[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

Multumesc mult Anita, Onytsa si Jigoku pentru parerile voastre.>:D<
Sper ca si ceilalti care citesc sa le impartaseasca cu mine.


***


"Ceva era schimbat acum cand din nou deveneam constienta. Ceva era gresit, foarte gresit, parca imi simteam corpul. Nu mai eram in acea lume a amintirilor, dar refuzam sa cred ca traiesc si ca inca fac parte din acea realitate de care fugisem, care ma doborase la pamant si imi sfasiase sufletul. Insa ceva imi spunea ca tocmai acela era adevarul. Incet imi deschideam ochii pentru a inspecta locul in care ma aflam. Acesta era primul semn ca nu mai traiam in acea lumea a amintirilor. Atunci cand m-am trezit nu a existat nicio perioada de intuneric in care eu sa ma acomodez cu trupul meu. Acum exista, acum eu dadeam comenzile, eu decideam cand vruiam sa vad lumea inconjuratoare, nu altcineva. Incet, lumina artificiala a becului din incapere imi invada mintea, ranindu-mi la inceput ochii si facandu-ma sa vad mici luminite multicolore, care dansau peste tot prin campul meu vizual la fel ca niste mici licurici bucurosi. Nu era o lumina puternica, dar din cauza faptului ca nu am mai deschisesem ochii de ceva timp era normal sa ma deranjeze si sa ma doara. Nici eu nu stiam cat timp a trecuse pentru ca aveam impresia ca se dusesera secole de cand ma aflam in aceasta realitate. De aceasta data chiar ma aflam intr-o camera de spital, aici, unde crezusem ca sunt la inceput, cand ma „trezisem” dupa incercarea mea, esuata, de a ma sinucide. Ciudat era ca eram singura in aceasta incapere, fara alti pacienti. Oare crezusera ca o sa ma deranjeze daca o sa am companie? Nu stiu, nu puteam sa spun ce a fost in capul celui care a decis ca eu trebuie sa stau aici. Aveam un aparat care arata semnele mele vitale si care ma fascina pentru doua minute intregi, ceea ce era ceva, avand in vedere ca atentia mea nu mai statuse mai mult de cateva secunde asupra unui singur lucru de ceva vreme. In bratul stang era o branula infipta care ma hranea cu nu stiu ce solutie. Nu scria nimic. Ciudat, de obicei scria numele substantei, din cate stiam, pe punga ce statea cu susul in jos atarnand de acel suport. Cumva, branula ce penetra bratul meu, exact pe partea opusa unde este cotul, ma fascina. O amintire ma chinuia despre orele cand singura imi dadusem gaura in spranceana, cu o branula. Nici acum nu imi venea sa cred ce putusem sa fac. Eu, cea care aveam o frica ingrozitoare de tot ceea ce inseamna ace si doctori, fusesem in stare sa imi bag o branula in spranceana fara nicio problema. Iar apoi, dupa sterilizasem locul, imi pusesem un pierce cu capetele semanand cu capatul unei sulite. Inconstient mi-am dus mana dreapta, libera de orice fel de chestie care m-ar putea incomoda in miscarea acesteia, la spranceana unde inca se afla pierce-ul. Zambeam, dandu-mi seama ca nici acum, cand sunt in realitate, eu, singura stapana asupra mintii si amintirilor mele nu pot sa nu imi amintesc anumite lucruri din propria viata. Era ca si cum dupa fiecare colt ma asteapta o alta memorie gata sa isi arate poveste, gata sa raneasca sau sa vindece ceva in inima mea.
Fusesem trezita din aceasta stare, in care paseam atat de des, de catre persoana care intrase in incapere. Nici nu imi mai dadeam seama cand alunecam incet spre acea lume care ma impinge la lucruri nebunesti. Nu il cunosteam pe cel care venise spre mine. Pentru prima data imi dadusem seama ca ma incapatanasem sa vad doar mobila din incapere, refuzand sa observ ca nu era nimeni langa patul meu asteptand ingrijorat sa ma trezesc. Insa asa cum era normal nu puteam sa fug la nesfarsit de acel fapt atat de dureros. Sa fii singur intr-un pat din spital, intr-un loc pe care il urasti cu toata fiinta ta, era patetic. Concluzia era ca eram si eu patetica, poate mai mult decat patetica, dar refuzam sa cad din nou in acea auto-compatimire. „Hai sa plangem pentru saraca Valentina, a avut o viata atat de grea! „
”Nu! Nu! Nu!” Imi spuneam eu in gand, dand din cap pentru a da mai multa forta acelui cuvant mut.
„Nu ma duc acolo, nu acum, nu vreau acum.” Mi-am fortat atentia din nou asupra barbatului care intrase si ce purta un tricou negru cu o poza a solistei de la Within Temptation si o pereche de blugi foarte strimti de un albastru inchis. Era un barbat tanar, de vreo douazeci si ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, blanzi, cu trasaturi frumoase, intr-un mod masculin si cu un corp bine facut de atlet – se si vede de la o posta ca facea un sport sau poate se ducea la sala. Nu avea acele trasaturi feminizate pe care unii baieti le au, ale sale erau pur masculine si foarte atragatoare.
„Paramedicul”, imi soptise cineva in ureche, aproape ca putusem sa ii simt rasuflarea cand rostise asta. Nu imi intorsesem privirea sa vad cine este, deoarece stiam mult prea bine ca era doar mintea mea razna, care proiecta lucruri ce nu existau in realitatea, ci continuam sa ma uit la el, in ochii lui.
Acesta fusese putin uimit cand intrase, probabil din cauza faptului ca ma vedea constienta. Dar isi scuturase capul, un gest ce mi se paruse putin amuzant, si imi oferise cel mai cald si linistitor zambet pe care il detinea. Nu era un zambet din acela timid si stangaci, ci unul plin de incredere, tupeist, care dezvaluia o dantura perfecta, de un alb orbitor si care parea sa spuna: „Sunt aici, nu o sa plec prea curand si tu nu ma poti ignora.” Isi trasese scaunul ce statea in colt langa patul meu, luandu-mi mana in a sa si se asezase pe acesta, facandu-l sa scoata un sunet dezaprobator.
Nicio clipa nu-l scapasem din ochi, eram mai rau decat o pisica ce isi urmarea prada cu o obsesie aproape daunatoare pentru sanatatea sa, insa asta nu inseamna ca mintea mea nu lucra. Dimpotriva, ea lucra constant, analizand situatia in care ma aflam si mai ales chinuindu-ma cu intrebarea: „De ce este el aici? De ce el si nu altcineva care ma cunoaste si care, credeam, ca tine la mine?”. El care semana atat de mult cu EL, cu cel care imi fransese sufletul pentru ca nu se multumea doar cu inima mea. Chiar nu stiam ce era mai rau: realitatea in care traiam, intr-o continua suferinta si depresie sau lumea aceea a amintirilor, in care eram fortata sa retraiesc momentele cruciale din viata mea, provocandu-mi astfel alta suferinta poate mai dureroasa? Singurul lucru care tot aparea si in realitate si in acea lume era El si inca nu stiam de ce. Insemnase foarte mult pentru mine si il iubisem, da, il iubisem, dar nu EL era de vina pentru tot ceea ce mi se intamplase si nu ar fi trebuit sa ma tot intorc la acesta. Poate o sa inteleg cand totul o sa se termine, de fapt, sper sa inteleg inainte ca totul sa se termine.
Sprancenele mele se uneau creand niste mici riduri pe frunte din cauza incercarii inutile de a afla raspunsuri la intrebari mai mult sau mai putin imposibile. Paramedicul isi apropie mana de chipul meu si cu un deget imi ridica coltul stang al gurii, intr-o incercare de a ma scoate din gandurile mele negre. Uimitor, insa reuseste sa imi fure un zambet trist, adevarat, dar este totusi un zambet.
-Este un inceput, zice el continuand sa zambeasca.
-Ce cauti aici? Este prima intrebare care imi paraseste buzele.
Intotdeauna am avut o curiozitate iesita din comun, care a trecut intotdeauna de bariera timiditatii mele, iar cateodata sufeream din cauza aceasta. Cateodata nu trebuia sa aud sau sa stiu raspunsul la intrebarea mea. Insa nu puteam niciodata sa imi tin gura si cred ca nu as fi putut sa tac nici daca viata mea ar fi depins de acest lucru, cel putin nu atunci cand curiozitatea era implicata.
-Ma gandeam ca ai nevoie de cineva care sa stea langa tine, pareai atat de singura si de parasita asa cum stateai inconstienta in acest pat. Dar nu l-am lasat sa termine.
-Ti s-a facut mila de mine, soptesc eu incercand sa inec durerea provocata de cuvintele sale.
Era una ca eu sa cred ca sunt patetica si penibila si tipica si era acelasi lucru pentru mine daca altcineva credea aceste lucruri. Dar era cu totul alta mancare de peste atunci cand o spunea, atunci cand imi spunea mie in fata ca el crede acele lucruri. Durea.
Totul s-a petrecut atat de repede din acel punct. Am vazut expresia lui care nega cuvintele mele, dar nu voiam sa o constientizez. In mintea mea se invartea acea zicala care spune ca ochii verzi nu trebuie crezuti niciodata, iar el avea ochii verzi, la fel ca EL. Tot ceea ce voiam eu era ca acea durere sa dispara din inima mea si sa imi dea pace, dar in loc sa plece, ea se intensifica si in cateva secunde nu mai puteam sa respir. Incercam si ma luptam cu toata forta mea sa imi fac plamanii sa functioneze, dar nu vruiau, se incapatanau sa stea nemiscati ca doua stane de piatra. Stiam ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa imbratisez moartea si sa ma las purtata de ea pe valurile abisale ale linistii si pacii. Dar nu puteam sa nu lupt impotriva ei, inca nu retraisem tot, povestea mea inca nu ajunsese la final, trebuie sa mai rezist putin, inca putin si apoi sa ma las in voia ei, moartea.
Camera cu lucruri luase forme anormale, distorsionate in timp ce paramedicul se chinuia sa ma ajute. Chemase asistenta si medicul pentru ca se auzeau in fundal niste zgomote ale unor oameni ingrijorati. Simteam ceva rece si ud cum cazuse pe obrazul meu. Lacrimi poate? Daca da, atunci ale cui? Insa nu mai puteam sa vad ce este, deoarece intunericul deja imi acaparase vederea rupandu-mi astfel contactul cu acea realitate.
-I-am promis fratelui tau ca voi avea grija de tine si nu imi incalc promisiunea! Spunea cineva cu o voce atragatoare, probabil acelasi cineva care imi luase din nou mana in a sa si imi transmisese incapatanarea sa de a nu da drumul.
A fost ultimul lucru pe care l-am auzit, care mi-a umplut urechile si mintea, singurele cuvinte care in mod ciudat mi-au tinut de cald acolo, in drumul meu spre inconstienta.
De aceasta data nu m-am mai rut sa fie ultima oara cand cad in acest abis fara de sfarsit. De data aceasta cazusem cu speranta ca poate o sa mai am ocazia sa il vad pe fratele meu, fie doar si pentru un minut, cat sa ii multumesc, cat sa ii cer scuze ca il las singur. Undeva, in adancul meu, stiam ca el a venit la spital si a plecat doar din cauza ca i-a promis paramedicul ca va sta cu mine. Desi motivul pentru care el a facut acest lucru imi scapa la acesta ora, dar aveam sa-l aflu, imi jurasem ca il voi afla. Pentru fratele meu, insa, aveam sa ma intorc inapoi sa ii spun: „La revedere!”, sa il pup pe frunte. Doar pentru el. El merita."