Rănile unei despărţiri [Cinema Bizarre yaoi; KiroxYu; +16]

[angeliqueVampire]

Mai da cati fani frate... :))
Oricum, stiu ca suteti destul de multi cei care imi citit ficul, asa ca voi posta fara sa fac fite cu privire la comentarii. Totusi, asa cum am mai spus, chiar nu incearca nimeni sa ma comenteze la sange?
Sankyu dennnny_kiro de comentariu si ma bucura foarte tare faptul ca iti place ce scriu. Si nu, filmul nu era ShinxStrify, era chiar KiroxStrify, dar a fost greseala mea ca nu am accentuat bine faza aia, astfel incat fiecare a inteles ce a putut. Mai multe detalii nu iti dau, dar iti mai spun ca deciziile lui Kiro vor lua o intorsatura cel putin neasteptata.

So, cadou de 8 martie pentru toti cei ce citesc si pentru cei ce nu citesc, dar se gandesc la mine (de bine, de rau, cum o fi). Whatever, 8 martie fericit tuturor!
Capitolul 9 – Reacţionez contrar naturii umane

Orice om normal şi-ar ieşi din minţi când s-ar vedea pe el însuşi când făcea dragoste cu cel mai bun prieten al său, cu care avea o relaţie secretă. Orice om sănătos la minte ar înnebuni dacă ar observa că una dintre cele mai apropiate persoane ale lui se uită la filme porno cu el şi cu un altul, cu care avea o relaţie de care se presupune că nu ştia nimeni. Doamne, când am devenit aşa de anormal şi de ieşit de pe orbita raţiunii?
În loc să sar pe Yu şi să-i distrug telecomanda din mână, ca mai apoi să scot DVD-ul şi să îl arunc la gunoi, m-am aşezat pe canapea, şi l-am rugat pe chitarist să mai pună filmul odată.
Yu m-a privit uimit, iar eu de-abia am remarcat ce alb era la faţă. Am râs de expresia lui, am luat telecomanda şi am apăsat singur pe „replay”. Nu îmi amintesc când trenul conştiinţei mele a deraiat în halul acesta, dar acum eram sută la sută sigur că umanitatea lipsea total din acest trup firav, de 1,65 înălţime.
Contrar oricărei legi a fizicii, nu simţeam nicidecum dezgust când mă uitam la propria mea prestaţie în pat, iar cu atât mai accentuată ar fi trebuit să fie această stare cu cât vizionam filmul cu „fratele meu mai mic”. Cred că nici dacă ar fi fost o legătură de sânge între noi, nu l-aş fi împins pe Yu de lângă mine în acel moment. Ba chiar, pe parcursul peliculei, am reuşit să fac câteva remarci cu privire la trupul meu, pe care îl consideram mic şi fără vlagă. Probabil că brunetul m-ar fi contrazis, dar în momenul de faţă nu mai avea cuvinte. Am chicotit din nou când i-am văzut faţa precum varul, acoperită de transpiraţie, şi l-am lovit uşor cu pumnul în umăr.
Pe fondul gemetelor mele, am reuşit să conştientizez un detaliu foarte important, pe care l-am omis, sau l-am exclus, din laşitate. Până acum mi-a fost frică să mă gândesc că poate simt acelaşi lucru pentru solist precum simţeam pentru fostul meu partener, iar asta îmi dădea doar o durere de cap şi o groaznică senzaţie de deja-vu. Puteam să afirm că toată viaţa mea se derula dintr-o dată mult prea repede. Ba eram singur, ba iar în braţe la Strify, iar asta mă făcea să mă simt ca o târfă ieftină.
Remarcam, bineînţeles, că atunci când era vorba de iubit, eu eram cel pe care îl îndrăgea toată lumea. Mă simţeam puţin exploatat, dar poate că nu aveam nevoie chiar acum de relaţii şi de sex. Poate că singurul lucru ce mă putea vindeca era prietenia.
Am fost prea pofticios pentru a spune „nu” plăcerii ce a venit din toate părţile, iar acum eram nici mai mult nici mai puţin decât o jucărie, la care tu alegi dacă îi oferi dragoste sau nu. Spre norocul meu, Strify mi-a oferit şi iubire, şi tot ce aveam nevoie, dar asta nu îl scotea din ipostaza de păpuşar.
Ştiam că nu o face din rea intenţie, dar chiar şi aşa, dacă într-o zi mă va lăsa în pace, voi suferi mai mult decât pentru fostul meu, iar numai gândul ăsta îmi dă nişte migrene înfiorătoare.
M-am decis să rup legătura asta foarte plăcută cu solistul, şi o să o fac repede, ca nimeni să nu sufere. Dacă mă iubeşte îndeajuns mă va lăsa să fiu eu, aşa cum vreau să fiu.
M-am grăbit spre bucătărie, deoarece am remarcat că Strify era singur cu mâncarea, iar asta nu era foarte sigur pentru prânzul nostru. Înainte să apuc să ating tigăile, o voce suavă, dar ruptă parcă în două, mi-a şoptit dulce:
- Şoricelul meu, trebuie să ne despărţim!
În loc să oftez relaxat, deoarece nu mai trebuia să îmi aleg eu cuvintele, mi-am lăsat mâinile să cadă, iar acestea au întâlnit din întâmplare suprafaţa nu tocmai rece a tigăilor. Cred că am ţipat, dar nu sunt sigur, căci singurul lucru de care eram conştient e că nu mai pot sta în picioare.
Ciudată e fiinţa umană, şi atât de imprevizibilă. Din nou, contrar aşteptărilor mele, mă simţeam trădat. De ce mama naibii nu mă relaxez? Aşa trebuia să se întâmple, nu? Totuşi, vocea aia coborâtă două octave pentru a anunţa mesajul semăna izbitor cu o altă voce ce acum câteva săptămâni mi-a şoptit, e drept, ceva mai rigid: „It is time to move on!”
Prin faţa mea se perindau câteva trupuri pe care privirea mea înceţoşată nu le putea distinge. Simţeam mâinile cum mă ating suav, apoi din ce în ce mai dur, dar dintr-o întâmplare nefericită, nu mă puteam mişca să le răspund. Totul în capul meu mergea în reluare, iar când eram mental pregătit să mă ridic de joc, fizicul mă trântea înapoi la pământ. Nu a mai durat mult şi şi ochii mi-au slăbit, iar, deşi am încercat să păstrez legătura cu cei din jurul meu, am căzut secerat într-un somn adânc.
O lumină puternică mi-a pătruns în ochi, iar pleoapele mele s-au contractat, ferindu-se de raza strălucitoare. Totuşi, nişte degete aspre m-au forţat să-mi ţin ochiul drept larg deschis, în ciuda protestelor trupului meu.
După câteva secunde am distins o siluetă mică şi îndesată, de bărbat, ce nu se chinuia să îmi zâmbească. Nu era îmbrăcat într-un halat alb, aşa cum mă aşteptasem, ci din contră, avea pe el o geacă din denim negru.
- Haide, ridică-te! Doar n-o fi venit sfârşitul lumii! Mi s-a adresat, cu o voce extrem de nepoliticoasă.
Înainte să mă ridic de tot, o figură destul de cunoscută mi-a ridicat uşor bărbia. Ochii ei atât de feminini, dar întunecaţi din pricina fardului închis la culoare şi aplicat anapoda, mi-au zâmbit, la fel şi restul feţei, încredibil de pudrată. Semăna oarecum cu Megan Fox, din pricina irisului ei albastru şi a părului lung, la fel de întunecat ca şi o noapte fără stele, dar cercelul inestetic din buză o făcea să arate ca sora mai mică a lui Frankenstein. Ador piercing-urile, dar ei chiar nu îi stătea bine.
M-a ajutat să mă ridic, iar eu i-am zâmbit binevoitor. Spre mirarea mea, eram în livingul apartamentului nostru, iar abia după ce am făcut primii trei paşi am remarcat că, undeva în uşă, era adunată toată trupa, îngropaţi parcă într-un morman de şerveţele şi cu lacrimi în ochi. Nu m-am putut abţine şi am chicotit, cu toate că vibraţiile abdomenului îmi dădeau nişte migrene înfiorătoare.
- Vai, Kiro, am crezut că ai ...uhm... ştii tu.... Scuze! A sărit Strify, gata-gata să cadă în genunchi.
Am zâmbit şi i-am spus că nu e din vina lui, ci problema a fost de cu totul altă natură decât emoţională. Speram ca concluziile domnului cu lanterna să se potrivească cu minciunile mele. Apoi am privit subtil către brunetă, astfel încât doar solistul să mă observe. Acesta a luat-o de braţ pe fată şi a adus-o în faţa mea.
- Kiro, ea e Chantelle, vecina noastră de la apartamentul de vizavi, al cărei tată lucrează la Spitalul Central, la secţia de Urgenţe şi care se prezintă mai nou cu titlul de prietenă a lui Yu, nu-i aşa? A întrebat Strify curios, făcându-i fetei cu ochiul într-un mod foarte sexy.
Mă simţeam gelos. Pentru o clipă am crezut că doar mie îmi poate adresa solistul asemenea priviri pline de pasiune şi de dorinţă, iar apoi am realizat! Nu mai eram un cuplu!
-Încântată de cunoştinţă, Kiro, a răspuns politicos bruneta, întinzânu-mi o carte de vizită, unde scria că Chantelle lucrează la un magazin de muzică, din mall-ul din partea de Vest a oraşului. Dacă ai nevoie de ceva... dar oh my god! A tresărit, scuturânu-şi într-un mod foarte enervant mâinile şi dându-şi ochii peste cap pe parcurs ce îmi povestea o chestie pe care nu mi-o amintesc, într-un jargon tipic american, astfel că am înţeles cam o pătrime din ce încerca ea să-mi explice.
Strify ne privea zâmbind, iar când Chantelle a izbutit să se oprească, m-am întors spre solist şi i-am şoptit, aproape râzând:
-Eine Hure!
El m-a aprobat, chicotind. Înainte să-mi dau seama, purtam o discuţie în engleză cu tipa din vecini, noua jucărie a lui Yu. Tatăl ei ne-a întrerupt, anunţând solemn:
-Îmi pare bine că vă simţiţi bine, dar nu se ştie pentru cât timp! M-a fulgerat ceva, ca o presimţire. Cauza acestui leşin e destul de subiectiv depistată, deci dacă greşesc, îmi asum vina. Totuşi, tind să cred că nu este ceva pur şi simplu obişnuit, în privinţa dumneavoastră, ci un semnal de alarmă. Spuneţi-mi, s-a întâmplat vreodată să mai aveţi asemenea stări?

traduceri:
---- Eine Hure = O c**va

Hope you enjoyed it and if you think that the logical side of my brain it's pretty stupid, tell me. Cu toate ca nu pare, totul in acest fic se intampla cu un scop iar tot ce tine de sentimentele persoanjului principal este asezat cat se poate de logic, tinand cont de evenimente.