[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

Multumesc pt parerea ta anita, spre ca acest capitol sa fie mai pe placul tau.;)
Ms Jigoku pentru opinia ta. Sper sa continuati sa le impartasiti cu mine si sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna parerile lor.

***



Din nou acolo, din nou mă trezesc în acea lume a amintirilor, la fel ca şi data trecută, numai că acum scenariul s-a schimbat; dar de ce trebuie să mă trezesc aici? De ce nu pot să rămân în dulceaţa ignoranţei pe care mi-o oferă întunericul ce se înfăşoară în jurul meu ca un fin giulgiu de mătase? Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Îmi închid ochii într-o încercare inutilă de a refuza să văd ce se întâmplă, dar nu pot să stau aşa pentru mult timp. Ceva din mine mă forţează să îi deschid, să fiu un martor mut la aceste întâmplări şi să sufăr, ştiind că nu pot să fac nimic pentru a schimba şirul lor. Nimic. Acest fapt mă termină, sapă în sufletul meu şi îl distruge, îl mănâncă, mă mănâncă şi nu o să se oprească, decât după ce a terminat, după ce a lăsat carcasa mea goală aruncată într-un colţ îndepărtat al lumii sau poate că nici acolo nu o să se afle trupul meu... Poate o să dispar fără să las un singur lucru în urma mea. Când ochii îmi sunt deschişi – ţin să precizez, fără voia mea – observ cu tristeţe că lumea se creează, prinde culoare şi formă în faţa ochilor mei – este, într-un mod ciudat, care mă sperie, conectată la mintea mea; cu cât devin mai conştientă, cu atât acest loc prinde formă şi culoare şi chiar viaţă. Şi, totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să revăd aceste lucruri.
- Care este scopul acestor amintiri?! ţip eu către infinitatea înfricoşătoare a acestui loc.
Însă nimeni nu îmi răspunde. În faţa mea tabloul imortalizat în efemeritatea memoriei mele rămâne la fel de mut ca şi până acum. Nu pot să împiedic depresia ce mă cuprinde când văd acest tablou al camerei mele, sau mai bine zis, al fostei mele camere. Încăperea care a cunoscut atât depresia cât şi bucuria mea. Tot ce se află aici conţine amintiri de toate formele care îmi agresează mintea în această clipă, dornice la o şansă de a se desfăşura în faţa ochilor mei, dar una are întâietate, una singură va avea acest drept, una care mă va sfâşia, care mă va lăsa spartă în mii de bucăţele în abisul inconştienţei atunci când se vă sfârşi toată această piesă.
Îmi cobor privirea, nu ştiu de ce sau pentru... De fapt, ştiu, o fac pentru că simt nevoia de a încerca să uit, de a încerca să mă apăr de ceea ce mă înconjoară.
- Nu am suferit destul? Nu am trecut prin atâtea? Vreau linişte, vreau pace, vreau să dorm, vreau să uit, vreau să mor... Lăsaţi-mă să mor..., șoptesc eu, concentrându-mă într-un singur punct gol, lipsit de pericole, dar nu fac decât să îmi îngreunez viaţa, deoarece, fără ştirea mea, lacrimile au ieşit la suprafaţă şi se preling uşor pe chipul meu, aterizând fără nici un zgomot pe covorul de un albastru regal din încăpere. Acesta le înghite, le ascunde, nelăsând nici o pată, nici o evidenţă a acelor mici perle incolore pline de durere pe care ochii mei le varsă fără nici o promisiune că se vor opri prea curând. Cad în genunchi pe covorul moale şi mă întind pe acesta băgându-mi obrazul în moliciunea sa, încercând să simt acel miros specific care îmi încânta simţurile atunci când locuiam aici, dar nu pot să simt nimic. Oare cât timp a trecut de atunci? Oare prin câte am trecut, câte au apărut fără ca el să fie acolo pentru mine ca eu să mă scufund în culoarea şi mirosul său, să mă liniştească şi să mă adoarmă? Nici eu nu ştiu, par a fi decenii, par a fi milenii, dar asta nu contează, contează că eu mi-am pierdut, atunci când m-am mutat, confortul locurilor cunoscute şi iubite, asta este tot ceea ce contează. Apoi, fără voia mea, gândurile se îndreaptă din nou – oare pentru a câta oară? – spre acel moment când covorul a absorbit micile perle, ascunzând orice fel de dovadă a existenţei lacrimilor mele pe acesta.
- Oare şi eu voi dispărea la fel? Oare îşi va mai aminti cineva de mine peste câţiva ani?
Pentru prima dată simt durerea conştientizării că poate sunt la fel ca acele lacrimi, la fel de efemeră şi neînsemnată în minţile şi inimile celor din jurul meu cum au fost şi ele pe covor. Durerea acestui fapt mă sufocă, mă distruge. Am crezut că nimic nu mă va mai putea răni atât de tare după acea întâmplare, se pare că m-am înşelat din nou, nu este ca şi cum ar fi pentru prima oară când mă înşel, deşi, în ultimul timp, acest lucru se întâmplă mult prea mult pentru a fi pe placul meu.
- Numai tu poţi răspunde la acele întrebări. Numai tu ai răspunsul. Noi suntem aici ca tu să îl afli, spune cineva.
Îmi ridic privirea pentru a vedea persoană ce a vorbit şi, spre uimirea mea, observ că aceea este cea care va juca în această piesă.
- Ridică-te şi uită-te, zice ea, înainte să îşi întoarcă privirea de la mine şi să iasă din încăpere.
Cumva ştiu că, dacă aş mai încerca să o întreb ceva, nu îmi va răspunde, aşa că îmi ţin întrebările pentru mine. Desfăşurarea amintirii se opreşte atunci când eu mă încăpăţânez să pun mâna pe acea clanţă şi să o urmez pe acea fetiţă. De ce să îmi provoc singură suferinţă? Nu sufăr destul? Nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu ce să fac, mă învârt în acest cerc al durerii fără vreo promisiune că o să se sfârşească în curând. Şi oricum, atâta timp cât pot să aleg să stau aici, să mă feresc de ceea ce stă ascuns după acea uşă, aceasta este alegerea mea. Vreau doar să mă scufund cât mai mult în acest covor, să uit de tot, să închid ochii şi să mor, dar, cum niciodată lucrurile nu ies aşa cum vreau eu, scena se schimbă şi mă trezesc în sufragerie. Părinţi mei se află aici împreună cu fratele meu şi cu mine, calculatorul este stins – incredibil, nu stă nimeni la acesta – ceea ce nu este normal, mai ales că şi tati şi Mirel, fratele meu, se află acasă în aceeaşi încăpere cu calculatorul. Şi atunci mă trăsneşte. O, nu! Nu, nu, nu aici, orice numai aici nu! Dar nimeni nu mă ascultă, nimeni nu mă vede, nimeni nu opreşte cuţitul ce intră în inima mea mai adânc decât de obicei.
- M-au sunat cei de la ambasada română din Bucureşti şi mi-au spus să mă pregătesc pentru că peste o săptămână pleacă autocarul spre Spania.
Şi uite aşa se roteşte un cuţit în inima cuiva. Şi uite aşa durerea mă sufocă şi mintea mea mă chinuiește şi ea, obligându-mă să mă uit la această scenă, nelăsându-mă să mă scufund în inconştienţă şi inima mă doare, iar eu nu pot decât să îmi duc mâna tremurândă în dreptul acesteia şi să încerc să scot cuţitul din ea, dar cum pot eu să fac asta când nu îl văd? Când este atât de adânc înfipt, încât sunt sigură că atunci când îl va scoate – cine îl va scoate – o să cad jos din cauza durerii.
- Nu! mă aud eu ţipând, dar pare atât de departe acest sunet, încât îmi vine greu să cred că eu am putut să îl scot.
Îmi forţez picioarele să înainteze. Un pas, doi, trei şi am ajuns la destinaţie. Am ajuns lângă mama mea, lângă cea care m-a părăsit... Este atât de ciudat să o văd prin ochii mei, care aparţin acum nu unei fetiţe, ci unei persoane mature de douăzeci de ani. Arată atât de tânără, de fapt, chiar este tânără în acest moment. Are treizeci şi unu de ani: are părul negru, lung până la umeri şi foarte des, doi ochi negri care pot fi foarte blânzi, dar şi foarte duri, şi o pereche de buze subţiri – ea spunea că acesta este semnul omului dracului. De câte ori îmi spunea asta, îmi amintesc, un zâmbet apărea pe chipul meu; acelaşi zâmbet se luptă cu mine să apară şi acum, numai că nu buzele mele au uitat să zâmbească, ci am uitat ce este acela un zâmbet, ce este aceea fericire... ce este dragostea. Nu mai sunt capabilă să simt aceste lucruri care pictează viaţa în culori frumoase, care dau o perspectivă asupra lumii înconjurătoare distorsionate, ce numai în acele momente de pură fericire şi mulţumire de sine le poţi avea. Sunt mai mult sau mai puţin copia ei, singura diferenţa dintre noi două, în această clipă, este faptul că ea încă mai trăieşte, în timp ce eu dispar încet, trecând în nefiinţă.
Cad în genunchi în faţa ei şi îi îmbrăţişez, murmurând rugi arzânde.
- Te rog, mami, te rog, nu pleca, trebuie să existe o altă cale, te rog nu pune în mişcare aceste rotiţe care m-au adus în acest loc. Salvează-mă!
- Salvează-te singură..., şopteşte cineva, dar nu mă interesează cine.
Nu vreau să îi dau drumul, este poate pentru ultima oară când o văd, când o simt. Lacrimi fierbinţi ce cu flacăra lor ard sufletul meu îşi găsesc libertatea şi de această dată nu mai încerc să mă opresc din plâns. Plâng şi eu şi inima şi sufletul meu, fiecare dintre noi simţind un alt tip de durere, numai eu putând să le simt pe toate în acelaşi timp.
- Nu pleca..., dar vocea mă trădează şi mă înec singură în propriile lacrimi.
Nimic. Rămâne impasibilă, rece, o stână de piatră de neclintit în faţa rugăminţilor mele. Mă întorc spre mine, spre ea care stă fără să spună nimic, gândindu-se la ceea ce ar putea să rostească. O văd cum deschide gura să vorbească, mă văd cum îmi semnez singură condamnarea la moarte.
- Nu spune „bine”, orice numai „bine” nu, orice! zbier disperată, reuşind să înghit nodul ce mi s-a pus în gât şi să rostesc acele cuvinte.
Încă o dacă cuţitul se roteşte, încă o rană deschisă pe inima mea. Oare cât mai pot să suport? Oare când o să se îndure cineva de mine să îmi curme chinul?
- Bine, mami. Ştiu că nu ai altă soluţie.
Şi plec din încăpere pentru a mă ascunde în acea lume imaginară creată pentru a evada din realitate, pentru a uita, pentru a lăsa în urmă toată durerea. Nu pot să nu mă întreb, când nu mi-a mai fost de ajuns acea evadare? Când nu mi-a mai adus nici o alinare lumea aceea minunată unde îi întâlneam pe toţi cei despre care citeam? Când am căzut atât de mult, încât să recurg la acea soluţie?
- Contează? șopteşte din nou aceeaşi voce de mai devreme.
- Nu... cred că nu...
Mă aflu întinsă pe jos, pe parchetul lăcuit din lemn şi nu simt nimic: nu simt frigul, nu simt mirosul specific al acestei încăperi, nimic care ar mai putea să mă aline, simt doar un mare gol, un mare nimic în inima mea care mă doare. Aici, acum, din nou mi s-a semnat condamnarea la moarte, mi-am semnat-o singura, dacă i-aş fi spus că nu vreau să plece sigur, nu ar fi plecat sau... Nu ştiu... Aici a început totul, aici este începutul sfârşitului, iar eu nu am putut să fac nimic să îl opresc. Absolut nimic! Un spectator neputincios să îşi salveze eroul atunci când se uită la o piesă de teatru dramatică, asta sunt eu, un spectator. Penibil.
Nu mai contează nimic, sunt din nou o mână de cioburi, sunt nimic... Unde mă îndrept? Ce pot să fac? Cum pot să îmi revin? Dar vreau să îmi revin? Vreau să mă întorc la acea viaţă de care am fugit? Cine mă va repara? Cine mă va accepta aşa spartă, stricată, un nimic? Mă ascund din nou în acel întuneric, fugind de răspunsurile la aceste întrebări care nu mi-ar aduce decât o altă dezamăgire, o altă durere, o altă depresie.
- Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Lăsa-ţi-mă să mor, şoptesc eu înainte ca întunericul să îmi acapareze mintea.
- Nu, spune cineva, o voce de bărbat, puternică şi încăpăţânată şi dubios de cunoscută.
Nu deschid ochii să văd cine este, nu vreau să mai fiu agresată de o altă amintire, de o altă persoană ce ar trebui să stea la locul ei, să mă lase în pace. Numai că o dată cu acea voce o rază de lumină sparge ceaţa şi întunericul din mintea mea şi se luptă cu acestea încercând să îl alunge de tot.
Nu vreau lumină, nu vreau realitate, nu vreau nimic din ceea ce îmi oferă acea lume. Vreau doar să mor, să dorm, să uit, de ce nu înţelegeţi? Până şi încetarea din existenţă sună mai bine decât posibilitatea de a reveni la realitate, la conştienţă.