Iubire la suprapreţ

[Teh]

Aww ~ geez. nu ştiţi ce fericită sunt acum că am citit comentariile voastre. Le apreciez din străfundul inimii, să zic aşa * lolo* anyway, thanks a lot >:d<

next chapter.
lectură plăcută!

Capitolul 32

- Eric, îţi sună telefonul! Am auzit-o pe Kristin strigând supărată din bucătărie. Am ieşit rapid din dormitor, cu un zâmbet ciudat pe faţă şi am privit-o, sfidător.
- Ce e Kristin, încă eşti nervoasă? am întrebat-o pe un ton jucăuş, făcând-o să stea îmbufnată.
Toată ziua, de altfel, nu avusese chef de nimic şi stătuse degeaba, oftând şi gândindu-se şi uneori înjurând, mai mult pentru sine. O deranja foarte mult faptul că nu îi ieşeau lucrurile pe cât de bine ar fi vrut cu Nate; eram conştient de asta şi de faptul că îl plăcea destul de mult – sentimentul fiind reciproc. Ura pe care o simţea, probabil, pentru Roselyn în acest moment era uriaşă. Însă, ca un verişor bun ce eram, nu puteam pierde ocazia să o tachinez. În fond, eram sigur că lucrurile se vor aranja de la sine. Ros era egoistă şi răutăcioasă, într-adevăr, însă nu putea nega fericirea fratelui ei. Şi apoi, era foarte imatur să gândească altfel… ce se aştepta, ca fratele ei să rămână singur toată viaţa? Şi apoi, ceea ce mă deranja cu adevărat era, poate, faptul că acest lucru îi dădea atât de mare bătaie de cap şi eu aş fi vrut să îmi acorde atenţie doar mie, acum. Atât de tare îmi fusese dor de ea, şi avea un efect atât de puternic asupra mea încât reuşeam să fiu gelos pe orice persoană din jurul meu… Şi apoi, de când nu o mai avusesem atât de aproape de mine?
Roselyn…
- Da? Am răspuns absent la telefon, fără a observa persoana ce mă apela.
- Nu credeam că vei răspunde la telefon, Eric… am auzit vocea atât de cunoscută
lui Bridget. Pentru o secundă, nu am ştiut ce să spun; nu ţinusem niciodată la ea şi nici nu aveam vreun sentiment de milă, neapărat, pentru aceasta. Însă mă surprindea tonul ei şi mai ales faptul că mă căutase; credeam că de această dată mă va uita, definitiv; în fond, era mai bine pentru ea. Mi-am aşezat ochii asupra lui Kristin, încă îmbrăcată în pijamale, supărată, şi mâncând îngheţată direct din cutie, nefiind atentă la nimic din jurul ei. Bucătărie era slab luminată şi seara acaparase deja oraşul… iar eu stăteam euforic în bucătărie vorbind la telefon cu fosta mea iubită, pe care am folosit-o în orice mod am dorit, fără a nutri nici cel mai mic sentiment de dragoste pentru aceasta. Mă întrebam, oare cât de nenorocit puteam fi?
- Ce vrei, Bridget? Am întrebat-o scurt. Ar fi fost frumos din partea mea dacă nu i-aş fi vorbit atât de dur, sunt conştient, dar altfel i-aş fi creat iar speranţe, speranţe ce ar fi fost bazate pe minciuni, înşelătorii… şi iar ar fi suferit cumplit din pricina mea. Toată această „reîntâlnire” cu Roselyn şi faptul că eram, oficial, împăcaţi, îmi dădea gânduri mai bune în ceea ce îi privea pe ceilalţi şi, parcă, îmi schimbasem uşor atitudinea… peste noapte. Nu voiam, cu siguranţă, să o rănesc din nou pe blondă. Oricât de mult m-ar fi enervat, oricât de multe lucruri nu mi-au plăcut la ea, fusese o persoană foarte ataşată de mine şi care, spre deosebire de alţii, îmi fusese întotdeauna alături… şi pentru aceasta, măcar, trebuia să o apreciez. În plus, era mai bine să mă comport ca şi un nesimţit cu aceasta, decât să o iluzionez.
A râs, spre marea mea uimire.
- Nu mai fi aşa de arogant, Eric… nu te-am sunat să mă rog de tine. Ce crezi? Că mă pot înjosi mai mult de atât?... am terminat cu asta, de tot. Sunt conştientă că nu o să mai fie nimic între noi, pentru că… nu mai vreau eu. Am deschis în final ochii, presupun. Dar e prea mult să cer să te văd? Puţin… Vreau să vorbim, pentru ultima dată. Nu în calitate de ceea ce am fost, sau ceea ce vom fi. Ci ca două persoane ce au fost odată împreună, ca un lucru ce deja s-a terminat.
Pot spune că eram uimit de ceea ce îmi spunea. De ce? Nu era deloc caracteristic ei; în plus, nici acest stil atât de profund de exprimare nu i se potrivea, parcă nu mai recunoşteam pe vechea Bridget. Un sentiment ciudat mi-a acaparat întreaga fiinţă… ce? gata? Terminase de tot cu mine şi cu pasiunea ei nebună pentru mine? Cred că eram adânc jignit în orgoliul meu, pentru că o crezusem întotdeauna prea înnebunită de mine pentru a mă uita… şi mai ales, atât de simplu, după o simplă despărţire în care eu îmi pierdusem firea. Poate că în sfârşit realizase cât de urât mă comportasem cu ea.
A urmat un moment de tăcere prelungă în care eu mă gândeam la spusele ei şi aceasta părea să aştepte; însă, nu un răspuns de la mine.
- Măcar atât îmi datorezi, Eric… a zis într-un final, închizându-mi fără alte vorbe – un lucru ce nu îl mai făcuse niciodată până acum. Am pus telefonul în buzunar şi am zâmbit, aproape ironic, întrebându-mă unde a dispărut vechea Bridget…
Nu exista nici o îndoială asupra faptului că urma să ne vedem. I-am dat un mesaj cu locaţia, şi am plecat, ciufulindu-i părul lui Kristin.
- Copilule, nu mânca prea multă îngheţată, nu te uita la prea multe filme melodramatice şi să te culci devreme. Bine?
S-a uitat absentă la mine, cu ochii uşor umezi, fiind gata să mă roage să nu plec; disimulând tristeţea, bineînţeles.
- Şi nu fă ochii de căţeluş părăsit că nu funcţionează. Am treabă.
A zâmbit.
- Te întâlneşti cu oxigenata? Poate te spun lu’ Roselyn… tonul ei răutăcios nu a prins imediat la mine. I-am zâmbit mai degrabă nervos, ieşind din încăpere. M-am întors doar pentru puţin, pentru a-i da o ultimă replică.
- Ştii ce am realizat, după mica mea discuţie cu Bridget? Că o iubesc foarte mult pe Roselyn, mai mult decât orice altceva, însă nu o să mă mai rog niciodată de ea să mă iubească, sau să fie împreună cu mine. Deloc… pentru că voi fi, oricum, mereu alături de ea, nu pot altfel. Însă, atât… există o limită şi pentru mine, ca băiat.
Nu ştiu de ce am spus aceste cuvinte şi nici măcar nu eram sigur că erau adevărate. Până acum câteva ore puteam să jur că îi voi fi loial până ce voi muri, ca prieten şi ca orice altceva, însă acum mă cuprinsese o furie, o gelozie şi o nemulţumire pe care nu le mai întâlnisem de mult, amestecate cu un soi de impulsivitate străină mie.
Şi la urma urmelor… de ce? de ce să nu cer mai mult decât doar să fim cei mai buni prieteni? Doar o iubeam! Şi poate că mă respingea iar, atunci… ce s-ar fi întâmplat? am fi ajuns iar la stadiul de prieteni? Nu cred că mai puteam suporta, încă odată. Înciudat de toate aceste gânduri bizare şi de faptul că aveam o întâlnire destul de stranie cu Bridget, am ieşit în stradă.

Am ajuns destul de curând în localul în care mi-am dat întâlnire cu blonda şi m-am aşezat la o masă oarecare. Ea nu venise încă şi eram sigur că urma să întârzie pe puţin zece minute, pentru a se răzbuna pentru dăţile în care am lăsat-o să mă aştepte. A venit, într-adevăr, peste douăzeci de minute. Nu m-am mişcat deloc de la masă în acest timp, deşi în mod normal aş fi plecat, fără să mă uit înapoi. Eram curios, probabil, vrând să aflu ceea ce dorea să îmi spună şi poate şi intrigat de noua ei… personalitate. Pe care, până acum, nu o cunoscusem. Era o schimbare prea bruscă pentru mine.
- Bună, Eric, s-a aşezat în faţa mea, dar a evitat să mă privească direct în ochi, deşi
eu îmi aţintisem privirea asupra ei în mod insistent, zâmbind ironic.
- Ce vrei să vorbim? Am abordat-o direct, menţinându-mi privirea insistentă asupra ei şi comandându-i un ceai, pe care nu l-a refuzat.
- Nu credeam să ştii ce vreau să beau, aşadar ai fost atent la întâlnirile noastre?
Folosea un alt parfum, se tunsese, observasem, scurt, mai scurt de umeri, părul îi era uşor ondulat, nu era machiată şi nu o mai văzusem îmbrăcată în hainele pe care le purta acum – eram sigur că fusese la cumpărături şi îşi schimbase până şi look-ul, tocmai din cauza despărţirii noastre. Deci, o marcase destul de mult şi era gata să meargă mai departe, vrând să scape de amintirea mea. De ce mă deranja acest lucru? Poate pentru că fusesem obişnuit atâta vreme să am pe cineva alături, necondiţionat. La dracu, ce mă apucasem? Mi se părea foarte drăguţă, acum, pentru că era naturală, era adevărata Bridget la care nu ajunsesem niciodată şi la care, cel mai probabil, nu aveam niciodată să ajung… şi atunci, privind-o, am realizat, şocat, că nu voiam să dispară din viaţa mea. Nu o iubeam, dar îmi plăcea să o am în preajmă… să mă enerveze, să îmi umple timpul, să mă sâcâie. Îmi plăcea să îi aud vocea piţigăiată, să o aud plângându-se, să o simt iubindu-mă… să îmi fie alături. Era ca un plan de rezervă pentru mine şi aveam nevoie de acest lucru, de ea, de fapt, pentru a-mi hrăni egoismul. Şi acum eram pe cale să pierd acest privilegiu. De ce eram atât de nenorocit, chiar acum? De ce atât de multe sentimente se intercalau în sufletul meu? Eram furios, am recunoscut imediat, eram furios pe faptul că Roselyn nu făcuse nici un pas în ceea ce ne privea, nu îmi zâmbea aşa cum îmi doream, poate, nu trăia doar pentru mine, aşa cum o făceam eu… voiam să mă iubească aşa cum o făceam şi eu, nu ca un prieten bun şi voiam să uite de Victor, odată pentru totdeauna… ne împăcasem, da, dar eu voiam mai mult de atât, nu mă puteam sătura de ea şi o voiam doar pentru mine, din toate punctele de vedere… nu mai eram dispus nici să o împart şi nici să o văd ca cea mai bună prietenă. Iar Bridget, aici de faţă, nu făcea altceva decât să îmi stârnească toate aceste sentimente, să mă facă să o văd dintr-un alt colţ… să mă intrige, mă făcea să îmi doresc să mă răzbun, prin ea, pentru indiferenţa pe care mi-o oferea Roselyn…
- Cum, suntem de atâta timp împreună. Adică, am fost, Bridget. Doar nu crezi că sunt atât de nemernic?
Dacă nu crezi asta, ar trebui deja să o faci, căci nu merit nici măcar cel mai mic strop de consideraţie. De ce m-au apucat toate acestea? De ce îmi încolţesc atâtea idei în minte şi nu le pot alunga? Oare ce reacţie ar avea Roselyn dacă m-aş împăca iar cu Bridget? Ar suferi… nu vreau să sufere, dar aş vrea să verse măcar o lacrimă pentru mine, să îmi spună că îi e dor de mine, să mă întorc la ea, dar nu în mod normal, să fim… împreună. Şi totuşi, ar fi bine dacă aş face acest lucru? Dacă m-aş împăca cu Bridget? Dacă Rose nu mă bagă în seamă, îmi arată indiferenţă, o să o am întotdeauna pe Brid. Dar… dacă nu? dacă se întâmplă ceea ce îmi doresc, sunt capabil să o rănesc din nou pe fata aceasta?
Da, sunt capabil, nu e ceva să îmi doresc mai mult decât ca Rose să mă privească aşa cum îmi doresc eu, aş face orice pentru asta… dar merită să risc?
Toate aceste idei se zbăteau în mine în timp ce Bridget privea localul, evitându-mă.
- Eşti foarte drăguţă astăzi, i-am spus fără a o privi, simţindu-i ochii aţintiţi asupra mea. M-am întors rapid spre ea, pentru a o observa roşind.
- Cred că este primul compliment pe care mi-l faci cu adevărat, nu e aşa?
Am încuviinţat din cap, şocat de adevărul vorbelor sale. Într-adevăr, era prima dată când o consideram cu adevărat simpatică.
- Nu obişnuiai să fii atât de naturală, am chicotit, surprinzându-i un zâmbet pe care nu îl cunoşteam.
- Da, să zicem că m-am redescoperit… dar nu de aia te-am chemat aici. Voiam să îţi spun altceva…
A tras aer adânc în piept iar eu m-am relaxat în fotoliu. Localul era semi-plin, nu era deloc fum de ţigară şi era o atmosferă liniştită, caldă. Culoarea ce predomina era crem şi îţi dădea şi o linişte vizuală excepţională, oamenii parcă se mişcau uşor şi simţeam că orice tensiune dintre mine şi Bridget dispăruse, eram relaxaţi.
- Voiam să îţi spun că eşti un nenorocit, Eric… a început pe un ton scăzut, timid, continuând destul de hotărâtă, aparent rece şi indiferentă, deşi simţeam cât de mult îşi dorea să fie alături de mine: eşti un idiot, nesimţit… ştiu că ai stat cu mine doar aşa, pentru a mă folosi. Puteam fi eu sau altcineva. Nu ai ţinut niciodată la mine, ţi-au fugit întotdeauna ochii după Roselyn. Crezi că eu nu am văzut asta? Crezi că eu nu am ştiut întotdeauna că o iubeşti, că … trăieşti doar pentru ea? Că tot ceea ce ai făcut şi faci.. o faci pentru ea? Că m-ai folosit… a tăcut, lacrimile au început să îi curgă pe obraji şi a început să plângă din ce în ce mai tare, fără a se mai opri. Erau lacrimi adevărate de această dată, fără falsitatea cu care eram atât de obişnuit. Era o nouă Bridget, una onestă, clară, prin care puteai vedea… atât de diferit de tot ceea ce cunoşteam eu, şi mă atrăgea nespus de mult… A continuat, printre suspine: da… am ştiut întotdeauna, dar am închis ochii, m-am prefăcut că nu ştiu şi mi-am trăit visul fericită! Dar am ştiut, în subconştient… stăteam uneori noaptea şi mă gândeam la asta: de ce o iubeşte pe ea? De ce nu pe mine? Ea nici măcar nu îl bagă în seamă… dar eu! – a început să gesticuleze uşor, fără să îşi dea seama de gesturile sale – eu am fost mereu alături de el… pentru că îl iubesc şi nu voi renunţa niciodată la el şi apoi îmi dădeam seama că orice aş face, nu aş putea să te părăsesc şi mă mulţumeam cu asta, ştii? Eu! Eram atât de deplorabilă, când atâţia băieţi umblau după mine, eu mă gândeam că nu aş putea niciodată să îţi fac aşa ceva, că orice ar fi, prefer să te iubesc aşa cum te iubesc, cu toată indiferenţa ta, dar să fii al meu… şi până când am realizat că nu pot aşa, nu pot! Te iubesc, Eric, este adevărat, mai mult decât orice… şi aş putea să îţi cedez în orice secundă, sunt conştientă că e de ajuns doar un cuvânt din partea ta ca apoi eu să o iau razna. Ştii de ce te-am chemat azi aici? Nu pentru aţi scoate ochii, până la urmă… nu pot să fac asta, pentru că am fost fericită cu tine aşa. Indiferent de câte mi-ai făcut, eu tot te iubesc şi cred că voi continua să ţin toată viaţa mea la tine, dar vreau să închei acest capitol… vreau să te rog… să te rog să mă laşi în pace. Poate că sunt arogantă,. Poate că nu … dar nu mă mai căuta… bine? pentru că nu aş putea să îţi rezist, şi m-aş mulţumi cu cât de puţin mi-ai da, chiar dacă nu ai fi sincer… şi… la naiba! Vrei să îmi faci aşa ceva?
Lacrimile îi curgeau încă şiroaie pe obraji şi mă minunam de câte sentimente puteau exista înăuntrul ei şi de cât de multă dragoste putea să îmi ofere. Nu fusesem niciodată cu adevărat conştient de forţa pe care o emanam asupra ei… S-a ridicat, şi-a luat geanta, geaca şi a plecat, fără a se uita înapoi. M-am ridicat şi eu, printr-un gest impulsiv, am plătit şi am plecat, conştient de faptul că toate privirile erau aţintite asupra noastră.
Mă amuza sincer această situaţie.

Ieşind din local, am căutat-o cu privirea, se îndrepta spre un semafor. Afară ploua; picături mărunte, ce te secau pe dinăuntru, te făceau să te întrebi de ce nu plouă cu adevărat şi doar te chinuieşte, vremea aceasta nefastă? Şi… da, îmi părea că acest gen de ploaie semăna cu relaţia mea cu Bridget de acum. Nu ştiu ce m-a făcut să fug în continuare după ea, să o ajung rapid din urmă, să îi pun mâna pe umăr şi să îi strig numele, de parcă nu mă aflam lângă ea.
- Bridget!
Ce făceam, m-am întrebat, de ce nu o las în pace? Pentru că nu ţin deloc la această fată, şi totuşi îmi pare rău să o las să plece aşa, zdrobită şi cu atât de multă dragoste pentru mine. De ce o iubesc atât de mult pe Roselyn? De ce nu pot să îi împărtăşesc sentimentele mele acestei fete care ar face absolut orice pentru mine? Chiar să se înjosească în acest stadiu? Puterea pe care o dovedise la telefon pălise de mult, la fel ca şi hotărârea de a nu mai fi cu mine; de fapt, nu îmi putea rezista, o recunoscuse şi singură şi ar fi vrut să poată scăpa de mine. Şi eu, de ce nu o lăsam?
- Eric… nu vreau să aud nici scuze nici altceva din partea ta. Te rog, lasă-mă… măcar atât!
Deşi spunea cuvintele acestea, părea să nu le zică cu adevărat, căci braţele sale s-au înfăşurat în jurul trupului meu, continua să plângă cu capul rezemat de pieptul meu şi m strângea în braţe, nevrând să îmi dea drumul.
- De ce? De ce trebuie să te iubesc atât de tare?... sau poate că întrebarea este: de ce nu poţi să mă iubeşti şi tu? Măcar puţin, măcar puţin, Eric… m-aş mulţumi şi cu atât…
S-a îndepărtat uşor de mine, şi-a şters lacrimile, impunându-şi să nu mai plângă şi m-a privit. Părea atât de fragilă în acest moment, aşa cum nu păruse niciodată. Nu era deloc o fată rea, poate doar prostuţă, nici prea urâtă, era chiar simpatică acum, atât de sinceră şi naturală cum ar fi trebuit să fie întotdeauna.
O acuzam pe Roselyn că este egoistă, însă şi eu eram la fel ca şi ea. Nu puteam să îi dau drumul acestei fete. Nu, nu simţeam nimic pentru ea, şi aş fi fost ipocrit să spun că da. Dar aveam nevoie de cineva care să îmi fie alături, iar ea mă iubea atât de mult. Nu sufeream şi eu la fel din pricina lui Rose? Nu la fel de mult eram şi eu torturat? Şi, ce aş fi vrut, să îmi facă ceea ce îi fac eu lui Bridget? Să mă folosească cum vrea ea, să mă arunce şi să mă adune iar, şi iar, şi iar… până ce se sătura de mine?
Da… cred că mă mulţumeam cu atât, măcar atât, măcar puţin, măcar puţin…
- Aş vrea să te iubesc, Bridget… nu ştii cât mi-aş dori să pot face aşa ceva! Nu mi-am dat seama până acum, dar o să îmi lipseşti. E prima dată când sunt cu adevărat sincer cu tine, nu te iubesc nici câtuşi de puţin şi îmi pare atât de rău din cauza aceasta, aş vrea să mă hrănesc cu zâmbetul tău, cu stările tale de spirit, cu persoana ta… cu vorbele tale, aşa cum faci tu cu mine…
Vorbeam în şoaptă, ea încă se ţinea agăţată de mine, îmi zâmbea trist.
- Poate că ar fi mai bine, într-adevăr, să îţi dau drumul, să pleci pentru totdeauna, pentru că altfel nu vei fi niciodată fericită pe lângă mine…
Eram un băiat nemernic, egoist şi fără scrupule. Mânat de furie, de dorinţa de a mă răzbuna pe Roselyn şi de frica de a nu rămâne singur, am tras-o mai aproape pe Bridget de mine, îmbrăţişând-o mai cald şi mai sincer ca niciodată.
- Să mă uiţi, bine?
Dar cum îmi mai putea rezista, săraca fată, acum când îi vorbisem atât de frumos şi îi recunoscusem că îmi va fi dor de ea?
I-am dat drumul, m-am întors şi am început să merg, aparent indiferent, fără a mă uita înapoi, regretând toate reacţiile mele bizare. Numai Roselyn era de vină… de ce nu putea să fie cu mine? De ce a trebuit să mă respingă atunci şi să mă facă să sufăr atât? Mă transformasem într-o persoană îngrozitoare.
Am auzit zgomot în spatele meu, mâinile micuţe ale lui Bridget s-au înfăşurat în jurul meu, încă o simţeam tremurând, plângând.
- Lasă-mă să stau aşa câteva secunde, te rog…după aceea voi pleca…
Am stat, fără să mă mişc, lăsând-o să mă îmbrăţişeze şi simţindu-i căldura trupului şi dragostea transmisă prin acest gest.
- Îmi pare rău, Bridget, dar nu pentru ceea ce a fost între noi, ci pentru că nu îţi împărtăşesc sentimentele.
Am îndepărtat-o uşor, îndepărtându-i şuviţele umede lipite pe obraji.
- Îmi place cum eşti acum, e o schimbare foarte frumoasă… şi tunsoarea te prinde; dar mai ales personalitatea… ai face bine să rămâi aşa, şi poţi să mă cauţi oricând ai nevoie de ceva; o să fiu acolo, promit. Dar nu mai pot face acest lucru – uite, e prima decizie pe care o iau în favoarea ta. Nu o să te mai caut, nu o să te mai fac să te întorci la mine şi o să te preţuiesc, ca pe un sprijin de care am avut nevoie şi care nu m-a părăsit niciodată.
Mă privea cu lacrimi în ochi şi nu credeam să se mai oprească vreodată, dar îi făceau bine. Nu puteam spune că mă durea suferinţa ei, îmi părea mai degrabă bine că era capabilă să nutrească asemenea simţăminte pentru mine şi pentru că, de asemenea, se elibera.
- Îţi mulţumesc… i-am zis zâmbind, depărtându-mă cu paşi rapizi şi întorcându-mă, într-un anumit moment. Era tot acolo, mă privea pierdută. A încercat să îmi zâmbească, nereuşind să articuleze nimic şi mi-a făcut cu mâna. Aşa cum eram atunci, în ploaia măruntă şi trişti amândoi, i-am făcut şi eu mâna, luându-mi adio la tot ceea ce fusese între noi.
Ştiam că îmi va fi dor să am pe cineva alături, oricând îmi doream. Dar nu o puteam folosi la infinit, eram conştient de asta… Iar Roselyn? Roselyn… o să vrea vreodată să îmi acorde atenţia după care tânjesc?
De ce a trebuit să mă îndrăgostesc nebuneşte de o creatură atât plină de sine: egoistă, egoistă… atât de egoistă precum Rose?