O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc de comentarii şi aprecieri :X am venit şi cu următorul capitol :))
Să zicem că e ' capitol de capitol' , mă întreb câţi o să mă urâţi? ! : ))
Lectură plăcută! > : d <

[center] Capitolul Treizeci şi Nouă[/center]

Zâmbea.
Ce frumos mi se părea acest gest. Mie, o persoană ce nu mai era aceaşi. De fapt, nici măcar nu eram eu.
Cine eram eu?
Nu îmi aminteam. Rochia albă era singura pe care o vedeam. Ştiam că o port eu, căci vedeam doar partea de jos ce-mi acoperea picioarele. Fugeam, dar nu ştiam unde. Era un peisaj negru. De îndată se făcea alb, verde, roşu... Mii de culori au început să îmi invadeze spaţiul.
Cine eram eu?
Nu ÅŸtiam.
Nu îmi aminteam. Nu mă observam. Nu era nimeni acolo. Doar eu.
Începuse să plouă. Asta erau picăturile mărunte ce cădeau din Cer. Nu? Mi-am ridicat privirea, nu se vedea nimic în sus. Era negru. Aceia erau nori, oare? Ce erau nori? Erau... Nu înţelegeam. Am ridicat mâinile spre Cer, dar nimic nu m-a luat. Am stat acolo, calmă , liniştită şi fără voce. Nu ştiam dacă pot vorbi...

Trecuse multă vreme de când visasem ultima dată ; nici nu îmi mai aminteam când. Oricum, eu nu dădeam importanţă acestor lucruri. Doar că nu mi-a plăcut să nu mă văd. Să nu ştiu cine sunt. M-am ridicat din pat, bezmetică şi am realizat că sunt goală. Nu uitasem ceea ce se petrecuse cu o noapte înainte. Am oftat, reamintindu-mi şi de faptul că urma să plece.
Sunt o proastă!
Şi ce sens avea să mai zic asta acum? Deja se consumase totul. Şi oricum , nu ştiu dacă regretam atât de tare. Asta era o ocazie excepţională de a arăta tuturor că sunt puternică. Nu, de fapt – al dracului de puternică. O să le arăt tuturor...
Ce?
Că sunt o persoană plină de ură, imatură şi fără pic de creier?
Pe bune.. Aceasta eram eu? Nu ştiu. M-am ridicat din pat , luându-mi hainele aruncate pe jos. Nu găsisem un loc mai bun pentru ele, se pare. Am mers în baie pentru un duş. Daniel încă dormea, şi nu m-am putut abţine să nu îl privesc insistent. Avea chipul blând, ca întotdeauna. Totuşi, părea un demon pentru mine acum. Să facă asta, ştiind că o să plece... Ca şi cum eu eram doar un joc. Era corect?
„ Nimic nu e corect pe lumea asta!” Mi-am amintit vorbele unchiului meu din Anglia. Întotdeauna mi-o spunea, la fel ca şi alte lucruri de genul : „ Trebuie să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti!” Eu râdeam, căci nu înţelegeam. Şi nici acum nu eram sigură că o fac... Stând pe marginea patului şi dându-i acestui băiat la o parte şuviţele de pe faţă... Părea atât de frumos.
Chiar era, la drept vorbind. Doar că....
Am abandonat gândul şi am intrat la duş. Apa a fost atât de caldă şi bine-venită. Cred că a fost cel mai liniştitor lucru din ultima perioadă. Am închis ochii şi am stat lipită de zid câteva minute. Era rece . Foarte bun pentru pielea mea fierbinte. Lacrimi nu au curs. Poate că m-am luptat cu ele.
Pe cine minţeam?
Nu le-am lăsat să iasă, nu „ poate”. Ci doar.. Nu am vrut să arăt nimănui asta. Nu acum, gata! S-a terminat. Aceasta era toată treaba. Eu şi cu el . . .
Am auzit zgomot şi uşa s-a deschis. Am tăcut, încercând să ies din cadă. El m-a întâmpinat cu un prosop imens, l-am înfăşurat în jurul meu şi am ieşit din încăpere. Mi-a zâmbit, şi eu am făcut la fel.
Nu fusesem sinceră.
Nu mă simţeam bine şi nu aveam chef de asta.
M-am trântit în pat şi am simţit o durere îngrozitoare de cap. Aveam nevoie de o pastilă, sau ceva. Mi-am închis iar ochii. Era bine să nu văd nimic. Era extraordinar. Găseam satisfacţie într-un lucru atât de minor?
Nu.
Voiam doar să îmi atrag atenţia.
Apoi, pe când am auzit zgomot şi paşii lui Daniel apropiindu-se, mi-am dat seama că... Aici era viaţa mea. Nu, nu ca loc. Ci ca persoană. Eram eu . Puteam face exact ceea ce îmi doream şi nu mai conta. Ce voiam să fac în clipita asta? Am surâs, întâlnind privirea curioasă a iubitului meu. M-am ridicat şi mi-am căutat hainele. De data aceasta, le-am îmbrăcat . Cât timp am făcut asta, el m-a privit. Luase ceva pe el.
Camera mirosea exact a „ el” . Parfumul era persistent. Era peste tot.
Aveam o şansă să îl întreb ce foloseşte. Ceva m-a oprit.
Nu ştiu ce. Un sentiment ciudat, nostalgic şi dureros ce mi-a penetrat inima. Striga „ NU” şi eu n-am reuşit să înţeleg de ce am ascultat.
- EÅŸti bine?
Mi s-a adresat şatenul la un moment dat. Nu îmi recăpătasem forţele aşa că m-am aşezat pe un scaun.
- Mi-e foame.
Am zis pe cel mai franc ton posibil. A pus mâna pe telefon şi a comandat ceva. Bineînţeles că m-a întrebat ce vreau să mănânc dar am realizat că orice era bun pentru stomacul meu. Începuse să facă zgomot. M-am pus înapoi în pat, deşi mă încălţasem am aruncat pantofii.
- Iamii!
Ce simplu suna să strig aşa, pe jumătate fericită şi veselă, şi de pe altă parte tristă şi obosită. Cred că el percepea doar oboseala.
- Nu ai dormit prea bine, nu?
A întrebat simplu , pe un ton extrem de familiar. Am dat din umeri.
- Atât de rău arată faţa mea?
Am renunţat la mica barieră pe care o creasem şi am decis, încă odată, să mă bucur de prezent. Am căscat imediat după ce am pronunţat ultimul cuvânt. El a râs. Tocmai terminasem de mâncat, a luat tava şi a pus-o pe o masă, apoi s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat. Trupul lui mi se părea ... Ei bine...
Nu ÅŸtiu.
Făcea parte din mine.
Probabil...
Mi-a căutat buzele, sărutându-le. Iar eu nu m-am opus. Pentru că îmi plăcea senzaţia aceasta, oarecum nouă.
Mi-a sunat telefonul, l-am scos pentru a vedea cine mă apelează. Era Bianca.
- Bună.
Am zis pe un ton simplu. Privirea lui Dani mă urmărea , avea o expresie perversă . Of, băiatul ăsta !
Am chicotit.
Vocea puternică şi alarmată a Biancăi m-a făcut să tresar.
- Unde eÅŸti?
- La Dani. Ce s-a întâmplat?
Am spus repede, cu un ton destul de ridicat. Mă speriase cu vocea aceea a ei. A răsuflat , oarecum uşurată ( cred ) şi a continuat să vorbească.
- Fată! Păi, să vezi. A sunat maică-ta, că cică tu nu ai semnal pe telefon şi dracu , eu ce era să îi zic? I-am băgat-o p’aia cu încă dormi ( eu asta făceam ) . Bine că am răspuns eu la fix, în fine. Şi a zis că a ajuns acasă , ea şi tac-tu ( Femeie, e ora doişpe, zău! ) Aşa că, fă bine şi i-a un taxi şi vin-o la mine acasă. Acu’!
Am înghiţit în sec şi am închis telefonul. La naiba!
- Tre’ să plec.
L-am anunţat pe Dani. M-am dat jos din pat şi m-am încălţat. Am verificat dacă nu am uitat ceva; dar nu aveam mare lucru. Mi-am luat jacheta şi cheile, şi eram gata.
- Ce s-a întâmplat?
A fost replica lui. Am dat din umeri.
- S-au întors ai mei.
A împietrit şi după a încercat să zică ceva, dar l-am oprit.
- E ok, merg la Bia acas’ şi se rezolvă. Vorbim mai târziu, bine?
Asta dacă nu pleci, domnule! Am adăugat eu în gând. Ce mă enerva în clipa asta. Se uita aşa cu o mutră de nevinovat la mine, de parcă el suferea. Ai uitat cine e victima aici? Probabil că da...
L-am sărutat uşor pe buze şi am fugit. A fost uşor de găsit un taxi şi am ajuns destul de repede acasă la amica mea.
Am intrat fără prea mult efor. Era la vilă , frate şi ce vilă . Mai fusesem aici, nu era o problemă. Portarul ( da, avea şi aşa ceva.. ) mi-a dat voie să intru şi am intrat ca la mine acasă. Am urcat în camera ei, şi fără să bat am dat buzna. A început să râdă.
- Aoleo, ce-i cu faţa aia?
M-am uitat în oglindă şi m-am amuzat şi eu. Eram bezmetică, nu mai aveam faţa de după somn ci una oarecum speriată. M-am calmat.
- Hai s-o sun pe Lili. Tonul mi-a fost liniÅŸtit.
- Băi, chiar te-a sunat maică-ta , pe bune!
M-am uitat ciudat la ea. Eram nedumerită.
- Deci... A sunat mama ta pentru că a vorbit cu tatăl tău şi i-a zis că erai la o prietenă că el de abia se întorsese acasă, sau aşa ceva. Şi m-a sunat pe mine pentru că i-a dat numărul ,fiindcă tu nu aveai semnal. Şi i-am zis că dormi ( a făcut ceva isterii ) şi mi-a zis să te trezesc. Dar am refuzat şi a zis că revine mai târziu. Buun.. Şi după, Lili m-a apelat cu aceaşi problemă şi atunci am dat în sfârşit de tine.
A răsuflat uşurată după ce a terminat totul. Vorbise foarte repede şi parcă îi era teamă să nu se încurce. Eu chiar am început să fac haz pe seama ei. Am sunat-o mai întâi pe mami care mi-a spus că mi-a luat bilet de avion să merg acolo în vacanţa de Paşte şi alte chestii care i se întâmplaseră. Mai clar, voia să mă anunţe că a întâlnit pe cineva şi nu ştia cum.
- O să îl întâlnesc când vin, nu?
Am vrut să fac lucrurile mai uşoare şi aşa s-a întâmplat. Aşa că am lăsat-o pe altădată, şi apoi am vorbit şi cu Lili.
- Da , da. Aici sunt. De abia m-am trezit. Aseară, să vezi.. Am plecat în aşa grabă că am uitat să îmi iau pijamaua! Şi a fost distractiv, am stat să ne uităm la filme şi am adormit târziu. Dacă tot nu a fost şcoală azi. Ah şi ai trezit-o pe Brb. Urâât!
După ce am terminat discuţia cu acesta şi am închis telefonul, m-am pregătit de plecare.
- Hei, ce faci?
A strigat Bianca.
- Mă duc acas’, nu?
A dat din cap în semn negativ şi a sărit peste mine. Eu am fugit şi ea m-a urmărit aruncându-mi cu o pernă în cap.
- Ce s-a întâmplat cu Bombonelul?
A întrebat extrem de curioasă când m-am aşezat în patul ei.
- Păăăăi! Vezi tu... A început să plouă, şi –şi-şi !
Făceam pe inocenta. Prietena mea se uita la mine cu ochi mari, foarte curioşi . Mă întrebam dacă pot avea încredere în ea şi mi-am amintit toate dăţile când am stat împreună, tot ce îmi împărtăşise despre ea, experienţele ei şi familia acesteia . Şi mi-am dat seama că... Dacă aveam nevoie să spun cuiva, era o persoană în care aveam încredere.
- M-am culcat cu el.
Am răspuns într-un final curiozităţii ei absurde. Ea chiar era îmbrăcată în pijama ( era verde ) şi a început să ţopăie prin cameră şi să împrăştie propria curiozitate : cum a fost? A durut? Cum de a-ţi făcut asta? Ce ? Ce?
Surprinzător, am putut vorbi despre asta şi i-am zis unele lucruri. Deşi nu a fost „satisfăcută”.
- Trebuie să o faci şi tu ca să înţelegi.
I-am explicat dându-mi ochii peste cap şi părea că se gândeşte la asta.
- Ce?
Am strigat eu încruntându-mă.
- Păi analizam problema : cu cine să mi-o trag?
Am început amândouă să râdem după asta şi a continuat o altă conversaţie : ce ai de gând să faci acum? Ce se întâmplă cu bursa lui? Parcă aş fi vrut să plâng iar.. M-am abţinut.
- Nu ÅŸtiu.
Doar asta am putut rosti şi curând am plecat acasă. M-am băgat în camera mea după ce am stat la taclale, oleacă, cu blonda. Ca să nu creadă că e ceva suspect. M-a citit, totuşi.
- N-ai dormit la ea, nu-i aÅŸa?
A fost ceea ce a scos, iar eu am dat din cap aprobator. Tata era iar plecat, şi se întorcea săptămâna viitoare. Eram doar noi două acolo. Stăteam acum în sufragerie, se lăsase uşor seara. Dar încă mai era puţină lumină naturală afară.
Pentru câteva minute doar ne-am uitat una la cealaltă. Eu nu ştiam ce să fac într-o situaţie ca aceasta. Iar ea... Ei bine, era altă problemă. Cine ştie ce îşi imagina... Şi pe bună dreptate.
- Nu o să te oblig să îmi zici dacă nu vrei. M-a anunţat pe un ton trist. Eu nu te judec. A adăugat liniştită. Eu am zâmbit, inconştientă probabil.
- Sunt o fată rea, nu-i aşa?
Nu mi-a dat confirmarea, din contră.
- Nu.
Am surâs şi am îmbrăţişat-o. În timp ce o ţineam strâns lângă mine, i-am şoptit :
- Am fost cu un băiat.
Dar ea deja ştia asta. Şi mă întrebam de ce îi împărtăşeam aşa ceva? Mama nu ar înţelege! Tata – Doamne fereşte! Doar unii prieteni nu m-ar judeca ( Aura, Bianca , probabil şi Mădălina. . .) . Iar ea.. Era atât de caldă faţă de mine.
De ce?
Nu ÅŸtiam.
- Regreţi?
Uau, dintre toate replicile gen : eşti idioată, cretină. Nu gândeşti? Ce-a fost în capu’ tău? Tu chiar ai tupeu! Etc . Ea s-a trezit să îmi zică asta... Ceva , poate, nu era în regulă.
- Nu .
Era adevărul. Mi-a sunat brusc telefonul, chiar după ce i-am zis : „ mersi”. Nu pentru ce spusese, ci pentru faţa primitoare şi protectoare pe care mi-o arătase. Nu putea avea copii, poate de aceea era aşa. „ Rămâne între noi” m-a liniştit ea chiar înainte să apăs pe butonul verde. Şi eu nu o puteam spune mai bine...
- Bună Dani.
- Mira... Ieşi? Ştii, vreau să vorbim...
Avea tonul uÅŸor trist.
M-am schimbat ( am optat pentru o pereche de blugi simpli, o pereche de adidaşi , un tricou sport alături de o geacă asortată . Chiar mi-am prins şi părul . )
Nu aveam chef să fiu cochetă în seara aceasta. Nu m-am accesorizat cine ştie ce.
- Merg pe afară..
I-am dat de ştire Lilianei şi am fugit . M-am întâlnit cu Dani la câteva străzi distanţă. Mă aştepta. Am încercat să fiu veselă.
Nu mi-a reuÅŸit.
S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat. Aşa cum o făcea întotdeauna. Buzele sale erau calde; limba lui o întâlnise pe a mea. Mă simţeam... bine. Şi mă durea ! Mă durea să renunţ la sentimentul acesta ! Nu voiam să plece!
Doar zii... Strigă-i : Te iubesc ! Nu pleca.. pentru mine, te rog !
Sigur.. Va merge ! După ce s-a întâmplat cu o noapte în urmă... Trebuie... Am încredere!
O repetam pentru mine. Mă pregăteam să vorbesc, destul de entuziasmată şi cu un soi de frică în suflet când... Când i-am auzit vocea.
- Ştii... Eu mâine plec....
Am rămas mască. A continuat să îmi zică lucruri de genul : o să vin nu ştiu când, o să te sun, o să.. o să. .. Nu îmi păsa . Eram concentrată să îmi opresc plânsul.
TACI!
Aş fi vrut să îi zic. Mă ţinea de mână acum. Ne plimbam. Eu eram absentă. Nu ştiu ce m-a făcut să îmi trag mâna dintr-a sa.
Revenisem la realitate. M-a privit nedumerit. Nu ştia ce însemna gestul meu. Nu am reuşit să zic ceva că m-a prins din nou de degete . Eu iar le-am tras.
- Mirabela..
A început. Eu aveam propriile principii, convingeri. Nu stăteam să aştept după nimeni. După visul lui ! Nu mersi, eu nu eram aşa. Oricât de mult îl iubeam. Da, o făcusem cu el pentru că mi-o dorisem. Nu eram a sa doar din cauza sta!
- Nu!
L-am anunţat ferm şi hotărâtă. Încă nu înţelegea. Mi-a prins iar mâna dar imediat după ce am ripostat, cineva i-a trântit un pumn. Un blond a apărut.
- Nu vezi că vrea să-i dai drumu’?
A strigat hotărât, furios. Colegul meu de clasă. Ce se întâmpla? La mine însă se uita blând, protector. Dani era şi el nervos. Şi-a şters obrazul rănit şi s-a năpustit asupra celuilalt. Era mai bine-făcut decât el şi se vedea diferenţa de putere. I-a tras un pumn în faţă, apoi i s-a răspuns cu o altă lovitură. S-au trântit pe jos, bătându-se. Mă uitam la această scenă nedumerită.
- Idioţilor!
Am strigat către ei. Brusc, amândoi s-au oprit. Daniel era de-asupra lui Mircea, ţinându-l de jachetă şi pregătit să îl lovească. Avea degetele strânse într-un alt pumn. Iar celălalt îşi pregătise apărarea cu mâinile.
- S-a terminat , Dani ! Am tăcut... A vrut să riposteze. Nu l-am lăsat.
- Mircea, nu te mai băga unde nu-i fierbe oala!
Şi am fugit. Ştiu că m-a urmat, dar nu ştiu cine. Poate au fost amândoi. Nu îmi păsa. Am luat un taxi şi m-am aflat repede acasă. M-am luptat cu lacrimile şi am adoptat furia. Era cea mai bună. Trântind foarte tare uşa de la camera mea, cadoul ce se afla încă pe masa de la birou a căzut, cutiuţa deschizându-se. Nu mă uitasem ce era până acum. Pentru că mi se părea că îl trădam pe Daniel astfel, să iau ceva de la Will.. Şi totuşi, acum nu conta! Am ridicat micul obiect şi am fugit iar din locuinţă.
- Cred că mă întorc târziu, nu mă aştepta!
Ştiam că mă auzise, aşa că am început să fug pe stradă. Nu aveam chef de o altă maşină. Începuse iar să plouă. Mereu se întâmpla la fel? Mă săturasem de fenomenul acesta ! Ce făcea, plângea pentru mine? Mă simţeam rece, aveam respiraţia greoaie... Dar nu mă opream din fugit. La un moment dat, m-am aflat în faţa unei clădiri. Am urcat la etajul cinci, apartamenul 33 şi am sunat la uşă.
Ştiam că e era acasă.
Mi-a deschis. Privirea nu îi era uimită, nici plictisită. Era de fapt, serioasă.
Eu eram udă leoarcă, mi se scurgea apa din haine. Am aruncat ursuleţul în persoana ce m-a întâmpinat. Avea o adresă scrisă pe inimă . Era un obiect pufos cu o inimă pe care o ţinea în braţe. În loc de „ I love you” scria : Sunt aici, plus adresa sa. A ridicat cadoul şi mi-a zâmbit stângaci. Pentru prima dată nu era superior şi foarte sigur pe el. Asta mi-a schimbat gândul şi planul pe care îl avusesem venind aici. M-am apropiat uşor spre el.
- O să răceşti..
Mi-a şoptit pe un ton uşor îngrijorat. Lăsase puţin la o parte din îngâmfare. Nu că aş fi avut nevoie.
- Idiotule, doar n-o să mă laşi să răcesc.
A zâmbit şi m-a luat în braţe. Eu nu am protestat.