Illusion’s Highway [yaoi]

[myuu]

Heh de cand vreau sa ma apuc sa scriu ficul asta...tocmai ce am terminat de corectat primul capitol si mi-am zis sa-l postez. Ficul, dupa cum am precizat deja, este yaoi, dar pe langa acest subiect va mai contine si referiri la droguri, ca sa stiti cu ce aveti de a face:)). Povestea e scrisa la persoana 1 din punctul de vedere al unui singur personaj...si ce sa va mai spun...sper sa va placa;;).
Astept comentarii, critici si absolut orice credeti ca are legatura cu ficul. Poze cu personaje nu am, daca voi gasi ceva care sa-mi placa voi pune daca nu, nu, oricum e mai bine sa isi imagineze fiecare personajele asa cum le vede;)).

1. The last sight

„Inainte imi doream ceva cu totul diferit de ceea ce imi doresc acum, mult mai diferit de labirintul vicios in care ma invart fara a gasi iesirea. Universul meu era doar o imagine fictiva a realitatii, mult mai incetosata decat cea pe care o vad acum. Oare cum sunt eu in realitate? Cum sunt Eu cel adevarat, fara miile de masti pe care le port pentru a ma ascunde de prezent? Poate ca aceste masti s-au diluat in sufletul meu si am ajuns sa cred ca Eu sunt acest amestec vag. Poate ca gandurile mele au fost modelate dupa forma fiecarei masti, iar constiinta mea, cea adevarata, zace undeva in cenusa trecutului. Si totusi, daca as da timpul inapoi, as avea puterea sa schimb ceva?”

« Si daca ceea ce vrei nu este ceea ce iti doresti cu adevarat? Vei merge mai departe? »
« Da… »
« De ce ? »
« Pentru ca nu mai stiu cum sa ma intorc… »

Apa trecea pe langa mine imprimand o senzatie de racoare ce-mi cuprindea intreg corpul. Ma miscam atat de repede incat aveam impresia ca nu eu creez valurile, ci ele se izbesc de mine cu o violenta mascata doar de albastrul limpede. Probabil ca racoarea placuta mi-ar fi oferit un moment de meditatie, chiar simteam nevoia de unul, dar plamanii imi ardeau agresiv, luptandu-se cu aerul putin care le mai ramasese. Ma straduiam sa ajung cat mai repede la peretele alb din fata mea pe care ma asteptam sa-l ating in orice moment. Cand degetele mi s-au contopit cu suprafata dura, m-am ridicat brusc deasupra apei, scotandu-mi ochelarii si clipind des pentru a-mi inlatura apa din ochi. Pentru o clipa, imaginea pe care o puteam vedea era incetosata ca intr-un nor de fum, apoi vederea mi-a revenit complet si am putut privi interiorul salii de inot, o sala mare cu pereti de metal ce continea patru bazine. M-am prins cu putere de barele de la marginea piscinii, ridicandu-ma dintr-o singura miscare.
Picaturile de apa trasau linii distorsionate pe pielea mea matasoasa in graba lor de a ajunge pe podea. Imi simteam parul negru ravasit si incercam sa mi-l asez cat puteam de bine, profitand de faptul ca era ud. Mirosul de clor ma facea sa-mi stramb nasul nemultumit, niciodata nu am suportat apa din bazinele de inot. Si atunci de ce practic inot de performanta? Poate pentru a-mi ocupa timpul...defapt nici eu nu stiu, dar nu am timp de intrebari puerile.
- Cat timp am scos? Am intrebat pe un ton sictirit, gandindu-ma ca aveam sa primesc un raspuns satisfacator. Doar am dat tot ce-i mai bun din mine, nu?
- Mai mult cu trei secunde decat data trecuta...Mi-a raspuns un baiat cam de aceeasi varsta cu mine, intinzandu-mi prosopul. Nu era coleg de-al meu, ne vedeam doar le antrenamente, dar devenisem destul de apropiati si chiar iesem uneori impreuna, insa doar ca prieteni. Numele lui era Teru, avea o infatisare interesanta, o combinatie eleganta intre delicatete si rigiditate, dar, cu toate acestea, nu se distingea prin nicio trasatura deosebita de orice tanar japonez cu o frumusete evidenta. Ochii ii erau negrii asemeni parului, iar tenul masliniu parea atat de apetisant incat te ducea cu gandul la ciocolata; totusi nu am incercat sa-l sarut pana acum, nu voiam sa pierd prietenia dintre noi. Eu, pe langa el, aveam acea inaltime necaracteristica japonezilor, fiind inalt, iar ochii imi erau de un albastru sidefat cu tente verzui. Acest lucru se datora tatalui meu care era, de origine, european, dar se stabilise in Japonia unde se casatorise cu mama.
- Hm...I-am raspuns evitand sa dau un raspuns clar. Eram nemultumit de timpul prea mare pe care-l scosesem la doar doua bazine.
- Poate esti doar obosit... a incercat sa ma consoleze, insa, cand i-am aruncat o privire rece, a incetat, schimband subiectul. In jumatate de ora incep cursurile la liceu, eu nu vin asa ca merg cu tine, oricum casa mea e in drumul tau.
- Atunci nu vin nici eu, si asa ma plictisesc. I-am taiat-o din scurt, gandindu-ma cum sa-mi petrec ziua acum ca eram eliberat de chinul a sapte ore de stat in banca. Oricum nu prea ma interesa scoala, chiuleam frecvent si nu invatam mai niciodata, dar asta nu ma oprise sa ajung intr-a XI-a. Poate ca avusesem noroc, sau poate ca soarta tine sa ma tortureze pana la capat cu plictisela anilor de liceu.
- Nu se poate, ai lipsit deja prea mult! Pot sa numar pe degetele de la o mana zilele in care ai venit la liceu. Trebuie sa incetezi cu asta, vrei sa nu mai treci anul? Mi-a raspuns Teru, mustrandu-ma ca un parinte binevoitor ce nu se lasa pana nu te innebuneste cu sfaturile lui exagerate pe care oricum nu dai doi bani.
- Si tu ce te bagi? Deodata a inceput sa te preocupe soarta mea, mi-am dat ochii peste cap, apoi am pus prosopul jos. Pot sa ma leg si eu de problemele tale. Spre exemplu, de ce refuzi sa mai inoti de doua saptamani? La mine sa sti ca nu tine minciuna cu boala subita. Acum ii platisem cu aceeasi moneda, ma simteam mai bine.
El a lasat ochii in jos, refuzand sa ma priveasca, apoi s-a intors brusc cu spatele. Nu-mi placea cand ma ignora, stiu ca sunt prea egoist, dar nu-mi pasa, am invatat, cu timpul, sa ma accept cu tot cu defecte. M-am apropiat de el si l-am luat in brate pe la spate, avand grija sa-i ating materialul bluzei:
- Hei, daca ai luat cateva kilograme in plus sa sti ca nu am sa rad, promit. Iar inotul te tine in forma sa sti, i-am spus pe un ton zeflemitor, sperand totusi sa mai destind atmosfera.
- Tu vorbesti? S-a intors la mine vizibil suparat, apoi m-a ciupit de abdomen insinuand ca el ar fi intr-o forma mai buna decat a mea, dar, cand s-a convins singur de realitate, si-a coborat din nou ochii in pamant.
- Vrei sa-ti arat unde „am mai pus ceva”? I-am spus pe o voce indrazneata, privindu-l cu subinteles.
Mi-a dat un pumn in umar mai mult in gluma, apoi m-am dus sa ma schimb in haine uscate si am pornit pe drum catre scoala. Defapt chiar nu aveam sa merg la liceu, dar drumul oricum trecea pe acolo asa ca nu avem incotro. Puteam ocoli evident, dar de ce as face-o? Nu-mi pasa daca m-ar fi vazut cineva, indiferent daca era coleg sau profesor. Am hotarat sa merg acasa la Teru, avea un apartament modest, inchiriat cu un coleg din liceul sau, iar eu nu mai trecusem de mult pe acolo, asa ca m-am decis sa-i fac o vizita. Pe drum am fumat vreo trei sau patru tigari, nu stiu cate exact, nu le-am numarat. Recunosc ca fumez destul de mult, dar nu am de gand sa ma las de acest viciu atata timp cat imi face placere.
Dupa ce am trecut de poarta scolii am auzit in spatele meu un o voce cunoscuta ce striga suficient de tare cat sa-l aud clar:
- Shun! Hei, asteapta! M-am intors instinctiv auzindu-mi numele si l-am zarit pe Kai care-mi facea cu mana alergand catre mine. Era pustiul de a 10-a pe care-l cunoscusem la o petrecere si sfarsisem prin sa ma saruta cu el. Cred ca as fi mers si mai departe, as fi facut-o si treaz dar apoi beat, insa nu am avut unde, baia fiind plina de tipi care luasera la „bord” mai mult decat pot duce. Patetic.
Kai arata mai mult a fata, sau cel putin trasaturile lui imi pareau mult prea fine pentru a fi ale unui baiat, dar nu de asta il placeam. Avea un corp firav, pielea alba ca de ceara, iar ochii de un verde stralucitor. Parul ii era un blond natural, si el, ca si mine, fiind doar pe jumatate japonez.
M-a intrebat daca mergeam la scoala si s-a intristat in urma raspunsului meu negativ. Era atat de usor de citit, mult mai usor decat o carte de care oricum nu ma apropii decat din lipsa de ocupatie, ceea ce se intampla destul de rar. Imi dadeam seama cand era trist, fericit, plictisit, intrigat sau cand isi dorea ceva. Chiar si asa, de mult ori il ignoram, imi parea o bataie de cap in plus.
L-am expediat repede, satul de oferit explicatii si m-am grabit sa-l ajung din urma pe Teru. Am vrut sa-l intreb de ce o luase inaintea mea si nu m-a asteptat ca de obicei, dar am renuntat fiind sigur ca nici el nu avea chef de tot felul de comentarii. Imi parea distant si oarecum schimbat fata de cum era de obicei, dar voiam sa cred ca ma inselam. Imi dadea impresia ca vrea sa ma indeparteze de el si nu stiam motivul pentru care se comporta asa. Era mai mult decat simpla curiozitate, era acel sentiment ca imi ascunde ceva, ceva destul de grav probabil. Imi dadeam seama cat era de agitat din modul in care mergea si isi ferea privirea de a mea. Ma gandeam cat timp va mai dura intreaga sarada pana sa aflu adevaratul motiv pentru care se comporta astfel. Stiam ca nu avea sens sa ma gandesc la asta, nu as fi facut decat sa-mi pierd timpul cu intrebari retorice si sa devin mai confuz decat eram la inceput. Cel mai bine era sa las lucrurile sa decurga de la sine, in fond, pe mine nu ma puteau afecta prea mult, nu?
Cand am ajuns in fata cladirii in care se afla complexul de apartamente, printre care si al lui Teru, prietenul meu si-a cerut scuze si s-a indepartat de mine pentru a vorbi la telefon. Un alt indiciu ca ceva nu era in regula fiindca de obicei vorbea de fata cu mine, ba chiar ma lasa sa-i umblu prin telefon daca voiam. Nu am auzit mare lucru din ce a spus la telefon, ca sa nu spun ca nu am inteles mai nimic, dar pot sa jur ca a spus ceva de genul „vine chiar acum, nu trebuie sa afle nimic”. Mi-a trecut prin gand ca ar putea fi vorba de mine, dar nu am nici cea mai vaga idee cu cine a vorbit si ce „nu trebuia sa aflu”.
Am ridicat ochii catre cer incercand sa cuprind cat mai mult din bolta de un cenusiu laptos care se intindea la infinit deasupra mea. Soarele de un galbui specific toamnei stralucea timid, iar razele se vedeau pe oglinda cereasca precum fasii de matase desirata. Nu remarcasem initial norii, voiam sa cred ca era o zi senina, dar, acum, observam blocurile masive de un gri deschis ce se apropiau de la apus. Inspir adanc si simt mirosul dulceag al aerului ce-mi mangaie faringele, o aroma stranie si, in acelasi timp, incredibil de placuta. Arunc o ultima privire asupra decorului monoton, specific unui oras mare precum Tokyo, ca si cand acea clipa ar fi fost ultima din viata mea. Ma simteam ca un condamnat la moarte ce isi ia adio de la lumea pe care o stia el, asteptand sa treaca pragul intr-un univers infricosator, rece si necunoscut. Ceea ce nu stiam eu era cat de mult semanam, chiar in acel moment, in mod involuntar, cu acel condamnat la moarte. Insa, pentru mine, moartea ar fi fost de mii de ori mai buna decat acel drum pe care urma sa pasesc. Si, desi stiam ca nu exista nicio cale de intoarcere, am continuat sa merg inca de cand am pus primul pas pe aleea innecata intr-o lumina difuza.