Colectia mea de scrisuri.

[Dei]

De ce “scriem” ?

Mulţi se întreabă: “Ce mă face pe mine să scriu?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne “spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate doar simţim nevoia să scriem şi doar atât!
Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem noi să spunem. Alteori, “închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un “veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât “simple gânduri”?... Atunci intervine “talentul” de a scrie!
Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificându-l sau îl abandonăm “omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc?...
Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe?... De unde vin dorinţa şi plăcerea de a scrie?...

Singurătatea... boală sau medicament?

Singurătatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îţi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.
Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurîtate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...
Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că eşti pe marginea unei prăpstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... Începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală!...
Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament!...
Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul!...
Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte!
De ce ?...

De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare să vărsăm lacrimi ?...
Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descărca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simţim că totul în jurul nostru se destramă, când suntem veseli de ceva sau când suntem trişti, plângem dacă simţim că înăuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia că numai lacrimile ni le pot şterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uşura sau pur şi simplu plângem fără un motiv anume.
De ce suntem trişti ?... Suntem trişti din aceleaşi motive care aduc plânsul. Tristeţea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : “vrei să fii trist?”, ci pur şi simplu ne invadează fără un motiv anume. Atunci devenim melancolici, apatici, trişti. Nu trebuie să dăm explicaţii de ce suntem trişti, căci uneori nu avem un motiv anume la tristeţea noastră.
De ce râdem ?... Râdem doar ca să uităm de necazuri, râdem pentru că râsul este cel mai de preţ medicament. Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.
De ce vorbim sau tăcem ?... Se spune că atunci când vorbeşti prea mult eşti guraliv, moară hodorogită şi persoanele de lângă tine au tendinţa să te îndemne să mai taci pentru că le sâcâi. Dacă, din contră, nu prea vorbeşti, fiind o fire mai tăcută, atunci ţi se pune pe dată eticheta de “ciudat” ori “taciturn”, nimeni nu se întreabă din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tău, poate taci fiindcă meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te că dacâ ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinţa de a nu spune nimic. Poate că tăcem doar din nevoia de a procesa cu ajutorul creierului nostru – această materie cenuşie eminentă, această uzină-labirint – informaţia pe care tocmai o percepem de la o persoană ce vorbeşte sau propriile noastre gânduri, păreri. Poate că tăcem din dorinţa de a ne construi propoziţiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aşa încât să nu rănească pe cel căruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate ştii uneori de ce anume tăcem ?... De ce trebuie neapărat să fim rapid etichetaţi dacă vorbim prea mult sau tăcem ?...
De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot felul ?... În ţările occidentale, cu o cultură mult mai dezvoltată, cu o mentalitate deschisă, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta să gândească mai limpede, îl poate ajuta să vadă când anume greşeşte, îl poate îndruma spre o cale bună atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. În ţările neoccidentale, cu o mentalitate puţin mai închisă, învechită, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun!
Oare toate întrebările încep cu “de ce ?” ?... Complicat acest “de ce” şi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui “de ce” ?...