23-06-2012, 01:34 PM
Capitolul II, Intrusul, partea a II-a
Cand Nibor ma vazu, am simtit ca toata osteneala a meritat. A amutit de uimire, cred ca nu stia daca sa-mi spuna ca arat fabulos, sau ca nu se potriveste deloc cu mine. A ales a doua varianta, spre deliciul meu.
Am petrecut dupa-amiaza povestind si depanand amintiri cu el.Cand obosi, mult prea devreme pentru mine, l-am lasat sa doarma linistit in patul alb. Avean 2 posibili: fie ma holbam la el dormind, cu riscul de a-l trezi, fie faceam un tur al castelului. Am ales a doua varianta si am iesit usor din incapere. Nu puteam sa alerg din cauza rochiei mult prea grea si impopotionata, asa ca am ales o plimbare usoara.
Am incercat sa-mi amintesc unde era fosta mea camera. Etajul 3 sau 4, caci imi placea sa urc scarile. O serie de amintiri m-au cuprins si am devenit putin melancolica. A reveni aici dupa atata timp nu e ceva usor. Acum cateva zile, pe vremea asta, ma antrenam cu Nibor, sub privirile maestrului Sisied.Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci, practic, de cateva zile. Nici macar palatul asta nu mai e la fel. Toate s-au schimbat, fir-ar ele sa fie! Si eu tot nu-mi gasesc locul. Oare unde apartin? Viata mea este la Curtea Regala, domnind peste acesti supusi slabi de ingeri? Sau apartin lumii intunecate, servind raul si omorand fara scrupule? Sunt doua lucruri total opuse, de ce-mi este asa de greu sa ma decid? Am doua personalitati, ce se pot adapta foarte bine ambelor cai. Dar mie, unde mi-e lumea ce ma asteapta cu adevarat? Unde apartin intru totul? In niciuna dintre acestea, sigur. Dar alta varianta nu am.
Asadar, care imi este destinul? Sa ma zbat in aceste doua lumi paralele, chiar opuse? Sa incerc sa fac un echilibru intre cele doua? Sau pot sa aleg una, in care sa traiesc pe vecie. Dar asta ar insemna sa am mereu acel sentiment de "imi amintesc cand la..." si nu vreau. Asadar, ce pot face? Sunt doar o fata, o amarata de fata.
Ba nu, nu esti, incerca vocea mea interioara sa-ti spuna. Esti printesa, si nu una oarecare. Ai drepturi, ai facilitati. Poti cumpara de 10 ori palatul in care te afli si sa mai ai si bani. Pe langa asta, esti o razboinica neinfricata si curajoasa. Poti dobora pe oricine, esti mai sprintena si rapida chiar decat Sisied.
Dar nu la fel de puternica! am tipat eu.
Si ce daca? Puterea nu e totul.
Mi-am ignorat vocea interioara si am continuat plimbarea mea. Etajul 4, foarte bine. Inainte de intrarea in acesta era scris pe o placuta aurita "Etajul roial" si emblema familiei noastre. Pe pariu ca aici trebuie sa fie fosta mea camera. Incearca sa-ti reamintesti, Arret. Unde era oare?
Cateva servitoare se uita la mine atat infricosate, cat si cu admiratie. Uitasem ca rochia era cea care imi dadea o aura imperiala. Le-am privit cum se departau incet, toate infara de una. O batrana cu o expresie atat de familiara imi intindea bratele catre ea. Instinctiv, m-am lasat abandonata in aceea imbratisare calda. M-am simtit, pentru prima oara, acasa. Mainile femei ma strangeau si am inceput sa zambesc. Nu am nici un habar cine este, insa prezenta acesteia imi da o stare de comfort. Cu lacrimi in ochi, batrana rupe imbratisarea si-mi spune.
- Iti mai amintesti de batrana ta doica Estelle?
Am inmarmurit. Ea, ea ce avea grija de mine, cea care ma rasfata si ma lua cu mine peste tot. Cea care imi spunea totul cand ceilalti imi ziceau" Esti prea mica pentru a intelege" . Cea care ma ingrijea ca o mama si ma iubea nespus. Cea care era acolo atunci cand am fost rapita.
-Stella, Stella! am reusit sa spun in timp ce ma intindeam din nou spre ea. Imbratisari calde, pline de dragoste materna. Era ea, doica mea, Stella, cum o porecleam adesa, desi mereu auzeam de la mama ca numele ei este Estelle. Oricum ,niciodata nu am ascultat decat de Stella, si nici decum de cei pe care ii numeam parinti.
Cand am rupt imbratisarea Stella mi-a soptit sa o urmez. Dupa un hol lung, am ajuns in ceea ce odata era camera mea. Atat de neschimbata, de parca nu ar fi trecut atatia ani. Peretii rosii erau acoperiti de picturi facute de mine. Desene abstracte si copilaresti. Mobila veche si mica, de copii. Totul era atat de copilaresc incat imi inducea o stare de bine. Nici macar patul meu cu baldachin alb nu se schimbase. Asternuturile cred ca erau indentice cu cele de acum multi ani. Am sarit in bratele Stellei, multumindu-i pentru ca m-a condus aici. Am sarit in pat, asa cum obisnuiam sa fac mai de mult. Am privit tavanul, insa mai avea stelele pe care eu personal le decupasem si le lipisem acolo. Nimic nu se schimbase, absolut nimic. Stella ma privy bland si totusi speriata; ma stranse aproape de ea. Puteam sa simt ca ceva nu este inregula cu ea. Am deschis gura sa spun ceva, insa cuvintele nu mi-au iesit. Mi se parea ca trece o eternitate, insa din clepsidra timpului se scurgeau doar minute. Ii priveam ochii atat de blanzi ce ma incalzeau nespus si numai puteam sa spun nimic.
Amintiri ce le credeam de mult pierdute mi-au revenit in cap. O fetita ce isi lasa parul extrem de lung sa fie pieptanat de o doica zambitoare. Eu si Stella. O alta scena. Eu, cam pe la 4 anisori, jucandu-ma cu un baietel cu par blond. Am incercat sa-mi reamintesc cine era, caci in visele mele mai aparea acest copil. Alta imagine. Eu, impreuna cu doua fete, la plaja. Oscilam intre a face castele de nisip si a inota. In toate zambeam si eram extrem de fericita. Urmatoarea scena era constituita din mine impreuna cu Regina, asa-zisa mama mea. Nu zambeam, stateam solemna, in asteptarea nu stiu cui om sus-pus. Trebuia sa nu ma agit sau sa zambesc prosteste. Plecaciunea mult prea repetata era indispensabila. Multe scene fara inteles. Flori. Matase. Fluturi. Zambete. Cele mai frumoase lucruri sunt cele mai simple.
Incet, incet, visele mele au pierit usor; realitatea a luat locul fanteziei. Ma aflam in camera mea de odinioara in bratele Stellei.
-Regina nu vrea ca eu sa vorbesc cu tine, insa n-am putut. Trebuie sa plec, domnisoara, imi spuse aceasta.
Am privit-o cum pleaca si am simtit cum un junghi mi se pune in inima. De ce nu voia regina sa vorbesc cu ea? Credea ca are sa ma influenteze, sau ca am sa evadez cu ajutorul ei? Cu siguranta ma subestimeaza, nici nu stie ce pot si ce nu pot. Am stat asa mult timp in camera mea, gandindu-ma. Gandul imi zbura aiurea, la Stella, la regina, la vechea mea viata, la Sisied, la Nibor, si la multe alte lucruri . Fara sa-mi dau seama, am adormit in fostul meu pat. Decand n-am mai dormit intr-un asemenea rasfat? Poate de prea mult timp…
Somnul mi-a fost furat multe ore mai tarziu. M-am trezit buimaca, inca in rochia pompoasa, incercand sa-mi limpezesc ochii. Intuneric bezna. Am cercetat cu privirea camera obscura in cautarea unui ceas. In incercarea mea de a afla ora, am auzit un zgomot sumbru. Cineva ma urmarise in tot acest timp. Am inghetat, incercand sa ma gandesc cine ar fi avut asemenea intentii asupra mea. Intunericul ma ajuta, ochii mi se obisnuiau deja si puteam cauta cu privirea orice prezenta. Usa de la camera era deschisa. Mi-am dat jos incaltarile pentru a fi sigura ca nu fac nici un zgomot. Am pasit usor, incercand sa fiu atenta la tot ce se misca prin jur. M-am dus dupa usa pentru a observa activitatea pe timpul noptii. Sau mai bine zis non activitatea. Sigura pe mine, am iesit fara sa ma mai asigur pe usa, incercand sa gasesc pe cineva. Am facut cativa pasi pana cand m-am impiedicat de ceva, si astfel am cazut. Mai bine zis, m-am impiedicat de cineva.
Am tipat cand mi-am dat seama ca cineva se uitase tot timpul la mine in acest timp. In patru labe, un baiat cam de varsta mea se uita la mine speriat de parca vazuse o fantoma. Am continuat cu tipatul, neintelegand ce facea tipul asta la mine in camera.
Mi-a pus mana la gura si mi-a dat un branci la mine in camera.
- Taci, sau vrei sa scoli tot castelul? Imi spuse acesta.
- Cine naiba esti si ce cauti in camera mea? Am zbierat eu.
N-am apucat sa spun mai multe caci baiatul ma imbratisa. Nu inteleg nimic, ma spiona, si acum ma imbratiseaza? Cine se crede, pe bune? I-am indepartat rapid mainile de pe mine si am incercat sa-i dising trasaturile prin intunericul noptii. Un par blond, mult mai scurt decat al lui Nibor. Si mai inalt decat el. Pe putin 1,72 cm. N-am putut distinge culoarea ochilor, oricum, ceva deschis.
- Reyinia, mi-ai lipsit atat de mult! Uite-te la tine cat de frumoasa ai ajuns-
- Hei, hei, ma cunosti?am spus eu ametita. Cine era, si de unde ma cunostea?
- Nu-ti mai amintesti de mine, asa-i printesa mea? Imi sopti cu o voce suava.
Oho. Cine se crede tipul asta de ma numeste printesa lui?
- Nu am nicio amintire cu tine, in primul rand, asa ca nu stiu cine dracu’ esti si de unde ma cunosti sau ce faceai in camera mea, si in al doilea rand, nu sunt printesa nimanui!am tipat eu.
- Oho, numele de Divad iti spune ceva? Imi zambi triumfator.
Nu. Nu-mi spunea nimic. Am dezaprobat usor, incercand sa caut in sertarele creierului meu amintiri cu acest nume. Ceva vag. Baietel blond, probabil el, si ca-mi petreceam uneori timpul cu el. Nimic mai mult. L-am privit adanc in ochi- o familiaritate linistitoare, dar nimic mai mult.
Deodata, isi schimba pozitia in care se afla si ma saruta usor pe frunte. Pe bune? L-am plesnit.
- Pentru ce a fost asta? Ma intreba iritat.
- Pentru ca m-ai sarutat, idiotule! I-am raspuns la fel de iritata.
- Te cunos decand aveai cateva luni, Reyinia! Obisnuiam sa ne jucam impreuna, printeso!
Ahh. Deci el e tipul ala din amintirile mele. Nimic special pana acum. Ce voia de la mine? Un autograf, o poza cu mine, sau ce? Dintr-o data, tipul de langa mine parca intra intr-o transa adanca. Ochii nu ii mai erau atenti si mintea pierduta. Probabil se gandea la ceva, dar tocmai acum? Isi muta privirea atent la mine. Imi analiza apoi in detaliu fiecare particica. Uram asta, dar nu indrazneam sa-i atrag atentia. Deodata, realiza ceva, pupilele i se dilatau. Deschise gura sa spuna ceva, dar cuvintele nu-i ieseau. Deschisese si inchisese gura de mai multe ori, incercand sa articuleze ceva, insa nu reusi.
-Tu chiar nu stii ce se intampla, nu? Ma intreba acesta cu speranta in ochi.
Am dat din umeri.
-O sa aflii maine, printeso! Imi spuse inainte sa-mi arunce un zambet jucaus. Iesi repede din camera mea. Ma lasa nedumerita, in intunericul noptii, spre enervarea mea. Am aruncat dupa el cu primul lucru pe care l-am apucat, insa usa era demult inchisa.
Am stat pe podeaua rece mai multe minute in sir. Incercam sa fac conexiuni. Sa inteleg mistere antice. Analizam ipoteze superfantastice. Dar pana la urma, nu intr-o lume superfantastica traim cu totii?
Cand Nibor ma vazu, am simtit ca toata osteneala a meritat. A amutit de uimire, cred ca nu stia daca sa-mi spuna ca arat fabulos, sau ca nu se potriveste deloc cu mine. A ales a doua varianta, spre deliciul meu.
Am petrecut dupa-amiaza povestind si depanand amintiri cu el.Cand obosi, mult prea devreme pentru mine, l-am lasat sa doarma linistit in patul alb. Avean 2 posibili: fie ma holbam la el dormind, cu riscul de a-l trezi, fie faceam un tur al castelului. Am ales a doua varianta si am iesit usor din incapere. Nu puteam sa alerg din cauza rochiei mult prea grea si impopotionata, asa ca am ales o plimbare usoara.
Am incercat sa-mi amintesc unde era fosta mea camera. Etajul 3 sau 4, caci imi placea sa urc scarile. O serie de amintiri m-au cuprins si am devenit putin melancolica. A reveni aici dupa atata timp nu e ceva usor. Acum cateva zile, pe vremea asta, ma antrenam cu Nibor, sub privirile maestrului Sisied.Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci, practic, de cateva zile. Nici macar palatul asta nu mai e la fel. Toate s-au schimbat, fir-ar ele sa fie! Si eu tot nu-mi gasesc locul. Oare unde apartin? Viata mea este la Curtea Regala, domnind peste acesti supusi slabi de ingeri? Sau apartin lumii intunecate, servind raul si omorand fara scrupule? Sunt doua lucruri total opuse, de ce-mi este asa de greu sa ma decid? Am doua personalitati, ce se pot adapta foarte bine ambelor cai. Dar mie, unde mi-e lumea ce ma asteapta cu adevarat? Unde apartin intru totul? In niciuna dintre acestea, sigur. Dar alta varianta nu am.
Asadar, care imi este destinul? Sa ma zbat in aceste doua lumi paralele, chiar opuse? Sa incerc sa fac un echilibru intre cele doua? Sau pot sa aleg una, in care sa traiesc pe vecie. Dar asta ar insemna sa am mereu acel sentiment de "imi amintesc cand la..." si nu vreau. Asadar, ce pot face? Sunt doar o fata, o amarata de fata.
Ba nu, nu esti, incerca vocea mea interioara sa-ti spuna. Esti printesa, si nu una oarecare. Ai drepturi, ai facilitati. Poti cumpara de 10 ori palatul in care te afli si sa mai ai si bani. Pe langa asta, esti o razboinica neinfricata si curajoasa. Poti dobora pe oricine, esti mai sprintena si rapida chiar decat Sisied.
Dar nu la fel de puternica! am tipat eu.
Si ce daca? Puterea nu e totul.
Mi-am ignorat vocea interioara si am continuat plimbarea mea. Etajul 4, foarte bine. Inainte de intrarea in acesta era scris pe o placuta aurita "Etajul roial" si emblema familiei noastre. Pe pariu ca aici trebuie sa fie fosta mea camera. Incearca sa-ti reamintesti, Arret. Unde era oare?
Cateva servitoare se uita la mine atat infricosate, cat si cu admiratie. Uitasem ca rochia era cea care imi dadea o aura imperiala. Le-am privit cum se departau incet, toate infara de una. O batrana cu o expresie atat de familiara imi intindea bratele catre ea. Instinctiv, m-am lasat abandonata in aceea imbratisare calda. M-am simtit, pentru prima oara, acasa. Mainile femei ma strangeau si am inceput sa zambesc. Nu am nici un habar cine este, insa prezenta acesteia imi da o stare de comfort. Cu lacrimi in ochi, batrana rupe imbratisarea si-mi spune.
- Iti mai amintesti de batrana ta doica Estelle?
Am inmarmurit. Ea, ea ce avea grija de mine, cea care ma rasfata si ma lua cu mine peste tot. Cea care imi spunea totul cand ceilalti imi ziceau" Esti prea mica pentru a intelege" . Cea care ma ingrijea ca o mama si ma iubea nespus. Cea care era acolo atunci cand am fost rapita.
-Stella, Stella! am reusit sa spun in timp ce ma intindeam din nou spre ea. Imbratisari calde, pline de dragoste materna. Era ea, doica mea, Stella, cum o porecleam adesa, desi mereu auzeam de la mama ca numele ei este Estelle. Oricum ,niciodata nu am ascultat decat de Stella, si nici decum de cei pe care ii numeam parinti.
Cand am rupt imbratisarea Stella mi-a soptit sa o urmez. Dupa un hol lung, am ajuns in ceea ce odata era camera mea. Atat de neschimbata, de parca nu ar fi trecut atatia ani. Peretii rosii erau acoperiti de picturi facute de mine. Desene abstracte si copilaresti. Mobila veche si mica, de copii. Totul era atat de copilaresc incat imi inducea o stare de bine. Nici macar patul meu cu baldachin alb nu se schimbase. Asternuturile cred ca erau indentice cu cele de acum multi ani. Am sarit in bratele Stellei, multumindu-i pentru ca m-a condus aici. Am sarit in pat, asa cum obisnuiam sa fac mai de mult. Am privit tavanul, insa mai avea stelele pe care eu personal le decupasem si le lipisem acolo. Nimic nu se schimbase, absolut nimic. Stella ma privy bland si totusi speriata; ma stranse aproape de ea. Puteam sa simt ca ceva nu este inregula cu ea. Am deschis gura sa spun ceva, insa cuvintele nu mi-au iesit. Mi se parea ca trece o eternitate, insa din clepsidra timpului se scurgeau doar minute. Ii priveam ochii atat de blanzi ce ma incalzeau nespus si numai puteam sa spun nimic.
Amintiri ce le credeam de mult pierdute mi-au revenit in cap. O fetita ce isi lasa parul extrem de lung sa fie pieptanat de o doica zambitoare. Eu si Stella. O alta scena. Eu, cam pe la 4 anisori, jucandu-ma cu un baietel cu par blond. Am incercat sa-mi reamintesc cine era, caci in visele mele mai aparea acest copil. Alta imagine. Eu, impreuna cu doua fete, la plaja. Oscilam intre a face castele de nisip si a inota. In toate zambeam si eram extrem de fericita. Urmatoarea scena era constituita din mine impreuna cu Regina, asa-zisa mama mea. Nu zambeam, stateam solemna, in asteptarea nu stiu cui om sus-pus. Trebuia sa nu ma agit sau sa zambesc prosteste. Plecaciunea mult prea repetata era indispensabila. Multe scene fara inteles. Flori. Matase. Fluturi. Zambete. Cele mai frumoase lucruri sunt cele mai simple.
Incet, incet, visele mele au pierit usor; realitatea a luat locul fanteziei. Ma aflam in camera mea de odinioara in bratele Stellei.
-Regina nu vrea ca eu sa vorbesc cu tine, insa n-am putut. Trebuie sa plec, domnisoara, imi spuse aceasta.
Am privit-o cum pleaca si am simtit cum un junghi mi se pune in inima. De ce nu voia regina sa vorbesc cu ea? Credea ca are sa ma influenteze, sau ca am sa evadez cu ajutorul ei? Cu siguranta ma subestimeaza, nici nu stie ce pot si ce nu pot. Am stat asa mult timp in camera mea, gandindu-ma. Gandul imi zbura aiurea, la Stella, la regina, la vechea mea viata, la Sisied, la Nibor, si la multe alte lucruri . Fara sa-mi dau seama, am adormit in fostul meu pat. Decand n-am mai dormit intr-un asemenea rasfat? Poate de prea mult timp…
Somnul mi-a fost furat multe ore mai tarziu. M-am trezit buimaca, inca in rochia pompoasa, incercand sa-mi limpezesc ochii. Intuneric bezna. Am cercetat cu privirea camera obscura in cautarea unui ceas. In incercarea mea de a afla ora, am auzit un zgomot sumbru. Cineva ma urmarise in tot acest timp. Am inghetat, incercand sa ma gandesc cine ar fi avut asemenea intentii asupra mea. Intunericul ma ajuta, ochii mi se obisnuiau deja si puteam cauta cu privirea orice prezenta. Usa de la camera era deschisa. Mi-am dat jos incaltarile pentru a fi sigura ca nu fac nici un zgomot. Am pasit usor, incercand sa fiu atenta la tot ce se misca prin jur. M-am dus dupa usa pentru a observa activitatea pe timpul noptii. Sau mai bine zis non activitatea. Sigura pe mine, am iesit fara sa ma mai asigur pe usa, incercand sa gasesc pe cineva. Am facut cativa pasi pana cand m-am impiedicat de ceva, si astfel am cazut. Mai bine zis, m-am impiedicat de cineva.
Am tipat cand mi-am dat seama ca cineva se uitase tot timpul la mine in acest timp. In patru labe, un baiat cam de varsta mea se uita la mine speriat de parca vazuse o fantoma. Am continuat cu tipatul, neintelegand ce facea tipul asta la mine in camera.
Mi-a pus mana la gura si mi-a dat un branci la mine in camera.
- Taci, sau vrei sa scoli tot castelul? Imi spuse acesta.
- Cine naiba esti si ce cauti in camera mea? Am zbierat eu.
N-am apucat sa spun mai multe caci baiatul ma imbratisa. Nu inteleg nimic, ma spiona, si acum ma imbratiseaza? Cine se crede, pe bune? I-am indepartat rapid mainile de pe mine si am incercat sa-i dising trasaturile prin intunericul noptii. Un par blond, mult mai scurt decat al lui Nibor. Si mai inalt decat el. Pe putin 1,72 cm. N-am putut distinge culoarea ochilor, oricum, ceva deschis.
- Reyinia, mi-ai lipsit atat de mult! Uite-te la tine cat de frumoasa ai ajuns-
- Hei, hei, ma cunosti?am spus eu ametita. Cine era, si de unde ma cunostea?
- Nu-ti mai amintesti de mine, asa-i printesa mea? Imi sopti cu o voce suava.
Oho. Cine se crede tipul asta de ma numeste printesa lui?
- Nu am nicio amintire cu tine, in primul rand, asa ca nu stiu cine dracu’ esti si de unde ma cunosti sau ce faceai in camera mea, si in al doilea rand, nu sunt printesa nimanui!am tipat eu.
- Oho, numele de Divad iti spune ceva? Imi zambi triumfator.
Nu. Nu-mi spunea nimic. Am dezaprobat usor, incercand sa caut in sertarele creierului meu amintiri cu acest nume. Ceva vag. Baietel blond, probabil el, si ca-mi petreceam uneori timpul cu el. Nimic mai mult. L-am privit adanc in ochi- o familiaritate linistitoare, dar nimic mai mult.
Deodata, isi schimba pozitia in care se afla si ma saruta usor pe frunte. Pe bune? L-am plesnit.
- Pentru ce a fost asta? Ma intreba iritat.
- Pentru ca m-ai sarutat, idiotule! I-am raspuns la fel de iritata.
- Te cunos decand aveai cateva luni, Reyinia! Obisnuiam sa ne jucam impreuna, printeso!
Ahh. Deci el e tipul ala din amintirile mele. Nimic special pana acum. Ce voia de la mine? Un autograf, o poza cu mine, sau ce? Dintr-o data, tipul de langa mine parca intra intr-o transa adanca. Ochii nu ii mai erau atenti si mintea pierduta. Probabil se gandea la ceva, dar tocmai acum? Isi muta privirea atent la mine. Imi analiza apoi in detaliu fiecare particica. Uram asta, dar nu indrazneam sa-i atrag atentia. Deodata, realiza ceva, pupilele i se dilatau. Deschise gura sa spuna ceva, dar cuvintele nu-i ieseau. Deschisese si inchisese gura de mai multe ori, incercand sa articuleze ceva, insa nu reusi.
-Tu chiar nu stii ce se intampla, nu? Ma intreba acesta cu speranta in ochi.
Am dat din umeri.
-O sa aflii maine, printeso! Imi spuse inainte sa-mi arunce un zambet jucaus. Iesi repede din camera mea. Ma lasa nedumerita, in intunericul noptii, spre enervarea mea. Am aruncat dupa el cu primul lucru pe care l-am apucat, insa usa era demult inchisa.
Am stat pe podeaua rece mai multe minute in sir. Incercam sa fac conexiuni. Sa inteleg mistere antice. Analizam ipoteze superfantastice. Dar pana la urma, nu intr-o lume superfantastica traim cu totii?