc ceva însă neştiind ce, aşa mă vedea în acea clipă. Însă uimirea mea este atât de mare încât nu o pot controla. Nu mă pot controla. Nu îmi găsesc cuvintele, nu îmi găsesc mintea. Nu pot decât să mă uit la el, să îmi întipăresc în minte fiecare detaliu al fizionomiei sale, de parcă o parte ascunsă adânc în subconştientul meu ştie că nu o să îl mai revăd şi nu vrea să mă lase să fac cine ştie ce boacănă. Ceea ce este şi mai rău este faptul că acesta nu spune nimic, stând liniştit cu o mască de necitit pe faţă, uitându-se la mine. De parcă mă aşteaptă pe mine să fac următoarea mişcare. Şi într-un final o fac.
- Bună şi ţie, răspund după circa un milion de ani sau cel puţin aşa pare.
Nici nu termin de rostit bine ceea ce am de spus că el deja este jos lângă mine pe bancă. Asta avea să fie o convorbire lungă, cel puţin asta este presimţirea pe care o am.