Teh`s oneshots

[Teh]

Ok... E ceva puţin mai nou , ca gen de scriere, I guess. Dar sper să vă placă. Heh , no other coments on the previous post.. hah. Ok. Here you have. Însă nu a ieşit cine ştie ce :]] aşa mi se pare mie... Oricum , lectură plăcută ... Pentru nelămuriri, ask.

_
[center] Oamenii spun că e " grav " , dar asta e din interior.
Jurnal . [/center]

*

Numele meu este Maru Smith, iar eu nu am o poveste. Nici măcar nu ştiu a povesti, nu ştiu ce înseamnă să scri versuri sau.. Cuvinte mari. Dar am cunoscut odată o persoană ce ştia. Eu nu o mai ţin minte; iar tatăl meu este mort. Şi totuşi, plâng şi eu , chiar unul ce nu ştie să scrie, când citesc jurnalul ei.....

1993
25 ianuarie.

E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde pot întâlni iar patul meu cald şi perna pufoasă. Dar nu pot. Stau încă în aceaşi încăpere rece încercând să nu mor. De frig. „ Bârrrr!” e singurul lucru coerent pe care l-am putut scoate pe ziua de azi. Este ora 21 : 30 de minute, ştiu pentru că pot privi ceasul mare din hol printre gratiile reci. Celula vizavi de a mea este goală. Paturile suprapuse erau mai groaznice ca niciodată şi pătura nu îmi ţinea de cald. Cimentul de jos mă îngheaţă doar privindu-l. Încă privesc fotografia fiului meu. Cât timp trecuse oare? O bag înapoi sub perna tare şi mică şi mă adâncesc şi mai tare în păturică. Noapte bună.

27 ianuarie

Maru îmi zâmbeşte vag şi dinţii lui micuţi sunt prea adorabili. Dar e doar fotografia din ziua trecută. Şi eu nu îi văd cu adevărat ochii albaştri micuţi. Trebuie să ascund fotografia pentru că zgomotele venite de pe hol mă înfioară. De două zile era mare agitaţie şi nu ştiam cum să fac să mă ascund. Îmi era frică. Deja nu îmi mai simţeam pielea. Frigul de afară intra uşor prin acel geam . Purtam aceleaşi haine de trei săptămâni, şi ultima baie o făcusem acum 5 zile. Miroseam urât, dar nu mai conta. Pentru că îngheţul din cameră mă făcea să uit totul. O zi foarte urâtă. Blugii ce fuseseră odată nou nouţi , de la „Dolly Polly”, erau acum jerpeliţi şi foarte murdari. Dar nici cămaşa de duzină, albă, nu mai era ce fusese. Mă întrebam dacă e o nuanţă de gri închis sau deja negru? Părul nu îmi mai era curat, o simţeam atunci când îl prindeam în aceaşi coadă strânsă. Nu mai puteam să îmi ating faţa. Deşi nu era nicio diferenţă, şi mâinile şi pielea chipului erau mizerabile. Unghiile rupte şi pline de murdărie mă dezgustau.
„ Aş vrea să fac un duş ” - îmi spuneam în zadar în acea zi.
Ora 15 şi 30 de minute, un gardian a venit să mă cheme afară. Am stat în curtea închisorii 50 de minute, după care am fost duse cu toatele înapoi în celule. Azi era una din acele nopţi îngrozitoare.
Când m-am întors înapoi în celula rece, dar mai sigură decât biroul directoarei, am început să plâng. Era ora 1 . M-am pus înapoi în pat şi mă resemnam măcar cu gândul că eram curată şi aveam alte haine.

2 Februarie

Mă întrebam : „ când se va termina ziua asta? ” dar parcă sfârşitul nu mai apărea. Într-un final, mă aflam iar în încăperea îngheţată. Stăteam lângă acelaşi perete de beton aşezată pe patul tare ca o piatră.
- Ea e Kara. Noua ta colegă de celulă.
Gardiana părea atât de plictisită în acea noapte când mi-a prezentat-o pe brunetă. Iar eu prea obosită să o iau în seamă.
Femeia nu avea mai mult de 30 de ani dar faţa îi era suptă şi oribilă. Avea o mulţime de riduri şi arăta de 40 de ani. O compătimeam. „ Tu pentru ce ai intrat? ” aş fi vrut să o întreb, dar când am dat să vorbesc a fugit de lângă mine. Şi oricum era o întrebare inutilă. Aşa cum noi eram captive aici doar pentru simplul fapt că existam şi că fusesem la locul nepotrivit. Dacă aş fi ştiut cu ce se ocupa acea agenţie, nu aş fi plecat niciodată de acasă. Însă avusesem nevoie de bani, pentru micuţul Maru şi dragul meu soţ...
Am decis ca eu să rămân la etaj şi ea la parter. Aşa stăteam mai protejată şi mă obişnuisem pe patul de sus. Am mai privit în întuneric poza lui Maru, el încă zâmbea.
Ora 3 : 20 de minute, Kara s-a trezit din cauza frigului. I-am dat şi pătura mea, amintindu-mi ce greu îmi fusese şi mie la început.
- Nu...
M-am băgat şi eu lângă ea şi ne-am încălzit amândouă. Măcar aşa nu muream de frig.

10 Februarie

Am muncit afară timp de 7 zile în continuu, spărgând pietre şi cărând lucruri. Oasele mele parcă erau rupte, iar Kara îmi mai arăta câte o privire îndurereată din când în când. Azi era iar zi în „ camera directoarei ” pentru mine. Mă bucuram totuşi că puteam să mă spăl.
Când a terminat cu mine şi şi-a satisfăcut nevoile, doamna Hola m-a înmânat şi unor gardiene. Acum nu mai eram fericită pentru trupul meu, aşa cum fusesem când Sam se îndrăgostise de mine. Simţeam dezgust; dar eram obişnuită într-un anumit fel. Fusesem atinsă de femei mereu în ultimii doi ani. Ce mai puteam face? Acum eram parcă un nimic.
Când am ajuns în celulă Kara m-a privit supărată, şi ea fusese în birou acum două zile. Fusese „ prima dată ” . Ne-am îmbrăţişat şi am stat tăcute multă vreme în pat. Încă era frig, iarna nu ne slăbea. Mai ales aici. Aş fi vrut să ne dea haine groase, dar nu . Vroiau să suferim...
- Jane, eu nu mai pot. Eu vreau să mor. . . Nu mai pot !
Îmi repeta încontinuu Kara pe 10 Februarie, ora 4 : 00 când niciuna din noi nu îşi putea închide pleoapele cum se cuvine.

1 Iunie

O zi frumoasă, pe care ar fi trebuit să o preţuim. Dar iar fusese una din acele zile în care ne spălam şi eram maltratate sexual; violate. Nu puteam zâmbi, dar măcar în acea noapte celula era mai caldă . Kara era din ce în ce mai rău şi nu ştiam ce să fac pentru ea. Cearcănele odinioară părute ceva mai mult sau mai puţin obişnuit, erau acum întinse împrejurul ochilor, de parcă i-ar fi distrus. Nu ştiam ce să îi mai zic, aşa că m-am pus în patul meu suprapus şi m-am uitat la poza lui Maru.
Kara iar visa urât, şi eu am încercat să mă gândesc la acasă , ca să pot dormi. Cât de dor îmi era. Trecuse atâta vreme...

2 Iunie

Primul lucru pe care l-am văzut în dimineaţa aceea a fost trupul neînsufleţit al Karei. Am început să plâng cu lacrimi amare şi nu mi le mai puteam opri. „ Aşa o să ajung şi eu ! ” îmi repetam îngrozită, şi nu mai ştiam cum să rezist calvarului. Am rugat să o înmormântăm pe colega mea de suferinţă, am implorat în genunchi, am jurat şi promis să fac multe dar nimeni nu m-a ascultat. I-au aruncat trupul neînsufleţit la ghena de gunoi. Sufletul mi s-a spart. „ Aşa vom ajunge toate ! ” este ceea ce a zis Sarah, una dintre cele mai vechi din închisoare. Şi acela a fost şi gândul cu care am adormit eu, cu poza lui Maru în braţe.

5 Iulie

A fost ziua în care am explodat. Singurul lucru pe care îl mai aveam îmi fusese luat şi rupt în mii de bucăţele.
- Ştii că nu ai voie cu aşa ceva aici!
Aş fi vrut să îi ţip : „ Doamnă, dar dumneata nu ai copii? Nu ai familie? Cum poţi a-mi face mie, aşa ceva? ” Dar ştiam că nu avea rost întrebarea. M-am rotit pe cimentul rece şi am început să plâng sec şi tăcut, ca nimeni să nu-mi audă suferinţa. M-am ghemuit şi am ascuns bine de tot foile scrise. Căci nu vroiam să-mi ia singurul lucru ce mă distrăgea. În acea noapte, iar m-am gândit la „ Acasă ”.

20 Septembrie

Sediul închisorii a fost bombardat , aşa că jumătate din clădire a fost distrusă. „ Iar va fi o iarnă îngrozitoare ” , şi ştiam că aici iernile veneau încă din octombrie şi se terminau prin luna mai. Şi , iar urma acea suferinţă. Iar eram singură în încăpere, când pentru câteva săptămâni am stat cu Julie, o femeie bătrână fizic care a fost ucisă în bombardament. Nu mai speram la eliberare, îmi aşteptam moartea.

1 Octombire

A fost una dintre cele mai oribile zile pe care le-am avut aici. Când scriu aceste rânduri plâng, plâng că nu mai pot abţine boabele mari şi amare ce îmi curg din ochii odată albaştrii. Fusesem violată în cel mai groaznic hal , şi nu vroiam să îmi aduc aminte cum fusesem aruncată pe podea şi cum hainele îmi fuseseră rupte. Şi nice acele „ lucruri ” erotice folosite pentru a-mi pătrunde în trup. Mă simţeam jegoasă, deşi eram curată după acea baie rapidă. Tânjeam după moarte, şi nici frigul nu –l mai simţeam. „ De ce? ” A fost prima dată când mi-am pus acea întrebare. Şi am plâns iar, căci poza lui Maru nu mă mai putea alina. Fusese ruptă. Plâng.

3 Octombrie

Azi era ziua lui Maru. I-am zis „ La mulţi ani ! ” şi m-am rugat la Dumnezeu toată noaptea. M-am simţit mai bine . Nu mai făcusem asta de mult.

20 Noiemrie

Nu mă simt bine deloc azi. Aş vrea să merg la un doctor. Scriind aceste cuvinte, parcă sfârşesc în suferinţă. Inima mea bate prea încet şi este înţepată adesea. Părul a început să îmi cadă îngrozitor, astfel a trebuit să mă tund la chelie. Am slăbit îngrozitor şi de câteva zile scuip sânge.

1 Decembrie

Azi e ziua lui Sam. „ La mulţi ani ! Scumpul meu... ” Şi azi m-am rugat la Dumnezeu. Sper că eşti bine... Se împlinesc curând trei ani de la despărţirea noastră. Nu te-am uitat.
Azi a fost zi la camera directoarei. Dar nu a durat mult, căci am leşinat.

20 Decembrie

Azi se împlinesc 3 ani de când eram în închisoare, fără să ştiu de ce sunt închisă. M-am rugat iar la Dumnezeu, secătuită de puteri. Mă simţeam mai bine, parcă mă asculta. Tânjeam iar după chipul micuţ al lui Maru şi îmbrăţişarea lui Sam.

1 Ianuarie.1994

Nu mai pot ! Mă doare tot. Creierul nu îmi mai funcţionează, cearcănele nu le mai pot suporta. Îmi atârnă greu în jurul ochilor... Am slbăit foarte tare, de abia mă mai pot mişca. Sunt atât de slăbită şi învineţită. Din cauza frigului şi a loviturilor primite de la gardiene. Şi nu mai pot. Mă rog iar la Dumnezeu, dar nu mai am putere să mă închin. Mă gândesc la Maru şi la Sam. Cu puţina forţă ce mi-a mai rămas, scriu : Vă iubes

*

Şi n-a mai putut scrie întregul cuvânt, ''iubesc'' ... Nu mai avea forţă.
Credeam că mama mă părăsise. Credeam că nu mă mai iubeşte şi tatăl meu a murit cu această impresie. Am trăit singuri, aşteptând o mamă ce promisese că se va întoarce. După 20 de ani am găsit ceea ce căutam. Dar nu mai aveam cu cine să împărtăşesc nimic... Oasele le-am găsit îngropate sub pământ ,iar jurnalul băgat sub ciment într-o groapă mare. Şi am plâns; bărbaţii nu plâng, dar fii mamelor lor, da. Şi aş vrea să o cunosc acum pe această femeie. Dar nu mai este.
Lupt ! Lupt şi azi pentru dreptul fiecărei femei în societate, ca acest lucru să nu se mai întâmple... Şi totuşi, o altă persoană de sex feminin îi făcuse acest lucru. Dar tot ce pot face e să plâng şi să împărtăşesc cu toţii povestea ei, a lui Jane Smith, o femeie ce a dorit o viaţă mai bună pentru fiul ei de 3 ani în vârsta plecării sale şi pentru soţul ei orb. A vrut să muncească şi găsise o şansă prin care fusese păcălită. Nu aveţi încredere, şi atunci când vedeţi o persoană amărâtă, ajutaţi-o. Eu aşa fac, pentru că mereu mă gândesc... La mama mea, pe care nimeni nu a ajutat-o.

Şi iar plâng.