Emotie

[Teru]

deci nu a comentat nimei :nh: , eh...las' ca nu-i nimic .... poate de data asta am mai mult succes :)) asa ca va rog sa imi spunei parerea voastra ca sa stiu ce sa fac. sa nu va fie frica sa criticat , pot suporta orice =))


DESPARTIRE

Ma trezesc brusc la auzul unui tipat cunoscut. Imi trebuie vreo doua secunde pentru a realiza ca acela fusese tipatul meu; o reactie involuntara la cosmarul pe care tocmai l-am avut. Cel mai negru si dureros cosmar pe care il puteam avea , un cosmar in adevaratul sens al cuvantului; sau cel putin asa voiam eu sa cred.
Ma intind obosita dupa ceas pentru a vedea cat este ora. Oare cand am adormit? Nu apuc sa ma gandesc bine pentru ca mintea mea ramane blocata , iar privirea atintita pe cadranul micului obiect din mana mea. Tic-tac tic-tac tic-tac! Acel sunet banal , atat de neinsemnat , ma desprinde din vraja somnului. De atat a fost nevoie. Acum mintea mi-e lucida si imi striga-n fata lucrul pe care eu li negasem mai devreme: cosmarul era real. De odata mii de imagini imi apar in fata ochiilor, acele lucruri care s-au petrecut pe cand era inca ziua, atat afara cat si in sufletul meu. Imi aduc aminte cum a plecat , din nu stiu ce motiv stupid, si fiecare pas pe care il facea il vedeam cu incetinitorul , fiecare zgomot amplificanduse la fel ca distanta dintre noi. A inchis usa incet , dar eu am auzit-o trantindu-se, cel mai dureros lucru auzit , picatura care umpluse paharul, sunetul agoniei! Siroaie de lacrimi imi incetosaza vederea, rostogolindu-se pe obraji mei inrositi, parca crestindumi pielea ca nuste lame fin ascutite. Incerc sa respir , dar cineva a inlocuit aerul cu un lichid care imi arde gatul si imi irita plamanii. Simt cum inauntrul meu o durere nemiloasa creste si incepe sa ma devoreze, iar imagimi lui se sparge in mii si mii de cioburi care imi provoaca rani adanci. Acele amintiri ramase imi amplifica durerea interioara , sfasiindu-mi carnea , rupandu-mi oasele, golindu-ma de sange si inlocuindu-l cu acid. C orpul imi este invadat de o durere nebuna. De ce mai clipesc? De ce mai respir? De ce ma mai pot misca ?! De ce mai lupt pentru a supravietuii ?! DE CE NU AM MURIT INCA ? Ce am facut sa merit asta? Eu l-am iubit neconditionat si cu toata fiinta mea; atunci de ce a plecat?
Ma ridic ametita din patul meu moale si ma indrept spre ferastra deschizand-o larg. Aerul rece al nopti se izbeste de pielea mea mult prea calda, intr-o inercare disperata de a ma opri, dar nu mai sunt in stare sa simt frigul. Ma aplec incet dar sigur pe fereasra. Distanta pana la pamnt ar trebui sa sie suficienta pentru a-mi curma suferinta. Ma aplec mai mult si mai mult, dar sunt prea obosita si indurerata pentru a mai muri. Prea multe s-au petrecut in noaptea aceasta blestemata. Ma retrag cativa pasi , iar apoi cad inconstienta pe suprafata tare a podelei. Tot ce a ramas in urma lui este un corp fara suplet care atarna te un fir de ata deasupra unui abis nesfarsit, plin de durere si intuneric. Acum sunt prea epuizata, dar timpul nu se termina. Poate maine , poate intr-o alta zi ma voi trezi din acest cosmar numit viata. Tot ce mi-a mai ramas este speranta, speranta de a murii.