15-01-2010, 10:25 PM
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Gramatica.
Guys nu vă speriaţi. Sunt tot eu Teh dar de fac colecţie de conturi :]] . Asta nu înseamnă că sunt numărul 2 =]] never *kiddinG* dar oricum, am venit cu un nou fic. Ştiu că v-aţi săturat de mine dar eu nu m-am săturat de voi şi uite-mă aici, călcându-vă pe nervi.
Ah să lăsăm toate introducerile astea. Fic scris doar de mine ( mdaaaaa ) şi sper să iasă ceva bun deşi nu sunt mulţumită de primul capitol . :]]. Am scris şi un prolog, enfin ( nu vă aşteptaţi la cine ştie ce din partea primului capitol, îmi cer scuze dacă acţiunea vi se pare grăbită şi cam seacă. Şi mie mi se pare la fel , dar din capitolul 2 încerc să fac ceea ce mi -am propus să fac cu această poveste. Adică să încep să fac ].
Hai că nu o mai lungesc . +16 [ nu ştiu dacă apare o avertizare mai mare ].
Lectură plăcută D: !
[center]Prolog[/center]
Ce e dragostea?
Un joc. O pasiune. Ceva indestructibil. Nu o poţi nega, nu o poţi arunca.
Te mănâncă de viu, te absoarbe devorându-ţi raţiunea. Ceva ce mai devreme sau mai târziu te va înnebuni.
Nu vei putea să îi rezişti. Te va doborî la pământ făcându-te să implori milă. Şi nu va avea nici pic de sentimente pentru tine, căci deja te domină.
Vei plânge, vei râde. Vei simţi fericire şi nefericire în acelaşi timp. E ceva de care nu poţi fugi.
Şi te va vâna, aşa cum prădătorul o face cu prada sa. Sfâşiindu-te, vei ştii că încă de la început plănuise asta. Te-a ochit, te-a studiat şi după care te-a atacat. Săgeţica splendidă a lui Cupidon ţi-a răzbit inima şi minţile.
Ai vrea să poţi da înapoi, şi totodată să înaintezi. Adevărul este că stagnezi. Nu poţi face nimic prin care să te scapi de un destin aşa de „ crud †precum ţi-l oferă iubirea.
Da. Aceasta ar fi o definiţie bună a dragostei.
Ceva ce poţi vedea şi din afară. Cum totul se învârte fără încetare, şi parcă totuşi nu se mişcă. Când deschizi ochii şi vezi fiecare minciună, atunci crezi că poţi scăpa. Dar nu o vei face, nu vei vrea să refuzi acea căldură oferită de sentimentul iubirii. Şi vei închide iar ochii, lăsându-te minţită. Da, la un feminin crud şi adevărat.
Dar nu mereu. Nu pentru oricine. Căci atunci s-a decis : nu va lăsa să se vadă lacrimi, nu va regreta şi nu va pune botul.
La naiba cu iubirea, o fată va fi ca un băiat.
[center]Capitolul Unu[/center]
Era o simplă seară de iulie în anul 2009. Putea fi descrisă astfel, cu mare uşurinţă de către oricine. O simplă seară. Dar nu era aşa pentru toată lumea.
Nu era pentru mine, de fapt pentru amica mea Aura. Şi cât am mai putut înjura după ce mi-a povestit cu lacrimi în ochi tot ceea ce păţise. Era noapte, iar noi stăteam în faţa blocului, pe la ora 22 : 00 , discutând. Cât de simplu părea. Două adolescente în vârstă de 16 ani , vorbind despre băieţi! Da. Era un vis. Unul de zi cu zi .
Însă, puteam eu spune asta cu adevărat ? Desigur că nu. Atunci a început totul. Totul pentru mine.
< - Nu-mi vine să cred că mi-a făcut asta ! Şi eu care îl iubesc. Tu poţi să crezi asta? Eu nu ! E impoasibil . M-am culcat cu el, realizezi asta? Ştii? Ştii? Oare pentru el contează? Şi eu care credeam că ceea ce ne unea era dragostea. Dar nuu.. Nu! Acum văd, era sexul. A obţinut ce a vrut şi acum mă trimite pe apa sâmbetii. Frumuşel, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Îl urăsc! Îl urăsc , Ela. Îl detest!
Aura, fata cu părul lung, blond şi ondulat vorbea. Sigur, prietena mea cea mai bună. Stăteam aşezate pe banca din faţa clădirii în care locuiam. Ne puteam vedea vag datorită luminii artificiale presărate peste locul în care eram aşezate. Am oftat luând-o în braţe şi ştergându-i lacrimile presărate peste obrajii ei albi.
- Of, gata! Gata. S-a terminat. Era un nenorocit. E clar că nu te merita. Nu îmi vine să cred că s-a întâmplat. Îţi jur, o să îl omor cu mâinile mele data viitoare când îl prind. Raul e un om mort. O să vezi, nu scapă el aşa uşor după ce s-a luat de prietena mea.
Şi din ochii ei albaştrii au continuat să se scurgă bobiţele mari sub forma unui lichid amărui. Atât de aspru..... >
Da. Am crezut şi eu că totul se terminase. Căci pe o perioadă lungă de timp, amica mea şi iubitul ei avuseseră diferite conflicte. Şi , pe drept să o spun, ei avuseseră relaţii sexuale doar de două ori ( din câte ştiu eu ) şi ultima dată fusese chiar cu cinci zile înainte să îi dea papucii.
Frumos, a luat-o cu maşina, a plimbat-o, au vorbit ( şi poate s-a întâmplat şi altceva, deşi nu cred că Aura mi-ar fi ascuns aşa ceva ) , după care el a adus-o acasă. Coborând, m-a găsit pe mine ducând gunoiul. Şi poate că a fost destinul? Nu conta, aşa am aflat şi cum se întâmplase.
„ Nu mai putem fi împreună . †bla bla bla „ nu te merit †bla bla bla. Şi alte lucruri enervante, totul s-a întâmplat aşa de rapid că probabil, sărăcuţa de ea, nici nu a avut timp să asimileze. Căci şi aşa era o fire mai fragilă când venea vorba de sexul masculin. Cine nu era?
Am înţeles-o pe deplin şi i-am fost alături. Însă tot nu puteam să nu mă simt fericită că scăpase de idiotul ăla. De câte ori nu o înşelase ,şi ea ştia ? De câte ori nu făcuse x şi y şi nu continuase să repete greşelile? Iar ea îl ierta? Dar asta fusese înainte să i se dăruiască. De atunci nu mai avusese loc niciun conflict . Probabil acesta era decisiv. Căci el îi dăduse papucii.
Eram fericită şi mă simţeam prost pentru asta. Dar vroiam ce e mai bun pentru Aura, aşa că vinovăţia a dispărut repede.
< - Ce? Ce ? Ce?
Repetam încontinuu în telefonul meu mobil, deşi aş fi vrut mai degrabă să îl arunc pe fereastră. A doua zi, pe la ora prânzului, am primit un apel de la prietena mea îndurerată. Dar vestea era mai mult decât devastatoare. Pentru mine.
- M-am împăcat cu Raul! Îl iubesc, înţelege. Nu putem sta prea mult departe unul de celălalt. Şi-a dat seama că a greşit şi... şi ... Of, nu îmi vine să cred! Sunt atât de fericită.
- Dar cum dracu se întâmplă asta Aura? Gata, eu nu mai suport aşa ceva! Ieri erai gata să îl omori şi acu’ îmi zici că-l, morţii lui, iubeşti. Ce e asta? Ştii, mă enervează. Zău. Eşti chiar proastă, nu poţi pur şi simplu să te împaci cu el. Tu nu vezi că e un ipocrit?
Mi-am astupat gura imediat după ce am scos acele cuvinte. Evident că ştia cât de vulgară puteam fi şi când aveam nervi nimic nu îmi stătea în cale. Totuşi, trebuia să mă port mai frumos.
Cu toate astea , nu am simţit niciun impuls de a-mi cere scuze.
- Ce naiba spui? Eşti prietena mea cea mai bună, ar trebui să te bucuri pentru mine . O să-ţi închid şi te rog să nu mai vorbeşti aşa despre Raul. El nu spune nimic rău despre tine, niciodată.
Mi-a închis şi eu am adăugat doar pentru mine.
- Da, păi normal că nu poate să zică nimic rău despre fundul şi ţâţele mele.
Aşa şi era. Un ipocrit, îl uram. Dar într-adevăr nu puteam face nimic în legătură cu asta – cât de patetic. >
Nu a trecut multă vreme de atunci. Doar două săptămâni întregi în care am fost plecată într-o călătorie în Grecia. Nimic nu s-a schimbat când m-am întors. Totul era intact. Apartamentul în care locuiam, familia mea, vecinii, Aura şi iubitul, prietenii . Erau la fel.
Şi totuşi, eu vedeam totul diferit. Fusese brusc, dar mă făcuse să realizez cât de târfă poate fi viaţa uneori. Nu, mai mereu.
Iar eu nu aveam de gând să o accept aşa cum era şi să fiu călcată în picioare. Poate că unii ar zice că m-am schimbat aşa de brusc pentru că de curând părinţii mei au divorţat.
Halal explicaţie de rahat. De parcă ar fi viaţa mea. Sau pentru că fratele meu s-a însurat şi am rămas singură. Nu era adevărat. Îmi iubeam fratele, dar nici atât de obsesiv.
Toţi bărbaţii sunt nişte nemernici, mai puţin fratele şi tatăl, dar să nu uităm că şi ei sunt bărbaţi.
Mda, cât de reală era acum zicala asta. Eh, şi la naiba. De ce trebuia eu să stau să analizez fiecare detaliu? Nu trebuia să o fac. Căci totul se învârtea în jurul unui mare nimic format din mai multe nimicuri. Ce definiţie drăguţă. Dar nu era pesimistă, mai degrabă al dracului de optimistă.
- Salut!
Am ţipat îmbrăţişând-o pe Aura ce tocmai îmi deschisese.
- Săru’mâna tanti Cristina.
- Bună Mirabela. Cum a fost în Grecia? Deja ai ajuns?
Am dat din cap aprobator văzând-o pe tanti Cristina în bucătărie. Tocmai pregătea cina, din câte puteam ghici. I-am zâmbit larg şi am recunoscut şorţul albastru.
- A fost tare frumos. M-am distrat. Mă scuzaţi de deranj, am venit să aduc nişte cadouri!
A chicotit.
- Nu e niciun deranj dragă, poate rămâi şi la cină? Nu cred că ai ceva pregătit pentru moment.
Eram gata să refuz, dar mi-am amintit cât de foame îmi era şi cum nu aveam nicio poftă de mâncare comandată rapid prin telefon.
- Hm, dacă tot insistaţi. Ce mâncăm?
- Ciorbică de pui şi orez . E bine aşa ?
M-am prefăcut că mă gândesc la ofertă, după care am dat din cap.
- Sună rezonabil.
Am început să râd împreună cu mama Aurei, după care m-am retras în camera ei. Unde ea deja ajunsese. Am privit câteva din fotografiile din dormitorul ei. Pe toate le ştiam. Inclusiv pe cea pe care o avea cu mama acesteia. Semănau destul de bine. Acelaşi păr, aceiaşi ochi şi aceaşi expresie.
- Uite asta e pentru tine.
I-am aruncat o pungă de cadou şi ea mi-a zâmbit trist.
- Of, scuze pentru faza cu Raulinio, nu a fost cu intenţie. E prietenu’ tău, I understand, nu îi mai zic nimic. Dacă tu asta vrei. Acu’ nu te uita la mine ca un câine părăsit, că eu nu am de gând să mai zic nimic. Ok?
A încercat să surâdă şi eu am scos limba la ea. M-am întors pentru a privi o fotografie înrămată cu mine şi ea. Era de anul trecut, când intrasem la liceu. Eram atât de fericite! Şi chiar mai naive decât acum.
- Ce-ai păţit?
Am dat din umeri.
- Ce vrei să zici?
- De parcă nu te-aş cunoaşte. Ai ceva, e ceva schimbat la tine. Şi e cam ciudat. Nu ne-am văzut decât de două săptămâni!
Şi-a dat ochii peste cap. Albastrul lor intens strălucea în camera de-abia luminată.
- Neah, ţi se pare. Sunt aproape aceaşi. Poate doar mai sexi. Ah şi aşa, să zicem că am de gând să îmi schimb look-ul.
- Ce?
S-a holbat câteva secunde la părul meu lung şi negru.
- Mda, nu mă refeream doar la păr.
Înainte să ajungă să mă contrazică, am auzit vocea mamei sale strigându-ne şi am fugit spre bucătărie.
Da. Pare atât de simplu, chiar şi acum când privesc înapoi. Era banal, s-a întâmplat aşa de repede şi aproape fără un motiv întemeiat. Îmi ascundeam viaţa de mine , şi de ceilalţi din jurul meu.
Credeam că ştiu totul, şi acum o cred. Nu ştiu dacă m-am înşelat vreodată. Şi totuşi, mă bucur. Aşa am învăţat să fiu cea care sunt azi.