Labyrinth

[Ich.]

E un derivat. intradevar e un derivat. Pacat ca mai e o singura scrisoare.
si totul e un labyrinth. Pentru ca mintea mea in sine e un labyrinth.
Merci ca esti aici *hugs*

Scrisori
-Sanatoriu-

Astazi imi consemnez viata, in mine si ochi-mi ciocolati. In reflexia din oglinda.
Si cumva abia azi realizezi cat de mult inseamna o viata de om si totusi cat de rapid trece acest timp infim. Atata timp, atatia ani. Toti trecuti degeaba. Nu a fost unul in care sa nu fug de mine insami si totusi…
Iata-ma azi, aici, cu par carunt si buclat. E inca luing, slava Domnului. Cu riduri si cearcane mult mai accentuate sub acesti ochi posaci.
Doamne, ai mila de o biata bolnava inchisa in atat de mult alb si da-i macar o pata din culoarea grizata a tineretii.
Ridicandu-ma de pe acel taburet am realizat ce trup obosit am si in acelasi timp ce minte vie, inca, si plina de dorinte si lipsuri.
Imi lipseste atat de tare libertatea. Imi lipsesc atatea. Fuga mea de oameni, orele de dimineata petrecute in parc, cafeaua de pe balcon—aici nu am cafea, niciodata nu am avut aici cafea-- si simt inca nevoia sa mai simt acel aer. Acel aer greu de recuperat.
Aici, in acest loc plin de bolnavi e un aer inchis, greu, asteptator si desemnator de moarte. Un loc alb ca si coasa mortii.
Atat doar ca luceste groaznic de frumos in timpul zilei.
Rasufland greu, am izbutit sa las bastonul din mana si sa ma asez pe patul tare, de spital. Doamne, cat am stat aici inchisa?
Vreau soare si geamuri fara gratii!
Mi-am inchis ochii pentru a-mi regenera o parte din imaginile mintii si fara sa-mi dau seama am inceput sa ma joc cu mainile prin asternut.
Rece si, probabil, alb, nu-l vad.
Insa degetele mele au dat peste ceva mat, aproape cald—incalzit parca de un trup, sau visez?—am deschis speriata ochii si cand am privit: o scrisoare, de data asta fara timbre sau sigiliu. O scrisoare pentru mine care ajunge sigur la mine.
Am inceput sa tremur. Atatia fiori, de teama si dor ma faceau sa tremur nervos.
Aproape taindu-ma in hartia perfecta am reusit sa o deschid.
Propriul meu parfum, de crini si lapte, reiesea pin toata celuloza hartiei. Scrisul meu.
Totul din acea hartie, chiar hartia in sine, imi apartinea mie. Tot ce mai aveam dupa o viata intreaga…
Atat de putin…
Si totusi mai mult decat mi-am dorit vreodata.

“ Draga Liz,
Stii si tu, a trecut atat de mult timp incat as putea spune ca drumurile noastre s-au separat. Dar cum as putea mintii asa? Eu sunt inca tu, desi o parte atat de inutila tie in ultimii ani. Atat de neputincioasa in timpul crizelor tale si atat de oarba in timpul vietii tale cotidiene. Si totusi sunt inca o parte a ta.
Revin asta seara, pentru o ultima data, in dorinta de a-ti spune ca te voi astepta acolo sus, unde constiintele noastre se vor reuni, iar, dincolo de limitele metafizicii. Si mai vreau ceva, sa te felicit!
Pot sa jur ca ai reusit sa ajungi unde ti-ai dorit. Esti mai tu ca niciodata si-ti multumesc, prin asta sunt si eu mai eu ca niciodata.
Cand te uiti in oglinda, aminteste-ti, macar, ca si eu sunt in tine si ca am fost si voi fi mereu o parte a ta…

A ta, Tu”

Brusc m-am simtit si mai slabita si mai neputincioasa ca in toti acesti ultimi ani.
Am cincizeci si patru de ani si arat ca la saisezi si doi.
Ma doare atat de tare tot trupul incat as putea sa urlu, dar nu ma tine gatul.
Sunt obosita- obosita. Atat de obosita…

Cand asistenta cea bruneta—o asistenta de care altfel se atasase femeia aceasta nebuna—intra sa o ajute sa-si faca micul ritual al diminetii. O gasii,insa, cu ochii atintiti spre un tavan alb, mat, lipsit de orice onduleu sau pata. Cu gura deschisa, sub forma unui zambet de multumire si fara puls.
Rigida—si poate usor trista—ii inchise ochii blajini apoi, grabita, il chema pe doctor…

Sfarsit…