Julieen [+16]

[Julieen]

Nu ştiam ce nume să-i dau cărţii, aşa că i-am dat numele ei. Ceea ce voi scrie în aceste file va fi o povestire amanunţită a vieţii ei. Am cunoscut-o în 1886, într-o zi de noiembrie.

Capitolul 1.

Anna P.O.V.

M-am născut în Moscova pe vremea ţarului Alexandru al II-lea. Nu-mi amintesc ziua. La 11 ani mama m-a părăsit vânzându-mă unui hangiu la care am stat până la 16 ani. Nu m-am plâns niciodată de nimic pentru că trăiam destul de bine având în vedere că nu am avut o casă de care să știu că aparțin, mereu trăind pe străzi și cerșind pentru mama. Hangiul avea două fiice care nu mă suportau și mă priveau de parcă eram ultimul om. Mă făceau mereu să mă simt vinovată că nu am mamă și îmi spuneau că eram doar o povară pentru familia lor. Am încercat odată să fug ca să îi scap de o gură de hranit, dar m-au prins și m-au adus înapoi. Soția hangiului m-a bătut până am căzut din picioare. După două zile încă se mai vedeau urmele pe brațe și corp. În timp ce hangiul mă mai accepta cât de cât și îmi mai arăta câte un zâmbet din când în când soția lui pe de altă parte mă vedea ca pe o rivală. Vedea în mine un pericol pentru familia ei. Hangiul, în urma insistențelor soției lui m-a vândut unui turc. De aici a început coșmarul meu.
Am fost dusă în Turcia și dată unui sultan. A fost o schimbare impresionantă de atmosferă. Din Rusia săracăcioasă și friguroasă am ajuns într-o țară îmbelșugată și călduroasă. Am fost dusă într-o sală enormă unde un bărbat bine îmbracat s-a apropiat de mine și mi-a studiat fața. A zis ceva ce aș fi putut-o traduce ca ”e bună”. Câteva luni m-a ținut în puf și mi-a pus la picioare cele mai scumpe nestemate. În sfârșit dormeam într-un pat adevarat care era învelit cu cele mai fine mătăsuri și acoperit de perne. M-am împrietenit cu un băiat de vreo 17 ani care era fiul grădinarului. Îmi dăruia mereu flori și mă făcea să râd, chiar dacă nu înțelegeam prea bine ce zicea. Când sultanul a văzut că eram veselă și bine dispusă a început să mă atingă. Îmi aduc aminte perfect prima lui încercare. Stăteam la masă, ca de obicei, eu în stânga lui iar el în capul mesei, când mi-a pus mâna pe picior. I-am luat ușor mâna și i-am dat-o la o parte. În aceste câteva luni învățasem puțin din limba lor și întelegeam unele propoziții. Am înțeles perfect când a zis ”a venit timpul să-mi plătești”. Am fost dusă într-o cameră în mijlocul căreia era un pat masiv acoperit de perne roșii. A venit și el în urma mea. M-a împins pe pat și a început să mă atingă. A vrut să mă dezbrace în timp ce îmi săruta fața. Când a încercat să-mi sărute buzele l-am mușcat atât de tare încât i-a dat sângele. Mi-a dat un pumn în față apoi a chemat pe cineva. Am fost închisă într-o temniță câteva zile. După acele zile de foamete în care l-am înjurat în toate felurile au venit doi bărbați grași și dezgustători ca aspect. M-au legat de mâini și m-au atârnat ca pe un sac apoi au început sa ma biciuiască. După câteva minute nu-mi mai simțeam trupul și o stare de amorțeală mi-a acoperit durerea. M-au lăsat câteva secunde, timp în care a venit un baiat și mi-a dat o gură de apă. Deși nu-i vedeam bine chipul știam că este fiul grădinarului. L-am privit în ochii și am simțit că îmi simte durerea. Avea o sticluță mică ascunsă în mânecă. În timpul în care cei care mă biciuiseră mâncau, tânărul mi-a spus în șoaptă:

- Nu mai scapi. Bea asta. E cel mai bine.

Am baut din sticluță, apoi m-a părăsit. Am început să amțesc încetul cu încetul și îmi era frig. Cei doi m-au legat din nou de mâini și au continuat să mă loveasca fără reținere în timp ce eu simțeam cu mi se sfâșia pielea încetul cu încetul. Mă stingeam. Ușa s-a deschis, camera fiind invadată de o lumină puternică. Un alt bărbat intră în cameră. Era brunet și frumos, asemeni unui zeu. Am închis ochii și am simțit căldura lui. I-am auzit pe cei doi nenorociți țipând dar nu am mai putut sa văd ce se întâmpla. Am adormit.

Julius P.O.V.

- Frumos semn. A fost nărăvașă curtezana? a întebat Marco văzându-i semnul. L-aș fi întrebat chiar eu dar mi-a luat-o el înainte. Sultanul se fâstâcea căutând o batistă. Eu și Marco am întors în același timp capul către ușă. Holurile palatului erau îmbâcsite de mirosul sângelui care abia țâșnea din carne vie. Ochii lui Marco s-au înroșit brusc, dar la fel de repede au revenit la culoarea inițială. Era mai experimentat decât mine, dar totuși mă temeam de ieșirile lui. Am simțit mirosul sângelui. Oricât aș fi încercat să îl ignor, îl simțeam. La un moment dat am auzit-o scâncind. În momentul acela am înnebunit de furie și dorință.

- Mă scuzați, am spus eu ieșind pe ușă.

Trebuia să văd de unde vine mirosul. După ce am închis ușa în urma mea am zburat pe holurile pe care se găseau portrete ale sultanului în rame de aur masiv și cu cât mă apropiam mai mult cu atât am simțit o poftă sfâșietoare. Eram ca un animal de pradă, gata să sară la gâtul micuței căprioare. Am deschis ușa ușor și am văzut o scenă cumplită, care m-a șocat pentru o clipă, chiar și pe mine, un monstru fără inimă. Corpul îi pulsa de durere iar respirația îi era sacadată. Murea cu fiecare fracțiune de secundă. Cei doi s-au oprit doar când m-au văzut. Am sărit la gâtul primului sfâșiindu-l tot în timp ce prietenul lui țipa îngrozit. I-am curmat și lui suferința repede. ”Biată făptură nevinovată, te-aș putea ucide dintr-o atingere, dar chipul tău nu mă lasă.” I-am dezlegat ușor mâinile apoi am luat-o în brațe. Marco era în pragul ușii stupefiat.

- A încercat să profite de ea, nenorocitul. Îi simt mirosul pe trupul ei. Ar trebui să-i rup capul.
- Ar trebui, dar nu acum. Pleacă cu ea. Mă ocup eu de amicul nostru.

Ne-am urcat pe vas și am început călătoria către Veneția. Am încercat să o țin în viață timp de trei zile cu tot felul de leacuri dar în final am apelat la sângele meu.

***

Zorii zilei se iveau. Este a patra zi de când suntem în Veneția și încă nu s-a trezit. Începeam să-mi fac griji.

- Relaxează-te, va fi bine, îmi sugeră Marco.
- ÃŽncerc.
- Nu te-am mai văzut niciodată atât de agitat pentru un muritor, spuse el îndreptându-și ochii de la carte către mine. Citește o carte. Timpul o să treacă mai ușor.
- Care timp? întreb eu sarcastic.
- Metaforic vorbind.
- Iar citești Memoriile unui filozof modern? E a șaizeci și treia oară.
- Șaizeci și cinci, mă corectă el.

Mi-am dat ochii peste cap.

- Se trezește micuța căprioară, chicoti el.

Am trântit ușa în urma mea. În câteva secunde am intrat în camera ei. Stătea în pat uitându-se pe fereastră. În scurt timp a realizat că eram și eu în cameră, întorcându-și ochii căprui spre mine. Era frumoasă. Avea părul roșcat și lung până la talie, era înaltă și slabă iar pielea foarte albă. Mă privea pur și simplu, neschițând niciun gest. A ridicat puțin plapuma și a privit așternuturile. Erau pătate cu sânge. Am văzut pe fața ei teamă și părere de rău. A început să plângă, încet, fără suspine. Lacrimle au căzut peste petele de sânge. M-am apropiat ușor de ea, și i-am mângâiat părul. Era curat acum în comparație câteva zile în urmă. Sângele care pătase așternuturile era de la una din rănile de pe spatele ei. I-am ridicat ușor bluza astfel încât să îi văd rana. Era foarte adâncă. Mi-am pus mâna rece pe spatele ei ușor, făcând-o să tresară la contact. Am scos o batistă și i-am șters rana. Ținea capul în jos și evita să mă privească în ochi.


A/N: Aș vrea să plâng nostalgia care-mi ninge azi sufletul.