[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

multumesc mult pentru ca cititi si pentru ca imi spuneti ce credeti despre aceasta poveste:)
sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna ceea ce cred despre aceasta poveste.
acum continuarea.

***

- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat eu pe brunetul care statea în spatele meu, tinându-ma în brate.
Stateam amândoi pe pled, uitându-ne când la stele, când la reflexia acestora în apa tulbure a râului.
Îl cunosteam pe Stephen de vreo sapte luni. În tot acest timp am devenit prieteni foarte buni, iar acest tip de seri nu erau ceva neobisnuit pentru noi. Devenisera o obisnuinta pentru mine ca macar o data pe saptamâna sa ma întâlnesc cu el doar pentru a vorbi. De obicei eu îi povesteam ceea ce se întâmplase sau ce ma suparase iar Stephen îmi explica despre conceptiile sale. De multe ori am încercat sa îl fac sa vorbeasca despre trecutul sau, despre familia sau sa îmi povesteasca pur si simplu o zi din viata sa, însa el doar zâmbea si schimba subiectul. Întotdeauna l-am lasat sa scape deoarece simteam ca era un subiect delicat pe care nu putea sa îl discute cu oricine. Eram putin trista, dându-mi seama ca înca nu avea încredere în mine pentru a fi îndeajuns de confortabil pentru a discuta asemenea lucruri cu mine, dar întelegeam ca acest fel de lucruri cer timp si eram dispusa sa îi acord timpul de care avea nevoie. Eram constienta ca o prietenie adevarata nu se naste în câteva luni, avea nevoie de mai mult de sapte luni pentru a ajunge la acel nivel de încredere. Dar eu nu îmi doream altceva decât prietenia lui iar el... pai în acel moment nu credeam ca dorea altceva de la mine.

Fiind mica si nestiutoare nu mi se parea nimic ciudat sa merg singura cu Stephen pe plaja si sa stam îmbratisati. Stiam ca asta fac cei care erau îndragostiti dar ma gândeam ca asta pot face si doi amici, deci nu îmi faceam griji. De obicei stateam amândoi întinsi pe pled sau în fund, eu în bratele lui în timp ce el se sprijinea de trunchiul unui copac. Asa stateam si în acea seara, numai ca Stephen îsi pusese capul pe umarul meu, lucru pe care nu îl mai facuse pâna în acel moment. Numai ca nu i-am dat importanta atunci deoarece eu înca eram în stadiul în care nu credeam ca un baiat asa ca el putea sa ma placa pe mine. Stiam ca aparentele nu erau atât de importante, dar niciodata nu mi-as fi putut imagina ca Stephen ar fi putut fi interesat de mine, ca ar putea sa ma placa pe mine pentru ceea ce eram în interior.

- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat din nou pe acesta care dupa câte îmi dadusem seama visa la cine stie ce cu ochii deschisi.
Astept câteva secunde înainte sa vorbesc din nou.
- Stephen! Am zis iesind din îmbratisarea lui pentru a ma uita direct în acea mare întunecata si albastra.
Se pare ca atunci când am iesit din bratele sale s-a trezit la realitate.
- Ce este? Întreaba ridicându-si sprânceana dreapta.

Arata asa de serios când se uita la mine ridicându-si sprânceana, întotdeauna îmi amintea de mama mea atunci când nu îi convenea ceva.
- Te-am întrebat ceva iar tu nu ma ascultai! Am zis eu putin suparata.
- Scuze, papusa. Poti sa mai repeti o data?
Urasc când foloseste tot felul de porecle atunci când vorbeste cu mine, dar oricât m-as plânge sau l-as ameninta el continua sa îmi spuna în tot felul. Banuiam ca asta face parte din farmecul sau, pe mine una nu ma încânta prea mult.
- Te-am întrebat ce parere ai despre cei care se sinucid.

- Consider ca cei care recurg la un asemenea gest sunt slabi sau orbi pentru câteva ore. Vezi tu, fiecare dintre noi se poate afla într-o situatie atât de teribila, de depresiva, de fara de scapare încât nu vede alta solutie decât sa se omoare dar ceea ce ne împiedica pe unii dintre noi sa facem acest pas este scopul. Un parinte care nu are ce sa le dea copiilor de mâncare alege sa traiasca pentru ei, pentru ca ei sunt viata lui. Un adolescent depresiv alege sa traiasca doar pentru ca cineva i-a acordat atentie, l-a înteles si spera ca acesta sa fie în continuare ancora sa. Fiecare are nevoie la un moment dat de ceva de care sa se agate. Nu toti, însa, gasesc acea ancora de care sa se agate si atunci recurg la aceasta scapare, îmi spune Stephen întorcându-ma cu spatele la el si luându-ma din nou în brate.
- Deci, nu îi condamni pentru ceea ce au facut? Am întrebat încercând sa înteleg ceea ce mi-a spus, sa asimilez tot ca o buna eleva.
Eram atenta la fiecare cuvânt pe care îl rostea cu acele doua buze atât de apetisante, retinându-le pentru a putea sa le diger mai târziu când aveam sa ma gândesc mai mult, mai bine la ceea ce îmi spusese.

- Nimeni pe lumea aceasta nu poate sa condamne pe cineva. Nu au dreptul. Poti zice ca îi înteleg, dar daca spui asta vin eu si te întreb de unde stii? Ai trecut prin ceea ce a trecut acea persoana pentru a întelege? Este complicat, dar nu poti niciodata sa condamni o asemenea persoana, indiferent daca si tu ai trecut prin asa ceva sau nu.
- ÃŽnteleg... am soptit eu sprijinindu-mi capul pe pieptul sau.
- Dar ce este cu tine si aceste întrebari? De ce tot timpul îmi lasi impresia ca nu te simti bine în aceasta lume? Mi-a soptit el la urechea mea trimitând un fior pe spatele meu.
- Poate pentru ca este adevarat. Stii... nu ti-am zis asta pâna acum, dar esti singura persoana care ma întelege. Ma simteam atât de singura pâna sa te întâlnesc pe tine... am lasat fraza neterminata nestiind cum puteam sa îi explic ceea ce simteam.

Din fericire, nici nu a trebuit sa o fac deoarece a înteles. A înteles fara ca eu sa fiu nevoita sa îi explic. M-a strâns mai tare în brate, punându-si din nou capul pe umarul meu. Nu aveam nevoie de cuvinte în acele clipe. Gestul sau era de ajuns pentru mine pentru a ma face sa înteleg ca stia despre ce vorbeam.
Ma trezesc încercând sa respir în patul din spital. Ma uit în jurul meu încercând sa îmi dau seama ce se întâmpla. Si apoi îmi amintesc. Îmi amintesc ca au trecut atâtia ani din acea seara când l-am întrebat despre cei care se sinucid.

Sunt înca bulversata de acel vis. A fost atât de real... chiar daca aveam acele gânduri care veneau din prezent, eu chiar credeam ca ceea ce visam era prezentul. Daca cineva avea sa îmi spuna ca visez nu l-as fi crezut nici într-un milion de ani. Atentia îmi este atrasa de o greutate ce sta pe picioarele mele, imobilizându-le. Ramân uimita când îl vad pe Stephen dormind pe un scaun de spital cu capul pe picioarele mele. Cum de nu l-am vazut pâna în acea clipa nu îmi pot explica, însa el continua sa stea linistit acolo fie ca eu îi constientizez prezenta, fie ca nu.
De când oare nu l-am mai vazut dormind asa?

Cu siguranta mai mult de doi ani. Am uitat cât de inocent, cât de copil arata atunci când doarme. Inima deja începe sa bata mai tare la acea priveliste. Îmi amintesc cum stateam în bratele lui si pur si simplu ma uitam la el cum doarme. În acele secunde credeam ca totul era perfect, ca totul avea sa fie bine dar în special ca vom fi împreuna pentru totdeauna. Cât de tare m-am înselat! Nici nu îmi vine sa cred cât de oarba am putut sa fiu.
Lacrimi apar în ochii mei atunci când îmi dau seama încotro ma îndreptau amintirile. Ceva din adâncul meu dorea sa îmi amintesc din nou acea seara teribila de acum doi ani.
Seara în care eu i-am marturisit ca îl iubesc, iar Stephen s-a comportat de parca ar fi câstigat. De parca m-ar fi câstigat. În acea clipa totul, absolut totul a cazut pe inima mea, de parca toate lucrurile s-ar fi naruit. Stiu ca peste câteva luni si-a dat seama de greseala facuta, însa era prea târziu. Inima mea era deja distrusa. Eu eram deja distrusa.

Si nimic din ceea ce ar fi spus sau facut nu ar fi schimbat asta. Iar de acolo totul s-a degradat. Nici nu mi-am dat seama ca deveneam încet, dar sigur, din ce în ce mai retrasa, ca ma închideam în propria mea lume refuzând sa socializez. Am fost atât de ranita de ceea ce s-a întâmplat încât îmi era teama sa încerc sa îmi fac alti prieteni. Îmi era frica de o alta dezamagire, de o alta deceptie. Îmi dau seama acum ca nu a fost cel mai bun mod de a rezolva problema si ca aceasta solutie a mea nu a fost deloc cea mai buna. Daca as putea sa dau timpul înapoi as schimba multe, as alege alte solutii, alte alegeri. Din pacate nu stiu daca voi mai avea o a doua sansa sa îndrept ceea ce am gresit.

Sunt trezita din gândurile mele de Stephen care se trezeste.
- Hei, straine, îl salut încercând sa zâmbesc, însa nu prea îmi iese.
- Hei! Cum te simti? Întreaba Stephen întinzându-se sa îmi ia mâna dreapta în a lui însa eu o iau înainte ca acesta sa reuseasca sa mi-o prinda.
Pare putin întristat de reactia mea, însa încerc sa nu îl las sa ma afecteze. Chiar si dupa doi ani eu înca mai tin la el, desi Dumnezeu stie cât am încercat sa îl uit.
- Uimitor, ma simt bine. Este prima zi în care cu adevarat nu ma doare nimic, raspund eu stiind foarte bine ca nu era un adevar complet, dar nu stia asta.

Din punct de vedere fizic nu aveam nimic, nu ma durea nimic, dar din punct de vedere sufletesc... ei, bine aceasta era cu totul o alta mâncare de peste.
- Ai vorbit cu parinti tai... despre ceea ce s-a întâmplat? Ma întreaba uitându-se în alta parte.
- Înca nu am vorbit. Stiu ca trebuie sa apara din clipa în clipa... fac o pauza încercând sa nu las durerea sa ma copleseasca.
Nici nu pot sa ma gândesc la lucrurile prin care i-am facut pe parintii mei sa treaca. Nici nu îmi pot închipui prin ceea ce trec, gândurile care îi chinuie în toate acele secunde cât sunt departe de mine. De ce nu m-am gândit la toate aceste chestii în acea noapte în care am ales sa ma sinucid, nu stiu. Sunt o proasta care nu s-a gândit nici o secunda la cei din jurul ei. Dar adevarul este ca nu am stiut ca le pasa atât de mult.
- Valentina? Sopteste Stephen punând mâna pe umarul meu.

Îmi ridic privirea pentru a ma uita în acei ochi albastri ai sai. Vad acolo ceva, dar nu îmi dau seama ce este si nici nu prea îmi doresc sa aflu.
- Pleaca. Lasa-ma în pace si pleaca! Tip eu la Stephen dupa ce ma îndepartez de atingerea sa.
Stephen se uita uimit la mine însa nu comenteaza ci doar se ridica, îsi întinde putin oasele si se îndreapta spre iesire. Numai ca înainte sa închida usa dupa el, mai spune ceva.
- Toata lumea greseste, Vali. Unii mai mult decât altii, dar nimeni nu are dreptul sa condamne pe cineva si este valabil si pentru tine.

Îmi lasa impresia ca si el atât cât a dormit a visat despre acea noapte sau ca s-a gândit în aceste câteva minute cât a stat aici la acea noapte, dar alung gândul acest imediat din mintea mea.
Are dreptate, în mare parte. Exista cineva care poate sa ma condamne si chiar o face, iar acea persoana sunt chiar eu. Am facut o mare greseala când am facut ceea ce am facut, stiu asta acum. Îmi pare rau acum, însa este prea târziu. M-am trezit prea târziu si nimic nu mai conteaza.
Într-un sfârsit las lacrimile sa cada, desi stiu ca nu ma vor ajuta cu nimic. Nu mai pot sa le tin adânc îngropate în mine.