03-07-2012, 07:10 PM
Limba: Romana
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata.
Cerul era pe cale de a se tulbura, vanturile iernatice sopteau printre ramurile dezgolite de fiinte ale copacilor, iar marea inghetase deja. Strazile mizere continuau sa fie umblate de oameni orbi si surzi, in timp ce soarele apunea peste dansii sfasiind-le pielea cu raze violete si reci -raze mici si ascutite ca niste cutite de vanatoare. Lumina incepea a-i inghionti pe la spate, dandu-le fiori ce ii indemnau, sau mai bine zis obligau, sa intre in case, departe de secretul ce avea sa fie dezgolit in scurt timp.
Rafale puternice de vant cutreierau mintile ei si o balanganeau incet in stanga si in dreapta, asemanandu-i umbra cu cea a unui copac smuls din radacini si plimbat in toate directiile de un uragan puternic ce ii distruse toti semenii inainte, mai apoi plimbandu-l printre mormintele lor sure. Tinea mainile ridicate spre ceruri si umbla cu pasii lipiti unul de altul ca ale sale gene negre. Il zarea chiar in fata, mergand la fel ca ea si apropiindu-se domol, linistit. Chipul lui era palid, parul intunecat facand un contrast impreuna cu umbrele din spatele sau.
Fu ravasit de una dintre rafalele din jurul femeii si cazu lovit ca de o sabie pe cimentul ce acoperea pamantul uscat. El nu s-a mai putut misca. A continuat sa se deplaseze spre barbat, insa nu se schimba niciodata distanta dintre ei. Nu isi putea da seama daca brunetul se indeparta sau daca ea nu reusea sa ajunga la el, poate ca mergea invers, poate ca ii era teama sa se intoarca in prezent sau poate ca cineva nu o lasa sa faca asta. Ceva anume o lega de acesta tortura, muschii fetei nu s-au miscat din loc, nici bratele n-au ripostat in vreun fel, doar au cazut pe langa trupul ei inerte si vinetii, murind.
Soarele a apus, norii se vedeau cenusiu-albastrui pe sub cerul golit de vreun astru, in mod straniu staruiau luminati si erau miscati in diferite sensuri de vanturile indecise, confuze in privinta unui blestem aruncat asupra pamantului in lipsa gardianului nocturn. Crengile se unduiau in bataia glaciara, iar frunzele de pe alei formau in aer mici tornade sangerii ce semanau cu sufletul toamnei.
Afundat in negreala pamantului, chipul lui nu se mai zarea, numai doua dare mici si scanteioase ieseau din subteran ca doua stele migdalate. Cand frunzele s-au oprit din vartejuri, a inceput sa scormoneasca cu degetele subtiri printre firicelele uscate ca un strat de praf selenar si sa suspine in timp ce tarana era aruncata in lateral. Orice ar fi crezut ca era in zadar, trecusera atat de multe zile, era ingropat atat de adanc, in sicriul sau de lemn mancat de demoni. Ea purta o rochie alba, rochia pe care o avea cand l-a vazut prima oara, pe stanci, privind alt soare cum se ineaca in marea inflacarata. Amintirile nu trebuiau uitate niciodata, de niciunul dintre ei, iar amandoi trebuiau sa fie impreuna, asa si-au jurat.
Nu mai exista sange pentru a curge din venele lui, nu mai existau lacrimi sa se verse din ochii ei. Singura cale pentru a readuce la viata amintirea sa cea mai de pret era trecerea prin portalul ce ducea spre vesnicie, spre adancuri, spre o noua speranta.
Reusise sa dea la o parte jumatate de metru de pe trupul ostenit, simtea ca se apropie, iar dorul ii oferea puterea necesara, astfel incat pamantul se transforma intr-un praf inhalat de ea insasi si exalat prin ochi in fumuri, semn ca focul fusese aprins. Nu ii era frica de moarte, dar simtea primavara venind, mai avea putin - atat de putin - pana la fiinta ingropata. Desi solul era inchegat intr-un sange inghetat, mainile sale ardeau de dorinta de a-l strange in brate si de a-i saruta chipul mult lipsit.
Ii fusese atat de dor, in fiecare seara spera la clipa aceasta, se topea in lumina stelelor, asteptand ca momentul sa vina si ca tristetea sa dispara. Sapa dupa luna lui Marte, cauta ghiocelul cel pribeag, sfasia orice alta vietate care ii statea in cale si isi inghitea cuvintele, cautand mereu altele mai bune, mai dragastoase si mai pretioase. Era emotionata, zambea larg in timp ce scormonea in adancuri, iar briza mortuara a cimitirului se simtea fina pe umerii sai descoperiti.
Vantul incepea sa sovaiasca, dadea inapoi, s-a speriat pentru o clipa, chiar a tresarit facand frunzele sa cada in rugina inapoi pe alee. Stralucirea lunii era foarte puternica, norii s-au risipit intr-un abur subtiratic, iar stele au sarit pe cer impreuna cu constelatiile. Orizontul s-a deschis, si-a aratat puterile si a adus in fata spectatorilor nocturni o noua galaxie in univers.
Mainile ei innegrite se lovisera, se julisera, insa cand au atins suprafata plata a lemnului s-au vindecat pe loc, in acelasi timp aparand pe chipul ei o dunga curbata ce semana cu un zambet de copil. Cu o putere supraomeneasca a indepartat tot pamantul de pe sicriu si a indepartat capacul, cu o sete fireasca in priviri.
Fata lui era la fel de palida ca intotdeauna, cuprinsa intr-un tablou de fire de par subtiri, obrajii ii stateau picati, insa in mintea femeii ramasesera vii si imbujorati ca macii. Purta un costum negru simplu cu o camasa de aceeasi nuanta si cu o cravata rosie, ce ii fusese nelipsita pana la ruptura. Nimic in jur nu se clintea, numai ea s-a miscat de pe muchia sicriului si s-a asezat langa barbat, inconjurandu-i talia cu mainile ei dezvelite si continuand sa il admire cum doarme. I-a vazut mainile cu degetele inclestate si le-a strans puternic intre ale ei, mutandu-le de pe stomac peste inima. Langa umarul de pe partea opusa se afla o roza stacojie adormita, pe care a inaltat-o deasupra lor si a privit-o cum se risipeste in bataia vantului. Privirea si-a indreptat-o spre chipul lui, ochii ii erau acoperiti de pleoapele amortite ca de marmura, iar ridicandu-le le-a observat pe incantatoarele stele maronii peste care a asternut un sarut. A continuat sa il binecuvanteze cu buzele ei ajungand mai apoi asupra gurii sale. La atingere a simtit o piscatura si a avut un impuls de a se opri si de a pleca de acolo, dar deschizand ochii l-a zarit atat de neputincios incat ar fi dorit sa o trasneasca fulgere pentru simplul gand.
Cateva picaturi i-au picat pe obraz si ar fi putut jura ca fusese cerul daca nu ar fi injunghiat-o durerea revederii in acelasi moment si daca nu ar fi ramas fara aer, inecata in propriile lacrimi. O privea atat de simplu, fara sa se miste, fara sa clipeasca, ii era dedicat in intregime si o astepta sa ii vorbeasca, caci si lui i-a fost dor si lui i-a fost teama ca nu o va mai revedea vreodata. Nu era un mort insensibil, era un mort indragostit.
- Stii, stand aici cu tine imi amintesc de povestea batranului si a marii, povestea vesniciei, mama obisnuia sa mi-o spuna seara tarziu, cand toata lumea dormea. Ea imi povestea despre legatura dintre cei doi, zicea despre batran ca se tragea din mare si ca in mare va muri. Nimeni nu stia despre secretul asta, insa batranul venea in fiecare zi, se aseza pe stanci si privea la apa limpede ce ii soptea vorbe numai de el intelese. Se spune ca, in ultima lui ora de trait, din mare a iesit un vartej si l-a absorbit, transformandu-l intr-o esenta plutitoare, care apoi s-a amestecat cu apa si au devenit una si aceeasi fiinta.
Cateva firicele de pamant s-au revarsat peste rochia ei de matase si peste pieptul lui cand vantul a vajait pe deasupra celor doi. Printre buze i s-a prelins o dara rosie subtire, iar in urmatoarea secunda a clipit de mai multe ori, mutandu-si privirea din cer asupra femeii. Parea ca i se topeste in brate, tremura tot de frig, iar toate neputintele pamantesti au continuat sa se napusteasca asupra trupului sau in timp ce ea continua sa-l stranga intr-o imbratisare mortuara.
- Ah, te-am asteptat atata vreme, stelele-mi sopteau ca vii, iar pamantul m-a cutremurat asta-seara. Credeam ca te-ai dus spre alt loc, credeam ca m-ai uitat, spunea suspinand. Sangerez pentru aceste vorbe, si-a ridicat privirea spre cer. Voi vedea in ochii tai negri lumina soarelui rasarit din mare, voi sti atunci ca esti langa mine pentru veci si te voi iubi pana soarele va apune printre stanci, zise si isi invarti pupilele necontrolat, tremurand. Vom pluti acum..., lua aer si inceta din a mai clipi, observand-o adormita pe pieptul sau, cu buzele stacojii intre-deschise si cu bratele inclestate asupra sa.
Vantul batea din ce in ce mai tare, felinarele s-au stins, iar de undeva de departe de auzea strigarea unor clopote. Sangele ii fierbea in vene de dorinta, il avea in sfarsi inapoi, era in bratele sale si nu avea sa se desparta de el prea curand, caci juramantul lor i-a impins in pamanturi pana ce urma ramasa nu s-a mai zarit deloc. Pana la sfarsit, aceeasi esenta in acelasi pamant, aceeasi iubire in doua inimi, un mort frumos cu ochii vii si o doamna in alb.
Varsta minima: 14 ani
Gen: fictiune
Varsta la care a fost scrisa: 14 ani
Doresc o critica avansata.
Treisprezece ore
„Un mort frumos cu ochii vii”
Cerul era pe cale de a se tulbura, vanturile iernatice sopteau printre ramurile dezgolite de fiinte ale copacilor, iar marea inghetase deja. Strazile mizere continuau sa fie umblate de oameni orbi si surzi, in timp ce soarele apunea peste dansii sfasiind-le pielea cu raze violete si reci -raze mici si ascutite ca niste cutite de vanatoare. Lumina incepea a-i inghionti pe la spate, dandu-le fiori ce ii indemnau, sau mai bine zis obligau, sa intre in case, departe de secretul ce avea sa fie dezgolit in scurt timp.
Rafale puternice de vant cutreierau mintile ei si o balanganeau incet in stanga si in dreapta, asemanandu-i umbra cu cea a unui copac smuls din radacini si plimbat in toate directiile de un uragan puternic ce ii distruse toti semenii inainte, mai apoi plimbandu-l printre mormintele lor sure. Tinea mainile ridicate spre ceruri si umbla cu pasii lipiti unul de altul ca ale sale gene negre. Il zarea chiar in fata, mergand la fel ca ea si apropiindu-se domol, linistit. Chipul lui era palid, parul intunecat facand un contrast impreuna cu umbrele din spatele sau.
Fu ravasit de una dintre rafalele din jurul femeii si cazu lovit ca de o sabie pe cimentul ce acoperea pamantul uscat. El nu s-a mai putut misca. A continuat sa se deplaseze spre barbat, insa nu se schimba niciodata distanta dintre ei. Nu isi putea da seama daca brunetul se indeparta sau daca ea nu reusea sa ajunga la el, poate ca mergea invers, poate ca ii era teama sa se intoarca in prezent sau poate ca cineva nu o lasa sa faca asta. Ceva anume o lega de acesta tortura, muschii fetei nu s-au miscat din loc, nici bratele n-au ripostat in vreun fel, doar au cazut pe langa trupul ei inerte si vinetii, murind.
Soarele a apus, norii se vedeau cenusiu-albastrui pe sub cerul golit de vreun astru, in mod straniu staruiau luminati si erau miscati in diferite sensuri de vanturile indecise, confuze in privinta unui blestem aruncat asupra pamantului in lipsa gardianului nocturn. Crengile se unduiau in bataia glaciara, iar frunzele de pe alei formau in aer mici tornade sangerii ce semanau cu sufletul toamnei.
Afundat in negreala pamantului, chipul lui nu se mai zarea, numai doua dare mici si scanteioase ieseau din subteran ca doua stele migdalate. Cand frunzele s-au oprit din vartejuri, a inceput sa scormoneasca cu degetele subtiri printre firicelele uscate ca un strat de praf selenar si sa suspine in timp ce tarana era aruncata in lateral. Orice ar fi crezut ca era in zadar, trecusera atat de multe zile, era ingropat atat de adanc, in sicriul sau de lemn mancat de demoni. Ea purta o rochie alba, rochia pe care o avea cand l-a vazut prima oara, pe stanci, privind alt soare cum se ineaca in marea inflacarata. Amintirile nu trebuiau uitate niciodata, de niciunul dintre ei, iar amandoi trebuiau sa fie impreuna, asa si-au jurat.
Nu mai exista sange pentru a curge din venele lui, nu mai existau lacrimi sa se verse din ochii ei. Singura cale pentru a readuce la viata amintirea sa cea mai de pret era trecerea prin portalul ce ducea spre vesnicie, spre adancuri, spre o noua speranta.
Reusise sa dea la o parte jumatate de metru de pe trupul ostenit, simtea ca se apropie, iar dorul ii oferea puterea necesara, astfel incat pamantul se transforma intr-un praf inhalat de ea insasi si exalat prin ochi in fumuri, semn ca focul fusese aprins. Nu ii era frica de moarte, dar simtea primavara venind, mai avea putin - atat de putin - pana la fiinta ingropata. Desi solul era inchegat intr-un sange inghetat, mainile sale ardeau de dorinta de a-l strange in brate si de a-i saruta chipul mult lipsit.
Ii fusese atat de dor, in fiecare seara spera la clipa aceasta, se topea in lumina stelelor, asteptand ca momentul sa vina si ca tristetea sa dispara. Sapa dupa luna lui Marte, cauta ghiocelul cel pribeag, sfasia orice alta vietate care ii statea in cale si isi inghitea cuvintele, cautand mereu altele mai bune, mai dragastoase si mai pretioase. Era emotionata, zambea larg in timp ce scormonea in adancuri, iar briza mortuara a cimitirului se simtea fina pe umerii sai descoperiti.
Vantul incepea sa sovaiasca, dadea inapoi, s-a speriat pentru o clipa, chiar a tresarit facand frunzele sa cada in rugina inapoi pe alee. Stralucirea lunii era foarte puternica, norii s-au risipit intr-un abur subtiratic, iar stele au sarit pe cer impreuna cu constelatiile. Orizontul s-a deschis, si-a aratat puterile si a adus in fata spectatorilor nocturni o noua galaxie in univers.
Mainile ei innegrite se lovisera, se julisera, insa cand au atins suprafata plata a lemnului s-au vindecat pe loc, in acelasi timp aparand pe chipul ei o dunga curbata ce semana cu un zambet de copil. Cu o putere supraomeneasca a indepartat tot pamantul de pe sicriu si a indepartat capacul, cu o sete fireasca in priviri.
Fata lui era la fel de palida ca intotdeauna, cuprinsa intr-un tablou de fire de par subtiri, obrajii ii stateau picati, insa in mintea femeii ramasesera vii si imbujorati ca macii. Purta un costum negru simplu cu o camasa de aceeasi nuanta si cu o cravata rosie, ce ii fusese nelipsita pana la ruptura. Nimic in jur nu se clintea, numai ea s-a miscat de pe muchia sicriului si s-a asezat langa barbat, inconjurandu-i talia cu mainile ei dezvelite si continuand sa il admire cum doarme. I-a vazut mainile cu degetele inclestate si le-a strans puternic intre ale ei, mutandu-le de pe stomac peste inima. Langa umarul de pe partea opusa se afla o roza stacojie adormita, pe care a inaltat-o deasupra lor si a privit-o cum se risipeste in bataia vantului. Privirea si-a indreptat-o spre chipul lui, ochii ii erau acoperiti de pleoapele amortite ca de marmura, iar ridicandu-le le-a observat pe incantatoarele stele maronii peste care a asternut un sarut. A continuat sa il binecuvanteze cu buzele ei ajungand mai apoi asupra gurii sale. La atingere a simtit o piscatura si a avut un impuls de a se opri si de a pleca de acolo, dar deschizand ochii l-a zarit atat de neputincios incat ar fi dorit sa o trasneasca fulgere pentru simplul gand.
Cateva picaturi i-au picat pe obraz si ar fi putut jura ca fusese cerul daca nu ar fi injunghiat-o durerea revederii in acelasi moment si daca nu ar fi ramas fara aer, inecata in propriile lacrimi. O privea atat de simplu, fara sa se miste, fara sa clipeasca, ii era dedicat in intregime si o astepta sa ii vorbeasca, caci si lui i-a fost dor si lui i-a fost teama ca nu o va mai revedea vreodata. Nu era un mort insensibil, era un mort indragostit.
- Stii, stand aici cu tine imi amintesc de povestea batranului si a marii, povestea vesniciei, mama obisnuia sa mi-o spuna seara tarziu, cand toata lumea dormea. Ea imi povestea despre legatura dintre cei doi, zicea despre batran ca se tragea din mare si ca in mare va muri. Nimeni nu stia despre secretul asta, insa batranul venea in fiecare zi, se aseza pe stanci si privea la apa limpede ce ii soptea vorbe numai de el intelese. Se spune ca, in ultima lui ora de trait, din mare a iesit un vartej si l-a absorbit, transformandu-l intr-o esenta plutitoare, care apoi s-a amestecat cu apa si au devenit una si aceeasi fiinta.
Cateva firicele de pamant s-au revarsat peste rochia ei de matase si peste pieptul lui cand vantul a vajait pe deasupra celor doi. Printre buze i s-a prelins o dara rosie subtire, iar in urmatoarea secunda a clipit de mai multe ori, mutandu-si privirea din cer asupra femeii. Parea ca i se topeste in brate, tremura tot de frig, iar toate neputintele pamantesti au continuat sa se napusteasca asupra trupului sau in timp ce ea continua sa-l stranga intr-o imbratisare mortuara.
- Ah, te-am asteptat atata vreme, stelele-mi sopteau ca vii, iar pamantul m-a cutremurat asta-seara. Credeam ca te-ai dus spre alt loc, credeam ca m-ai uitat, spunea suspinand. Sangerez pentru aceste vorbe, si-a ridicat privirea spre cer. Voi vedea in ochii tai negri lumina soarelui rasarit din mare, voi sti atunci ca esti langa mine pentru veci si te voi iubi pana soarele va apune printre stanci, zise si isi invarti pupilele necontrolat, tremurand. Vom pluti acum..., lua aer si inceta din a mai clipi, observand-o adormita pe pieptul sau, cu buzele stacojii intre-deschise si cu bratele inclestate asupra sa.
Vantul batea din ce in ce mai tare, felinarele s-au stins, iar de undeva de departe de auzea strigarea unor clopote. Sangele ii fierbea in vene de dorinta, il avea in sfarsi inapoi, era in bratele sale si nu avea sa se desparta de el prea curand, caci juramantul lor i-a impins in pamanturi pana ce urma ramasa nu s-a mai zarit deloc. Pana la sfarsit, aceeasi esenta in acelasi pamant, aceeasi iubire in doua inimi, un mort frumos cu ochii vii si o doamna in alb.