08-03-2009, 10:01 PM
A trecut ceva vreme, nu? Va rog sa-mi scuzati intarzierea. :">
Multumim tuturor pentru comment. Speram sa mai treceti pe aici.
Desi, cred ca veti fi cam dezamagiti, cred cel putin, pentru ca nu stiu cat de bine e scris. Anyway, las la latitudinea voastra asta, pana atunci, enjoy! [Ca sa stiti, actiunea in acest capitol se desfasoara din punctul de vedere al lui James.]
Capitolul 4: Neintelegeri
Sentimentul mi-e necunoscut, e ciudat si... placut totusi. Dar nu ma pot lasa purtat de ceva ce nu are sens pentru mine, ceva atat de dezgustator si imoral. Dupa ce tot ce credeam, toate visele si dorintele s-au prabusit, nu pot, nu pot sa le inlocuiesc cu lacomia si prostia oamenilor! Ar insemna sa ma tradez, sa ma adaptez conditiei societatii care nu mai are valoare, nu in ochii mei cel putin. Am crezut ca tot ceea ce am construit pana acum e de neclintit, indestructibil ca si noul zid pe care l-am ridicat in jurul inimii mele sfasiate, dar toti suntem slabi, chiar lamentabili, si chiar si strategia mea a fost distrusa. Ma intreb cat din mine cunosc, ce parte din mine a uitat sa fie responsabila, a uitat regulile si valorile pe care le-am impus. Faptul ca ma ranesc pe mine, nu acord importanta viitorului meu, e una, dar cand actiunile mele ranesc pe cineva, e rau..., caci simt cum, fara sa vreau, devin ceva ce nu mi-a placut niciodata. Nu suport sa fac asta, incep sa ma urasc, si totusi ma bucur ca nimeni nu-mi stie inca slabiciunea...
Dar Ryan, de ce? Ce motiv ar avea sa-mi suporte toate toanele, sa ma protejeze si sa incerce sa-mi arate ce e bine si ce e rau? M-a deranjat mai mult decat am crezut, mai mult decat as fi vrut, cand a spus ca sunt numai al lui, desi nu aveam niciun motiv sa simt asa. Mi-am promis ca voi fi doar un obiect pentru toata lumea, o carpa cu care iti lustruiesti pantofii o data si apoi o arunci. Totusi, auzind asta de la el m-a deranjat... Daca ma trateaza si el asa, atunci de ce vrea sa se casatoreasca cu o persoana care nu-i acorda atentie, cand nu ar avea niciun interes sa faca asta?
Ryan a inghetat, s-a oprit si s-a intors cu spatele la mine, desi mana mea inca era in a lui. Simteam cum toata caldura lui incerca sa topeasca gheata din mine. Am incercat sa scap din acea legatura, dar mi-a strans mai tare mana, simtind cum toata caldura imi patrundea acum in corp. A oftat, iar eu am asteptat un raspuns, dar tacerea nu facea decat ca acest moment sa fie mai greu. Nu am putut sa nu observ ca vremea si peisajul erau fermecatoare si chiar romantice, daca eram cu o fata... Incercam sa nu ma las purtat de situatie si sa ma concentrez asupra a ceea ce ma inconjura. Pana cand s-a intors brusc catre mine. Usoara suflare a vantului a facut ca umbrele sa se miste pe chipul lui si atunci mi s-a facut frica de cine era in fata mea.
- Ryan, de ce vrei sa te casatoresti cu mine? l-am intrebat din nou, adaugand un ton autoritar, si asteptand de data asta un raspuns. Ironic, desi ma asteptam si la asta, nu am primit nimic, am ajuns doar sa fiu tarat undeva, intr-un loc necunoscut mie, ca toate locurile pe care le stia el. Deveneam vizibil frustrat de faptul ca trebuia sa-l urmez, asa cum face un caine cu stapanul sau. Si chiar daca incercam sa-mi eliberez mana incatusata, nu reuseam decat sa fac stransoarea sa fie de nesuportat. Stai cuminte James, imi ziceam in gand, incercand sa ma calmez. Cand i-am vazut chipul chinuit de durere si privirea atat de trista, am inceput sa ma intreb ce gandea, ce dorea si spera el sa reuseasca de fapt. Am realizat ca am fost atat de ocupat sa-i ignor prezenta si toate dulcegariile care ma iritau atat de mult in fiecare zi, si nu am aflat ce fel de om este. Ma schimbam, imi schimbam parerile si gandurile si asta nu era bine. Incepeam sa-mi las inima sa se mai topeasca si asta era chiar foarte rau. Nu, nu puteam sa las asta sa se intample! Incercam sa-mi controlez emotiile, sa las la suprafata doar indiferenta cu care l-am obsinuit, lasand dispretul meu sa-l faca sa se simta vinovat pentru tot ceea ce-mi facuse, desi nu-mi venea nimic in minte atunci.
Era o prostie sa cred ca va functiona, dar cel putin am incercat. Nu-i mai dadeam atentie, nu imi mai pasa de nimic, ma uitam pur si simplu in gol, straduindu-ma sa contemplu ceva ce imi parea nou, ceva ce uitasem sa mai vad, ceva ce am refuzat atatia ani sa privesc. Cat timp nu am mai iesit din casa, multe lucruri s-au schimbat, sau poate nu am observat eu niciodata. Imi era atat de greu acum sa-mi iau ochii de la toti acei copaci ce mi se pareau ca protejeaza strada aceea pustie, ce incercau sa elimine orice pericol, chiar si lumina ce se straduia atat de mult sa razbata printre frunze. Totul mi se parea fascinant, si acordam prea multa importanta unor lucruri care nu aveau niciun sens, dar nu puteam sa ignor toate lucrurile care m-au inconjurat atatia ani si eu nici macar nu le-am observat. Cum ar fi luna... mereu imi batea seara in geam cand eram doar un copil si imi asculta toate povestile infantile, imposibile, dar pe care mi le imaginam cu mare drag, ajungand chiar sa cred si eu in ele. Cum as putea sa uit de cate ori m-am pierdut in frumusetea ei, in lumina ei ce radia atat de puternic si uneori ma orbea, sau imi facea ochii sa danseze cu speranta? Intunericul, care m-a inconjurat mereu, dar care nu avea nicio lumina in el, caci era de fapt sufletul meu. Sufletul care nu avea nicio speranta de viitor. Priveam uimit catre toate acestea, incercand sa-mi amintesc vremurile bune, timpurile care nu au existat niciodata...
Mergeam incet, Ryan inca tinandu-ma de mana, dar nu strans, incat daca doream sa ma eliberez, o puteam face. Nu vroiam asta, daca imi eliberam mana, ma prabuseam, iar caldura lui imi incalzea inca putin sufletul, imi dadea o stare de bine si priveam totul cu alti ochi. Ma simteam prea bine in preajma lui in situatia aceasta, dar imi venea greu sa cred, si am pus pe seama faptului ca mi-am descoperit din nou lumea, care a fost atat de mult timp ascunsa.
- Intra, mi-a spus Ryan, dandu-mi drumul la mana si impingandu-ma usor de la spate. Am fost surprins sa vad ca in fata mea era o casa nici prea mare, nici prea mica, cu doua etaje si cu un garaj alaturi. Am ramas fara cuvinte. De ce eram aici? Ryan a observat ca sovaiam, ca nu stiam ce sa fac si mi-a luat din nou mana si m-a tras dupa el, intrand amandoi in casa. Totul era modest, asa cum imi placea mie; nu extravagant, dar nici prea simplu, cu toate cele trebuincioase. Am vizitat camerele de jos fara sa ne adresam o vorba, iar eu ma simteam ciudat ca nu-mi vorbeste, desi eram sigur ca era nerabdator sa-mi adreseze macar cateva cuvinte, chiar si cu pretextul de a-mi prezenta casa. Totusi nu a facut asta, m-a tras din nou dupa el la etaj. Era doar o usa care ne putea duce catre locul ce imi parea mult prea ciudat. A deschis-o si m-a lasat sa intru primul.
- Aceasta este camera ta. Usa aceea duce catre baia ta. De acum vei dormi aici. Ti-am adus si lucrurile, sunt pe pat. Nu m-am atins de ele, le poti pune in dulap cand vrei tu. Daca doresti ceva, sunt jos in camera mea, daca nu, noapte buna!
Si asta a fost tot. Nu mi-a mai adresat niciun cuvant, dar nici nu m-a lasat pe mine sa spun ceva, a plecat, inchizand incet usa in urma lui. Nici macar nu ma puteam bucura de camera mea, care era verde – culoarea mea preferata. Si-a amintit... Tot ce imi placea era in camera aceea ce credeam ca va fi sanctuarul meu. Dar cum puteam doar eu sa fiu fericit cand el era in casa aceea imensa trist, gandidu-se ca nu pot fi nici macar recunoscator pentru ceea ce-mi oferea? Nu, nu puteam face asta, trebuia sa merg dupa el chiar daca ar fi aruncat dupa mine cu pantofi!
Am mers incet spre camera lui; nu vroiam sa ma auda, vroiam chiar sa-l iau prin surprindere, poate ar fi uitat ca este suparat pe mine, dar probabil era cel mai imposibil lucru. In primul rand, pentru ca nu puteam sa-l iau prin surprindere, si in al doilea rand, pentru ca nu m-ar fi iertat asa de usor. Am batut usor la usa, in ciuda avertismentelor pe care le arunca mintea mea, - nedescifrabile pe vremea aceea. Am intrat, desi nu mi-a spus nimic. Camera lui era foarte diferita de a mea, dar propice pentru caracterul lui. Nu am stat sa admir asta, m-am indreptat catre patul pe care statea el intins. Mi-era greu sa cred asta, dar chiar arata bine in lumina lunii... cum razele ei se mulau perfect pe corpul sau bine facut, ii scoteau in evidenta fiecare trasatura deosebita a corpului sau, ii dadeau o alta lumina, crea o alta imagine a lui si imi parea ca nu este real. Oare pentru ca in acelasi moment ochii lui imi fixau privirea si nu-mi dadeau voie sa-mi misc ochii? Sau pentru ca in ochii lui nu citeam nimic, desi spuneau atat de multe? Imi parea ca imi ascunde mii de secrete, pe care nu le voi afla niciodata. Nu ma puteam gandi decat la cum s-ar mula corpul meu pe al lui, cum l-ar acoperi, furandu-i lumina si stralucirea, ma gandeam doar la cum ar fi reactionat el daca eram in locul lui, la ce s-ar fi gandit... Nu, nu puteam sa ma gandesc la asta! Am venit aici cu un scop, care, poate, s-ar putea transforma in alt scop. Cum am ajuns in situatia asta? Doar la asta ma gandeam neincetat. Si-a mutat atentia asupra ferestrei cand a vazut ca mi-am miscat incet capul in stanga si in dreapta, incercand sa-mi alung gandurile; poate si-a dat seama ca ma simteam incomfortabil cand se uita la mine in felul acela. Dar daca nu se mai uita la mine, cum puteam deschide subiectul, ce puteam sa-i spun, daca greseam, daca ma iertase deja? Deschideam gura apoi o inchideam la loc, nu puteam sa-mi gasesc cuvintele cand ma gandeam ca exista riscul ca el sa nu vrea sa-mi asculte scuzele patetice. Si atunci...
- Ce vrei? Banuiesc ca ai venit aici cu un scop...?
- Ah-uh...
- Astept.
- Pai... de fapt am venit pentru a-ti spune ca imi pare rau...
- Pentru ce?
- Pentru tot.
- Iti pare rau ca nu l-ai oprit pe tipul ala in baie?
- Nu.
- Atunci nu mai avem ce discuta!
- Dar nici macar nu m-ai ascultat! Lasa-ma sa termin.
- Nu ma intereseaza, pleaca!
- Daca nu ma asculti ma duc inapoi la restaurant. Singur!
Da, am vazut cum trupul i s-a infiorat, cum chipul i s-a schimbat, fiind dominat de furie si agonie, poate chiar si de surprindere. Ochii lui erau intrebatori, deci era sansa mea, puteam sa spun ce vroiam, ce simteam.
- Nu-mi pare rau, pentru ca asa sunt eu, credeam ca pana acum ai invatat asta. Nu credeam ca trebuie sa-ti mai explic. Eu iti inteleg punctul de vedere, dar te rog, priveste-l macar si pe al meu, sa vezi la ce ma refer. De cativa ani sunt nepasator, si chiar nu ma intereseaza ce se intampla cu viata mea. De ce crezi ca nu m-am impotrivit cand am auzit planurile parintilor mei, de ce nu am opus nici macar putina forta? Compasiune? Cam asta crezi tu, banuiesc, dar te inseli, pentru ca eu nu mai simt asa ceva, nu mai stiu ce inseamna. Am acceptat pentru ca stiam ca asa voi scapa de ei, iar ei vor fi fericiti pentru ceea ce au. Stiu ca aceasta casatorie inseamna pentru ei salvarea familiei, adica am fost dat, vandut pentru a le salva, dar nu ma mai intereseaza catusi de putin. Din cauza aceasta sunt indiferent. De fapt, fac asta mai mult pentru a intelege ce-i cu aceasta atentie din partea ta, de ce te umilesti atat de mult pentru mine. Crezand ca e unicul mod de a afla, am actionat, fara sa mai gandesc. Poate ca te doare tot ce fac eu, desi nu inteleg de ce, dar imi pare rau. Stiu cum e sa te doara ceva prea mult... Orgoliul meu e mult prea mare, dar ... am sa incerc sa fac tot ce pot pentru a nu mai face ceva de genul acesta niciodata. Si ... multumesc pentru camera, este intr-adevar placuta. Atat am avut de spus. Noapte buna!
Dupa ce mi-am terminat discursul care mi-a luat si ultima suflare, m-am intors spre usa, cu gandul de a pleca. Dar am auzit brusc pasi care se indreptau catre mine destul de repede. Ce Dumnezeu mai e acum? Doua maini si puternice m-au cuprins, dandu-mi sentimenul dupa care tanjeam atat de mult, siguranta si caldura pe care le doream cu o asemenea ardoare. Bucuria pe care am simtit-o atunci nu o pot explica, era prea ciudata, nu trebuia sa o simt, nu din cauza asta cel putin. Sperasem totusi intr-un fel ca se va intampla asta, imi doream mai mult ca niciodata sa distrug acel spatiu dintre noi, sa nu fie intre noi nici macar un fir de aer, sa nu simt nimic decat prezenta lui, pielea lui fina atingand-o pe a mea, fiorii pe care imi dadea respiratia lui calda si dulce pe obrajii mei. Atat de rau era ca imi doream asta? Chiar daca era barbat si nu femeie? Mainile lui mi-au intors usor trupul si am ajuns sa privesc in ochii lui, ochii sai mari in care acum citeam doar tristete, dar ... in care se vedea si o mica speranta. Am stiut ce urmeaza din clipa in care ne purta pe amandoi spre pat, spunand totusi nimic, vorbind doar prin priviri. Stiam ce vrea, dar nu eram pregatit, nu vroiam, nu mai vroiam sa fie ca atunci. Trebuia sa fie cand vroiam eu, nu cand avea el chef. Nu ma simteam in stare pentru asa ceva, dar ma lasam condus de el. Oare daca ma opresc acum l-as jigni? L-ar indeparta din nou de mine, sau ar intelege?
- Nu trebuie sa-ti fie frica. Acum vreau doar sa dormi alaturi de mine, sa-ti simt trupul tremurand sub mainile mele, sa-ti aud respiratia si sa te privesc dormind, visand... Nu te voi forta, nu voi face aceeasi greseala, caci nu vreau sa te pierd inca o data. Nu vreau sa risc sa te indepartezi de mine. Imi voi reprima dorinta de a te avea, doar pentru a te dori mai mult, pentru a simti totul altfel, pentru ca placerea sa fie dublata de fiecare data cand te voi avea pentru ca asa vei dori tu. Lasa-ma doar sa te cuprind, si nimic mai mult...
Ce puteam sa-mi mai doresc, cand cel de langa mine intelegea perfect ce simteam, ce doream, imi intelegea temerile?
Multumim tuturor pentru comment. Speram sa mai treceti pe aici.
Desi, cred ca veti fi cam dezamagiti, cred cel putin, pentru ca nu stiu cat de bine e scris. Anyway, las la latitudinea voastra asta, pana atunci, enjoy! [Ca sa stiti, actiunea in acest capitol se desfasoara din punctul de vedere al lui James.]
Capitolul 4: Neintelegeri
Sentimentul mi-e necunoscut, e ciudat si... placut totusi. Dar nu ma pot lasa purtat de ceva ce nu are sens pentru mine, ceva atat de dezgustator si imoral. Dupa ce tot ce credeam, toate visele si dorintele s-au prabusit, nu pot, nu pot sa le inlocuiesc cu lacomia si prostia oamenilor! Ar insemna sa ma tradez, sa ma adaptez conditiei societatii care nu mai are valoare, nu in ochii mei cel putin. Am crezut ca tot ceea ce am construit pana acum e de neclintit, indestructibil ca si noul zid pe care l-am ridicat in jurul inimii mele sfasiate, dar toti suntem slabi, chiar lamentabili, si chiar si strategia mea a fost distrusa. Ma intreb cat din mine cunosc, ce parte din mine a uitat sa fie responsabila, a uitat regulile si valorile pe care le-am impus. Faptul ca ma ranesc pe mine, nu acord importanta viitorului meu, e una, dar cand actiunile mele ranesc pe cineva, e rau..., caci simt cum, fara sa vreau, devin ceva ce nu mi-a placut niciodata. Nu suport sa fac asta, incep sa ma urasc, si totusi ma bucur ca nimeni nu-mi stie inca slabiciunea...
Dar Ryan, de ce? Ce motiv ar avea sa-mi suporte toate toanele, sa ma protejeze si sa incerce sa-mi arate ce e bine si ce e rau? M-a deranjat mai mult decat am crezut, mai mult decat as fi vrut, cand a spus ca sunt numai al lui, desi nu aveam niciun motiv sa simt asa. Mi-am promis ca voi fi doar un obiect pentru toata lumea, o carpa cu care iti lustruiesti pantofii o data si apoi o arunci. Totusi, auzind asta de la el m-a deranjat... Daca ma trateaza si el asa, atunci de ce vrea sa se casatoreasca cu o persoana care nu-i acorda atentie, cand nu ar avea niciun interes sa faca asta?
Ryan a inghetat, s-a oprit si s-a intors cu spatele la mine, desi mana mea inca era in a lui. Simteam cum toata caldura lui incerca sa topeasca gheata din mine. Am incercat sa scap din acea legatura, dar mi-a strans mai tare mana, simtind cum toata caldura imi patrundea acum in corp. A oftat, iar eu am asteptat un raspuns, dar tacerea nu facea decat ca acest moment sa fie mai greu. Nu am putut sa nu observ ca vremea si peisajul erau fermecatoare si chiar romantice, daca eram cu o fata... Incercam sa nu ma las purtat de situatie si sa ma concentrez asupra a ceea ce ma inconjura. Pana cand s-a intors brusc catre mine. Usoara suflare a vantului a facut ca umbrele sa se miste pe chipul lui si atunci mi s-a facut frica de cine era in fata mea.
- Ryan, de ce vrei sa te casatoresti cu mine? l-am intrebat din nou, adaugand un ton autoritar, si asteptand de data asta un raspuns. Ironic, desi ma asteptam si la asta, nu am primit nimic, am ajuns doar sa fiu tarat undeva, intr-un loc necunoscut mie, ca toate locurile pe care le stia el. Deveneam vizibil frustrat de faptul ca trebuia sa-l urmez, asa cum face un caine cu stapanul sau. Si chiar daca incercam sa-mi eliberez mana incatusata, nu reuseam decat sa fac stransoarea sa fie de nesuportat. Stai cuminte James, imi ziceam in gand, incercand sa ma calmez. Cand i-am vazut chipul chinuit de durere si privirea atat de trista, am inceput sa ma intreb ce gandea, ce dorea si spera el sa reuseasca de fapt. Am realizat ca am fost atat de ocupat sa-i ignor prezenta si toate dulcegariile care ma iritau atat de mult in fiecare zi, si nu am aflat ce fel de om este. Ma schimbam, imi schimbam parerile si gandurile si asta nu era bine. Incepeam sa-mi las inima sa se mai topeasca si asta era chiar foarte rau. Nu, nu puteam sa las asta sa se intample! Incercam sa-mi controlez emotiile, sa las la suprafata doar indiferenta cu care l-am obsinuit, lasand dispretul meu sa-l faca sa se simta vinovat pentru tot ceea ce-mi facuse, desi nu-mi venea nimic in minte atunci.
Era o prostie sa cred ca va functiona, dar cel putin am incercat. Nu-i mai dadeam atentie, nu imi mai pasa de nimic, ma uitam pur si simplu in gol, straduindu-ma sa contemplu ceva ce imi parea nou, ceva ce uitasem sa mai vad, ceva ce am refuzat atatia ani sa privesc. Cat timp nu am mai iesit din casa, multe lucruri s-au schimbat, sau poate nu am observat eu niciodata. Imi era atat de greu acum sa-mi iau ochii de la toti acei copaci ce mi se pareau ca protejeaza strada aceea pustie, ce incercau sa elimine orice pericol, chiar si lumina ce se straduia atat de mult sa razbata printre frunze. Totul mi se parea fascinant, si acordam prea multa importanta unor lucruri care nu aveau niciun sens, dar nu puteam sa ignor toate lucrurile care m-au inconjurat atatia ani si eu nici macar nu le-am observat. Cum ar fi luna... mereu imi batea seara in geam cand eram doar un copil si imi asculta toate povestile infantile, imposibile, dar pe care mi le imaginam cu mare drag, ajungand chiar sa cred si eu in ele. Cum as putea sa uit de cate ori m-am pierdut in frumusetea ei, in lumina ei ce radia atat de puternic si uneori ma orbea, sau imi facea ochii sa danseze cu speranta? Intunericul, care m-a inconjurat mereu, dar care nu avea nicio lumina in el, caci era de fapt sufletul meu. Sufletul care nu avea nicio speranta de viitor. Priveam uimit catre toate acestea, incercand sa-mi amintesc vremurile bune, timpurile care nu au existat niciodata...
Mergeam incet, Ryan inca tinandu-ma de mana, dar nu strans, incat daca doream sa ma eliberez, o puteam face. Nu vroiam asta, daca imi eliberam mana, ma prabuseam, iar caldura lui imi incalzea inca putin sufletul, imi dadea o stare de bine si priveam totul cu alti ochi. Ma simteam prea bine in preajma lui in situatia aceasta, dar imi venea greu sa cred, si am pus pe seama faptului ca mi-am descoperit din nou lumea, care a fost atat de mult timp ascunsa.
- Intra, mi-a spus Ryan, dandu-mi drumul la mana si impingandu-ma usor de la spate. Am fost surprins sa vad ca in fata mea era o casa nici prea mare, nici prea mica, cu doua etaje si cu un garaj alaturi. Am ramas fara cuvinte. De ce eram aici? Ryan a observat ca sovaiam, ca nu stiam ce sa fac si mi-a luat din nou mana si m-a tras dupa el, intrand amandoi in casa. Totul era modest, asa cum imi placea mie; nu extravagant, dar nici prea simplu, cu toate cele trebuincioase. Am vizitat camerele de jos fara sa ne adresam o vorba, iar eu ma simteam ciudat ca nu-mi vorbeste, desi eram sigur ca era nerabdator sa-mi adreseze macar cateva cuvinte, chiar si cu pretextul de a-mi prezenta casa. Totusi nu a facut asta, m-a tras din nou dupa el la etaj. Era doar o usa care ne putea duce catre locul ce imi parea mult prea ciudat. A deschis-o si m-a lasat sa intru primul.
- Aceasta este camera ta. Usa aceea duce catre baia ta. De acum vei dormi aici. Ti-am adus si lucrurile, sunt pe pat. Nu m-am atins de ele, le poti pune in dulap cand vrei tu. Daca doresti ceva, sunt jos in camera mea, daca nu, noapte buna!
Si asta a fost tot. Nu mi-a mai adresat niciun cuvant, dar nici nu m-a lasat pe mine sa spun ceva, a plecat, inchizand incet usa in urma lui. Nici macar nu ma puteam bucura de camera mea, care era verde – culoarea mea preferata. Si-a amintit... Tot ce imi placea era in camera aceea ce credeam ca va fi sanctuarul meu. Dar cum puteam doar eu sa fiu fericit cand el era in casa aceea imensa trist, gandidu-se ca nu pot fi nici macar recunoscator pentru ceea ce-mi oferea? Nu, nu puteam face asta, trebuia sa merg dupa el chiar daca ar fi aruncat dupa mine cu pantofi!
Am mers incet spre camera lui; nu vroiam sa ma auda, vroiam chiar sa-l iau prin surprindere, poate ar fi uitat ca este suparat pe mine, dar probabil era cel mai imposibil lucru. In primul rand, pentru ca nu puteam sa-l iau prin surprindere, si in al doilea rand, pentru ca nu m-ar fi iertat asa de usor. Am batut usor la usa, in ciuda avertismentelor pe care le arunca mintea mea, - nedescifrabile pe vremea aceea. Am intrat, desi nu mi-a spus nimic. Camera lui era foarte diferita de a mea, dar propice pentru caracterul lui. Nu am stat sa admir asta, m-am indreptat catre patul pe care statea el intins. Mi-era greu sa cred asta, dar chiar arata bine in lumina lunii... cum razele ei se mulau perfect pe corpul sau bine facut, ii scoteau in evidenta fiecare trasatura deosebita a corpului sau, ii dadeau o alta lumina, crea o alta imagine a lui si imi parea ca nu este real. Oare pentru ca in acelasi moment ochii lui imi fixau privirea si nu-mi dadeau voie sa-mi misc ochii? Sau pentru ca in ochii lui nu citeam nimic, desi spuneau atat de multe? Imi parea ca imi ascunde mii de secrete, pe care nu le voi afla niciodata. Nu ma puteam gandi decat la cum s-ar mula corpul meu pe al lui, cum l-ar acoperi, furandu-i lumina si stralucirea, ma gandeam doar la cum ar fi reactionat el daca eram in locul lui, la ce s-ar fi gandit... Nu, nu puteam sa ma gandesc la asta! Am venit aici cu un scop, care, poate, s-ar putea transforma in alt scop. Cum am ajuns in situatia asta? Doar la asta ma gandeam neincetat. Si-a mutat atentia asupra ferestrei cand a vazut ca mi-am miscat incet capul in stanga si in dreapta, incercand sa-mi alung gandurile; poate si-a dat seama ca ma simteam incomfortabil cand se uita la mine in felul acela. Dar daca nu se mai uita la mine, cum puteam deschide subiectul, ce puteam sa-i spun, daca greseam, daca ma iertase deja? Deschideam gura apoi o inchideam la loc, nu puteam sa-mi gasesc cuvintele cand ma gandeam ca exista riscul ca el sa nu vrea sa-mi asculte scuzele patetice. Si atunci...
- Ce vrei? Banuiesc ca ai venit aici cu un scop...?
- Ah-uh...
- Astept.
- Pai... de fapt am venit pentru a-ti spune ca imi pare rau...
- Pentru ce?
- Pentru tot.
- Iti pare rau ca nu l-ai oprit pe tipul ala in baie?
- Nu.
- Atunci nu mai avem ce discuta!
- Dar nici macar nu m-ai ascultat! Lasa-ma sa termin.
- Nu ma intereseaza, pleaca!
- Daca nu ma asculti ma duc inapoi la restaurant. Singur!
Da, am vazut cum trupul i s-a infiorat, cum chipul i s-a schimbat, fiind dominat de furie si agonie, poate chiar si de surprindere. Ochii lui erau intrebatori, deci era sansa mea, puteam sa spun ce vroiam, ce simteam.
- Nu-mi pare rau, pentru ca asa sunt eu, credeam ca pana acum ai invatat asta. Nu credeam ca trebuie sa-ti mai explic. Eu iti inteleg punctul de vedere, dar te rog, priveste-l macar si pe al meu, sa vezi la ce ma refer. De cativa ani sunt nepasator, si chiar nu ma intereseaza ce se intampla cu viata mea. De ce crezi ca nu m-am impotrivit cand am auzit planurile parintilor mei, de ce nu am opus nici macar putina forta? Compasiune? Cam asta crezi tu, banuiesc, dar te inseli, pentru ca eu nu mai simt asa ceva, nu mai stiu ce inseamna. Am acceptat pentru ca stiam ca asa voi scapa de ei, iar ei vor fi fericiti pentru ceea ce au. Stiu ca aceasta casatorie inseamna pentru ei salvarea familiei, adica am fost dat, vandut pentru a le salva, dar nu ma mai intereseaza catusi de putin. Din cauza aceasta sunt indiferent. De fapt, fac asta mai mult pentru a intelege ce-i cu aceasta atentie din partea ta, de ce te umilesti atat de mult pentru mine. Crezand ca e unicul mod de a afla, am actionat, fara sa mai gandesc. Poate ca te doare tot ce fac eu, desi nu inteleg de ce, dar imi pare rau. Stiu cum e sa te doara ceva prea mult... Orgoliul meu e mult prea mare, dar ... am sa incerc sa fac tot ce pot pentru a nu mai face ceva de genul acesta niciodata. Si ... multumesc pentru camera, este intr-adevar placuta. Atat am avut de spus. Noapte buna!
Dupa ce mi-am terminat discursul care mi-a luat si ultima suflare, m-am intors spre usa, cu gandul de a pleca. Dar am auzit brusc pasi care se indreptau catre mine destul de repede. Ce Dumnezeu mai e acum? Doua maini si puternice m-au cuprins, dandu-mi sentimenul dupa care tanjeam atat de mult, siguranta si caldura pe care le doream cu o asemenea ardoare. Bucuria pe care am simtit-o atunci nu o pot explica, era prea ciudata, nu trebuia sa o simt, nu din cauza asta cel putin. Sperasem totusi intr-un fel ca se va intampla asta, imi doream mai mult ca niciodata sa distrug acel spatiu dintre noi, sa nu fie intre noi nici macar un fir de aer, sa nu simt nimic decat prezenta lui, pielea lui fina atingand-o pe a mea, fiorii pe care imi dadea respiratia lui calda si dulce pe obrajii mei. Atat de rau era ca imi doream asta? Chiar daca era barbat si nu femeie? Mainile lui mi-au intors usor trupul si am ajuns sa privesc in ochii lui, ochii sai mari in care acum citeam doar tristete, dar ... in care se vedea si o mica speranta. Am stiut ce urmeaza din clipa in care ne purta pe amandoi spre pat, spunand totusi nimic, vorbind doar prin priviri. Stiam ce vrea, dar nu eram pregatit, nu vroiam, nu mai vroiam sa fie ca atunci. Trebuia sa fie cand vroiam eu, nu cand avea el chef. Nu ma simteam in stare pentru asa ceva, dar ma lasam condus de el. Oare daca ma opresc acum l-as jigni? L-ar indeparta din nou de mine, sau ar intelege?
- Nu trebuie sa-ti fie frica. Acum vreau doar sa dormi alaturi de mine, sa-ti simt trupul tremurand sub mainile mele, sa-ti aud respiratia si sa te privesc dormind, visand... Nu te voi forta, nu voi face aceeasi greseala, caci nu vreau sa te pierd inca o data. Nu vreau sa risc sa te indepartezi de mine. Imi voi reprima dorinta de a te avea, doar pentru a te dori mai mult, pentru a simti totul altfel, pentru ca placerea sa fie dublata de fiecare data cand te voi avea pentru ca asa vei dori tu. Lasa-ma doar sa te cuprind, si nimic mai mult...
Ce puteam sa-mi mai doresc, cand cel de langa mine intelegea perfect ce simteam, ce doream, imi intelegea temerile?