Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Heeei dragilor. Ce mai faceti? Eu foarte bine, cam adormita, dar nu prea va intereseaza, corect? [ Teh, o sa ma omoare :)). Capitolul era gata de aseara si planuisem sa-l postez maine, dar n-am mai avut rabdare. ]
Multumim pentru comentarii fetelor [ sunteti toate fete nu? daca nu, iertati-mi greseala ]. Ce as putea sa spun fara sa par rautacioasa... Ei bine, ma bucur mult ca va place ceea ce facem noi aici si m-as bucura si mai mult daca mai multi din cei care ne citesc si-ar lasa parerea. Nu e ca vrem laude sau alte lucruri d'astea, da' noi vrem sa ne asiguram ca nu muncim degeaba aici. Asa. De injurat puteti sa ma injurati oricum, eu am incercat sa nu fiu rautacioasa. Nu stiu ce a iesit.:)) Bun, sunt foarte incantata si de faptul ca va place sau macar il compatimiti pe Victor. Eu una il ador, doar eu l-am creat, nu? :))
Bun, hai ca va las sa cititi. Capitolul asta, dupa cum cred ca va dati seama, este din perspectiva fetei, personajul meu. Sper sa va placa!



[center]Capitolul trei[/center]

Imediat ce am văzut că Eric părăsise parcul, m-am ridicat de pe bancă şi am luat-o la goană disperată. Tânjeam să-l văd pe Victor, să-l strâng în braţe. Îl vroiam în momentul de faţă mai mult de cât oricând şi asta doar pentru că am stat atât de aproape de el. De Eric. Şi am simţit cum o iau razna. La propriu.
Eram mai idioată decât oricine. Eva cum a putut să se lase ispitită fără să se gândească la consecinţe? Şi eu eram femeie. Plus că mă mai lăsasem ispitită cândva, de altceva. De ce nu puteam pur şi simplu să-l iau în braţe şi să-i spun că defapt am minţit, nu, că m-am minţit pe mine în tot acest timp, şi că-l iubeam mai mult decât oricând? Cu fiecare clipă pe care o petrecea alături de mine, chiar dacă ne certam, îl iubeam din ce în ce mai mult. Devenisem dependentă. Oficial, Eric devenise un drog pentru mine. Şi la naiba cu asta căci renunţasem de mult la ele.
Ajunsesem în clădirea liceului fără să mă rănesc. Incredibil, având în vedere că alergam ca o nebună ce tocmai a scăpat de la azil. Pe holuri era o hărmălaie imensă. Încă era pauză. Am urcat la etajul unu împiedicându-mă de câteva ori de treptele din marmură. Brusc, mi-am amintit ce a spus el. Nate îmi dăduse ceva. Mi-am deschis vestiarul şi am văzut acolo o pungă. I-am răsturnat conţinutul grăbită şi mi-am văzut eşarfa colorată şi sacoul negru ce făcea parte din uniformă. Le-am aruncat în grabă pe mine, gândindu-mă la cât de protectiv era dragul meu frate. În curând se suna de oră. Vroiam să vorbesc cu el înainte să se sune.
Am tras aer în piept şi am închis vestiarul. Când m-am întors l-am văzut pe Victor în faţa mea. Nu arată deloc bine. Era... distrus. Mi-am coborât privirea în pământ. Conştiinţa mă împiedica să mă uit în ochii lui. Nu mai eram acolo. Mă pierdusem prin amintiri. Ziua când ne-am cunoscut... Atunci mi-am dat seama că trebuia să o iau de la capăt. Patetic, dar Victor Archibald îmi schimbase radical viaţa.
Dintr-o dată mi-am simţit corpul izbit în vestiare, ca în cele din urmă să fie presat de greutatea trupului lui Victor care mă ţinea mult prea strâns în braţe. Mă săruta peste tot unde era posibil murmurând:
-Sunt un egoist, ştiu. Dar eşti tot ce am. Fără tine sunt un om mort.
Victor avea mari probleme cu familia. Mama lui murise la numai câteva zile după ce se născuse el, iar tatăl lui îl considera vinovat pentru asta. Nu s-au înţeles niciodată. Deşi în acte scria altceva, Victor era orfan şi de mamă şi de tată.
Poate de aceea mă simţeam atrasă de el. Pentru că din acest punct de vedere îmi amintea de Eric. Amândoi erau privaţi de dragostea părintească. Unul n-avusese deloc parte de ea, în timp ce celălalt o pierduse cu mult timp în urmă.
Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului sau trăgându-l cât mai aproape de mine. Eram distruşi amândoi. Numai şi numai din cauza mea.
-Åži eu te iubesc, Victor... ÅŸi eu...
Când am intrat în clasă Bridget mă strânse în braţe şi îşi ceru scuze în numele lui Eric. De parcă era ea vinovată că eu îl făcusem să mă urască. I-am spus că nu-mi păsa de părerile celorlalţi şi că poate să-şi vadă liniştită de treabă, apoi m-am dus la fereastră, trăgându-l pe Victor după mine. Am început să vorbim şi să râdem. Eu stăteam cu capul lipit de pieptul lui, iar el se juca prin părul meu ca deobicei. O zi normală, deşi o începusem atât de prost. Dintr-o dată am simţit cum îşi îndreptase privirea în altă parte. I-am privit chipul frumos nedumerită şi l-am întrebat ce era în neregulă. Nimic, îmi spusese sărutându-mi drăgăstos fruntea.
-Unde-i Brid? am întrebat când m-am aşezat în bancă şi am văzul locul din faţa mea gol. În dreapta mea se afla Victor care-mi răspunse puţin cam abătut:
-A plecat cu ÅŸtii-tu-cine.
Am început să râd. Era atât de dulce când încerca să-mi menţină buna dispoziţie.
-Cumva nu îi spui numele ca să nu mă enervez?
Ridică din umeri, apoi îşi îndreptă privirea spre tablă. Profesorul de matematică tocmai intrase.
Toată ora n-am făcut decât să mă gândesc la Eric şi la ceea ce îmi spusesem. Cuvintele lui îmi răsunau pur şi simplu în minte. De parcă se stricase banda.
Îi promisesem fratelui meu că n-am să mă mai ating de droguri sau de ţigări. I-am spus că le voi lasă numai şi numai dacă nu mă părăsea. Nate nu m-a părăsit. Şi totuşi n-am făcut-o decât pe jumătate.
În aceeaşi perioadă în care Eric mi se confesase, eu mă apucasem de droguri. Totul începuse de la o simplă dorinţă. Idealul unei copile de paisprezece ani. Vroiam să mă afirm în şcoală. Să fiu populară, unică şi sclipitoare. Şi reuşisem. Devenisem populară şi aveam o întreagă lume la picioare. Pe cât eram de adorată de cei din jur, pe atât eram de invidiată. Dar fiindcă sunt prea vanitoasă, am pierdut prea multe. Conştientă fiind că voi putea cădea oricând de pe podiumul pe care mă aflam, căutasem tot felul de metode prin care să-mi păstrez popularitatea. Şi de aici viaţa mea o luase pe un drum total nepotrivit. Ţigări şi droguri la greu...
Simţind gustul faimei, devenisem slabă de înger. M-am lăsat influenţată. Cei din grupul cu care-mi pierdeam vremea pe atunci mi-au spus că trebuia să încerc foarte multe lucruri ca să nu păr banală şi lumea să se plictisească de mine. Cum am mai spus, mă apucasem de fumat şi în cele din urmă de droguri. Practic, devenisem dependentă. Şi numai la câteva zile după ce încercasem. Preţul celebrităţii, cum spunea una din fetele cu care umblam pe atunci.
Ca în orice situaţie, ca să te trezeşti la realitate, trebuie să fi pur şi simplu lovit de către aceasta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Lipseam foarte mult de acasă. Îmi petreceam mult timp pe stradă cu prietenii mei care-mi făceau rost de tot ce aveam nevoie ca să mă simt bine şi multe alte lucruri de genul. Fratele meu, Nate, se comporta ca orice persoană aflată în situaţia de faţă. Era îngrijorat şi se consuma prea mult. Deabia mă primise în grijă. Îi era îngrozitor de teamă să-i sune pe părinţii mei. Ştia sigur că aveau de gând să mă ia cu ei dacă aflau că nu reuşea cât de cât să mă controleze. Din cauza asta el nu prea mai avea timp de nimic. Nici măcar de Alessia. Iubita lui cu care avea de gând să se căsătorească.
Asta până când într-o seară primise un apel de la părinţii feţei, din cauza căruia făcuse un preinfarct. Corpul Alessiei fusese găsit printre blocurile de la marginea oraşului. Fusese violată în cel mai brutal mod, apoi înjunghiată în inimă. Nate o iubise mult. Atât de mult încât îi promisese ca se vor căsători imediat ce terminau liceul. Şi merita toată dragostea lui. Alessia fusese cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem. Şi cea mai frumoasă. Un înger... Pierdut pentru totdeauna.
Atunci mă trezisem la realitate. În timp ce celei care ar fi trebuit să-mi fie cumnată i se făcea autopsia, iar fratelui meu nu i se dădea nicio şansă, eu mă înecam în cocaină. Metaforic vorbind. Eric mă găsise tolănită în mijlocul străzii vorbind de una singură. Cu stelele. El şi fratele meu se înţeleseseră din totdeauna. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce eu mă distram strigând la stele, el fusese alături de fratele meu. Asta-mi reproşase tot drumul cât mă purtase în braţe până la spitalul în care era internat fratele meu. Încă eram sub influenţa drogurilor. Nu-mi dădusem seama de ceea ce spunea sau de ceea ce făcea. Până l-am văzut pe Nate pe patul de spital. Atunci, pentru prima oară, am simţit ca vreau să mor. Mă uram .
La strigătele mele Nate deschisese ochii. Deşi era total inapt, îmi aruncase unul din zâmbetele sale ce emanau căldură şi blândeţe. Cu lacrimile siroindu-mi pe obraz i-am strigat că voi renunţa la droguri şi ţigări numai să nu mă părăsească. Pierdusem prea multe...
-S-a întâmplat ceva, domnişoară Hope? întrebă profesorul când auzi scârţăitul scaunului meu şi mă văzuse în picioare, tremurând din tot corpul.
-Nu mă simt prea bine, am încercat să spun deşi nu-mi auzeam vocea.
Victor se ridicase în picioare într-un mod brutal, aproape dărâmând scaunul şi îşi înconjură mâinile în jurul trupului meu.
-Daţi-mi voie, vă rog, s-o duc până la infirmierie! l-am auzit spunând pe un ton clar şi răspicat.
Profesorul dăduse din cap şi ne făcuse semn să plecăm. Nu ne-am dus la infirmierie. Ne oprisem pe hol, undeva departe de sala noastră de clasă. Victor se trântise jos pe cimentul rece. M-a aşezat pe picioarele lui şi mi-a lipit capul de pieptul său, sufocându-mă cu săruturi şi îmbrăţişări. Nu-mi cerea explicaţii. Ştia oricum că nu i le voi da. Însă ştia, cel puţin aşa credea el, de ce plângeam.
Bridget nu venise la următoarea oră. Şi nici la cealaltă. Începeam să fiu geloasă. Cred. Nu ştiu. N-aş vrea să confirm asta. Oricum, Victor făcea tot posibilul să mă înveselească. Rezervase o masă la un restaurant franţuzesc din apropiere. Apreciam mult ceea ce făcea, dar i-am spus că vreau o zi normală.
-Atunci, putem avea o zi normală doar pentru noi doi, aşa-i? şopti lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi în acelaşi timp jucăuş.
-Desigur.

Stăteam întinşi pe iarba umedă şi rece din Central Park, ţinându-ne de mână şi privind norii cenuşii. Bine, în acel moment nu erau un peisaj prea frumos. Era totuşi septembrie, dar privitul norilor era un lucru romantic oricând, oricum. În căştile ipod-ului Flyleaf cântau All around me, melodia noastră. Eu fredonam fascinată, în timp ce Victor stătea pur şi simplu cu ochii închişi, probabil încercând să adoarmă. Mi-am sprijinit capul într-o mână şi i-am privit chipul atentă. Era atât de frumos şi mă iubea atât de mult. Cu cât îl priveam mai intens cu atât îmi dădeam seama că nu-l merit deloc.
-Mă întreb cum ar fi totul dacă tu şi Eric nu v-aţi fi certat în trecut, l-am auzit spunând.
-Mi-e imposibil să cred că ne-am înţelege vreodată... Mă urăşte, i-am răspuns pe un ton melancolic. Şi eu, bineînţeles, am adăugat imediat.
-De ce? I-ai făcut ceva?
-Destul de multe. Dar n-are niciun rost să vorbim despre asta. E ziua noastră, corect?
S-a uitat în ochii mei timp de câteva minute. Nu puteam desluşi nicio expresie pe chipul său. Şi mă speria asta. Poate de aceea am simţit din nou nevoia să plâng. Mă enerva chestia asta. În viaţa mea n-am plâns atât de mult cât am putut s-o fac în ultimul timp.
Am tras aer în piept şi mi-am închis ochii în încercarea de a-mi reţine lacrimile. I-am ţinut aşa până i-am simţit din nou buzele reci lipindu-se de ale mele ca o pecete. Lacrimile au început să curgă. Braţele lui alunecară uşor pe talia mea, frângând-o într-o îmbrăţişare.
Victor era unul din rarele specimene ale lumii. Blând, romantic, protectiv şi răbdător. Un Romeo contemporan. Şi era numai al meu. Nu e greu de crezut că toate fetele erau înnebunite după el. Dar el nu avea ochi decât pentru mine. Şi eu... Eu visam la trecut. Aşa-i. Nu merit nimic. Cu atât mai mult pe Victor şi dragostea lui.
El nu mă obligase niciodată să fac nimic ce nu-mi place. Nu-mi ceruse imposibilul. Nu mă întreba unde sunt şi cu cine sunt. Nu îi păsa de defectele mele. Îmi respecta intimitatea. Îmi accepta toate capriciile. Făcea orice ca să mă simt bine. Pentru că eu eram totul pentru el. N-a mai iubit pe nimeni cum mă iubeşte pe mine. N-a simţit niciodată ceea ce simţea alături de mine. A fost singur dintotdeauna, privat de orice fel de afecţiune. Căci obsesia fetelor pentru el nu însemna nimic. Victor mă considera cel mai frumos dar primit de la viaţă. Mă adora şi cu toate că eu eram cea mai oribilă persoană din lume, el mă făcuse să par perfectă în faţa tuturor.
-Tu chiar eşti tot ce am. Sunt capabil de orice pentru tine, Roselyn. Chiar şi să ucid.
-Nu o să fie nevoie de asta. Crede-mă.
Nu ştiu de ce, dar aveam presimţirea că nu avea să fie aşa. Că minţeam în ultimul hal. Şi mă durea asta. Pentru că într-adevăr eu îl iubeam Victor. Nu atât de mult ca pe Eric, dar ştiu mai mult ca sigur că o făceam.