22-09-2010, 09:20 PM
Cu cativa ani in urma am trecut print-o experienta aiurea, experienta care s-a repetat.
Prima experienta este copilaroasa, dar la anii aia... Ideea e ca m-a marcat destul. O cunosc de prea mult timp, am fost la gradinita impreuna, pana in clasa a saptea am stat in aceeasi banca, ne povesteam totul si mai bine imi tineam gura, cum fac acum. Trebuia sa imi fie invatatura de minte, dar nu a fost.
Ceva similar, dar mai grav s-a intamplat anul trecut. Similar deoarece o cunosc, si pe ea, de la gradinita, ne poveasteam totul, eram... inca ar trebui sa fim cele mai bune prietene, sa vorbim nesfarsit la telefon si sa radem impreuna, sa ne povestim experientele (toate) si sa fim una langa alta, sfatuindu-ne cand luam decizii importante pentru noi. Atunci am fost foarte apropape de o depresie, dar bine ca exista mama, cea mai uimitoare fiinta pe care o cunosc.
Despre ce este vorba in cele doua cazuri nu conteaza, dar aceste doua experiente m-au marcat. Nu mai sunt la fel, sunt mai atenta cu oamenii pe care ii intalnesc. Inainte de a doua experienta m-am imprietenit cu niste persoane la care tin si care mi-au aratat ca imi sunt prietene si de atunci nu mi-am mai facut nicio/niciun alt prieten, desi am cunoscut cateva persoane uimitoare si de treaba.
Nu cred ca poate cineva sa traiasca fara niciun prieten. Este greu. Stiu fiindaca mai am si eu unele momente in care ma simt destul de aiurea din diverse motive si aleg sa nu spun nimanui sau nu pot sa vorbesc cu cineva in acel moment. Uneori spun si este mult mai bine. Nu as putea continua la nesfarsit sa nu vorbesc cu cineva, macar jumatate de ora pe zi. Este altceva cand ai pe cineva acolo (si mai am nevoie de cineva). Asta nu inseamna ca nu poti sa fii atent, sa ajungi sa cunosti o persoana inainte sa spui ca iti este prieten. Poate chiar sa locuiti impreuna un timp (been there, done that).
So yeah, mai bine cu prieteni, fie ei si putini sau de scurta durata.
P.S. Ignorati-mi aberatiile.
Prima experienta este copilaroasa, dar la anii aia... Ideea e ca m-a marcat destul. O cunosc de prea mult timp, am fost la gradinita impreuna, pana in clasa a saptea am stat in aceeasi banca, ne povesteam totul si mai bine imi tineam gura, cum fac acum. Trebuia sa imi fie invatatura de minte, dar nu a fost.
Ceva similar, dar mai grav s-a intamplat anul trecut. Similar deoarece o cunosc, si pe ea, de la gradinita, ne poveasteam totul, eram... inca ar trebui sa fim cele mai bune prietene, sa vorbim nesfarsit la telefon si sa radem impreuna, sa ne povestim experientele (toate) si sa fim una langa alta, sfatuindu-ne cand luam decizii importante pentru noi. Atunci am fost foarte apropape de o depresie, dar bine ca exista mama, cea mai uimitoare fiinta pe care o cunosc.
Despre ce este vorba in cele doua cazuri nu conteaza, dar aceste doua experiente m-au marcat. Nu mai sunt la fel, sunt mai atenta cu oamenii pe care ii intalnesc. Inainte de a doua experienta m-am imprietenit cu niste persoane la care tin si care mi-au aratat ca imi sunt prietene si de atunci nu mi-am mai facut nicio/niciun alt prieten, desi am cunoscut cateva persoane uimitoare si de treaba.
Nu cred ca poate cineva sa traiasca fara niciun prieten. Este greu. Stiu fiindaca mai am si eu unele momente in care ma simt destul de aiurea din diverse motive si aleg sa nu spun nimanui sau nu pot sa vorbesc cu cineva in acel moment. Uneori spun si este mult mai bine. Nu as putea continua la nesfarsit sa nu vorbesc cu cineva, macar jumatate de ora pe zi. Este altceva cand ai pe cineva acolo (si mai am nevoie de cineva). Asta nu inseamna ca nu poti sa fii atent, sa ajungi sa cunosti o persoana inainte sa spui ca iti este prieten. Poate chiar sa locuiti impreuna un timp (been there, done that).
So yeah, mai bine cu prieteni, fie ei si putini sau de scurta durata.
P.S. Ignorati-mi aberatiile.
![[Imagine: LCGbvGa.png]](http://i.imgur.com/LCGbvGa.png)