Cand viata se complica

[Miss M]

Buuun, deci am venit cu un capitol nou, putin grabit, necorectat, dar na :)), simteam nevoia sa postez.
@ Leontina, iti va trece repede dorul, sunt pe cai mari cu scrisul zilele astea :)). Mi-am propus sa nu mai las atata timp intre capitole, ca vad ca se uita repede actiunea. Sa vedem daca reusesc ce mi-am propus.
@ Chris, ma bucur mult ca-ti place povestea si ca ti-ai facut cont ca sa poti comenta :). Sper ca vei continua sa citesti si sa-mi spui parerea ta despre fiecare capitol.


Capitolul XIX

- Esti rea, imi sopteste blondinul in momentul in care il prind de brat, concentrata pe pozitia acestuia.
Nu pot fi sigura cum vor tinti soldatii lui Williams, dar pot presupune ca vor avea pozitia tipica celor din armata. Incerc sa reproduc acea pozitie cat mai fidel, ca sa imi pot adapta miscarile la ea. E important sa iau in calcul toate conditiile secundare inainte sa tintesc.
- Stiu, draga, stiu, ii raspund cu un zambet micut, dorind parca sa adaug: “Dar nu ma poti refuza.”. Intr-adevar, el este printre ultimii oameni din lume de la care m-as astepta la un refuz. Sunt tentata sa afisez o fata inocenta, dar ma abtin amintindu-mi contextul in care ne aflam.
Ii intind mana cu atentie, pozitionand pistolul fals spre mine, de parca ar vrea sa ma impuste. Ma asigur ca nu se misca. Ma indepartez repede, calculand distanta care ar reflecta cel mai bine realitatea. Apoi, cu o miscare scurta a mainii imi indrept arma spre el, tintind patul pistolului sau. E timpul pentru o scurta avertizare.
- Acum, daca nu tintiti bine, e ca si cum i-ati semna condamnarea la moarte bietului om.
Inspir adanc, punand degetul pe tragaci. Glontul isi ia zborul, aterizand in locul tintit si facandu-l pe Allan sa scape pistolul din mana. Se pare ca nu mi-am pierdut toata indemanarea. Totusi… E o problema de milimetri. Fiecare miscare gresita poate valora o viata. In acest caz, viata unui om pe care nu-mi permit sa-l pierd.
Nu stiu ce sa spun despre cei de aici. De fapt, ma cam tem ca ar putea tinti prost si sa strice totul. Nu mai e o joaca, e vorba de viata unui om. E serios. Prea serios ca sa ma risc. Ma gandesc daca sa-i las si pe ei sa incerce. Ar putea fi o prostie, dar am incredere in cateva persoane. Intrebarea e urmatoarea: cu cine sa incep?
- Sa vedem… Alex.
- Eu? se mira acesta facand cativa pasi spre mine si privindu-l cu ochii mijiti pe blondinul care lua un nou pistol din lada cu arme de jucarie. Va fi o onoare, ranji acesta in final, facand un ultim pas spre locul pe care i-l indic.
In el am cea mai mare incredere, ceea ce nu se poate spune si despre Allan. Chiar daca incearca sa para prietenosi, realizez ca cei doi nu se prea inghit. Dar asta nu inseamna sa stric antrenamentul. Ii intind arma cu o privire serioasa, avertizandu-l parca sa nu faca vreo prostie. Il vad in stare sa-l impuste pe blondin. Ba chiar sunt destul de sigura ca daca nu as fi eu ar face-o fara vreo strangere de inima.
- Nu uita sa…
Impuscatura ma intrerupe intr-un mod nepoliticos. Pistolul din mana lui Allan e pe jos, iar Alex ma priveste cu fata tipica de “Doreai sa spui ceva?”. Ma enerveaza ca e asa de bun la… toate. Serios acum, nu exista nimic la care sa nu se priceapa? Trebuie sa gasesc eu ceva. Ii arunc o uitatura urata, luandu-i pistolul din mana. Omul asta ii va dezarma pe toti politistii in mai putin de zece minute.

Dupa alte cateva incercari reusite am ajuns sa devin mai increzatoare in ai mei dragi mutanti. Poate nu sunt asa de nepriceputi pana la urma. Dar acum e acum. Urmeaza Eric. Nici nu stiu de ce il las sa faca asta si nici n-am de gand sa aflu. Ii dau plictisita cateva instructiuni, rugandu-ma sa fie la fel de indemanatic ca si Carol.
Se pregateste sa traga. Ceva nu e in regula. Dar ce?
Traiectoria!
Nu am timp sa il opresc, sunetul impuscaturii raspandindu-se in vaduh. Inchid ochii din reflex, prea speriata ca sa pot reactiona. L-a omorat, l-a omorat, l-a omorat! Astept inghetata cateva secunde, dupa care deschid un ochi, decisa sa infrunt adevarul. Allan e in picioare, parand la fel de terifiat ca mine. Dar e viu! Dar cum? Rasuflu usurata, aruncand o privire in jur, apoi ii dau o palma geamanului doi.
- Tampitule, puteai sa-l omori! ii strig scoasa din minti, oferindu-i inca o lovitura dupa ceafa. Ce idiot! Esti bine? il intreb repede pe Allan, care da din cap aproape imperceptibil. Ma apropii incet de el, punandu-i o mana pe umar in semn de incurajare. Trebuie sa-si revina, sau Megan ma va ucide ca l-am marcat pe viata. A fost la limita dintre viata si moarte pentru o clipa... O clipa care putea schimba tot viitorul.
- N-am idee cine, dar m-a salvat. A fost prea rapid ca sa vad…, bolboroseste acesta privindu-si mainile pentru a se convinge ca nu a trecut dincolo. Confuzia disimulata in soc il despart de lumea reala momentan, aruncandu-l intr-o agonie ciudata.
Inseamna ca cineva a oprit glontul. Dar cu ce? Prea multe intrebari, prea putin timp. Cercul format in jurul nostru imi arata ca nu sunt singura care a observat pericolul in care s-a aflat blondinul. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile neregulate ale inimii. A fost atat de aproape… Mult prea aproape ca sa mai continuam. Nu ar fi bine sa-l pun pe Eric drept tinta acum? Si-o cam merita, avand in vedere ce era sa faca.
Arunc inca o privire cercetatoare imprejur, apoi imi acopar ochii cu dosul palmelor, incercand sa ma deconectez. Un moment in care am cedat m-a costat o informatie cruciala. Cine ar fi fost in stare sa prinda un glont in zbor si sa treaca neobservat? Din cate stiu eu, nimeni. Dar totusi, ceva s-a intamplat. O clipa…
- Alex, deschide pumnul.
Ma intorc spre el, cercetandu-i fata blocata. Isi revine imediat, mimand un “Ce?” incurcat. Buna incercare. Dar nu destul de buna.
- Deschide-l. Acum.
Ochii dati peste cap imi confirma ipoteza. Imi prinde mana intr-a lui, lasand bucata contorsionata de metal sa cada in causul palmei mele. Privesc restul lucios pret de cateva secunde, nestiind cum ar trebui sa reactionez.
- Cum? e tot ce pot spune, evitandu-i privirea satenului. Ii strang mana cu a mea, deschizandu-i palma si cercetand semnul lasat de obiectul prins. Nici macar nu s-a ars, in ciuda caldurii metalului. Asa ceva nu e posibil.
Intr-adevar, singura problema care se poate pune acum este cum a facut asta. E imposibil chiar si pentru mine sa opresc un glont si sa ma intorc la locul meu intr-un interval de timp atat de scurt.
- Nu stiu ce am facut. Am actionat din reflex.
- Trebuie sa fii tare mandru de reflexele tale, i-o intorc aruncandu-i totodata si o privire asasina. Esti mai rapid decat mine! izbucnesc imediat.
Oare chiar nu-i pasa cum a reusit asa ceva? Dupa patru ani de antrenament sunt invinsa in cateva secunde. Si tocmai de Alex… Ceva nu e in regula aici. Si trebuie sa aflu imediat ce.
Nici nu stiu ce ma deranjeaza mai tare: faptul ca m-am purtat ca un copil speriat sau faptul ca tocmai am descoperit ce puteri de nimic am in comparatie cu satenul. Probabil ca ambele lucruri sunt deranjate, dar cel mai rau dintre toate e faptul ca nu stiu cum de reactia lui Alex a fost posibila. Un amalgam de sentimente si ganduri contradictorii ma acapareaza, fara a-mi lasa sansa de a separa ceea ce e important de amanuntele care pot astepta. Si asta ma scoate din minti.

***
Sunt momente in viata in care nu mai inteleg nimic. Si, de fiecare data cand asta se intampla, cea mai buna solutie este un dus fierbinte care sa ma faca sa uit de tot.
Picaturile de apa imi mangaie corpul, facandu-ma sa uit de tot ceea ce s-a intamplat azi. Nu am gasit inca explicatia pentru viteza lui Alex, dar nici nu o mai caut. Sunt prea obosita ca sa ma gandesc si la asta. Iar faptul ca Miriam, Andrew si Matthew nu vor nici in ruptul capului sa-si spuna parerea in legatura cu incidentul nu ma ajuta. Cei trei crai de la rasarit ascund cu siguranta ceva de mine, de noi toti. Dar nu pot ceda inainte sa aflu acel ceva. De fiecare data cand cred ca totul este clar trebuie sa se intample ceva care sa dea peste cap tot ce credeam. Si, pe langa aceasta intorsatura de situatie, trebuie sa gasesc un mod de a le spune celorlalti despre Melanie. Problemele se aduna, cersind o rezolvare cat mai rapida, iar eu nu stiu cum as putea proceda pentru a rezolva totul intr-un mod cat mai eficient.
Incetisor, durerea placuta provocata de apa fierbinte este inlocuita de o senzatie neplacuta. E… rece! Bajbai repede dupa halat, stergandu-mi ochii inchisi cu maneca. De ce e apa asta atat de rece? Scot capul pe usa cabinei, analizandu-l pe Alex care se spala pe fata fara nicio treaba cu ceilalti utilizatori ai baii. Ma rog, eu sunt singura utilizatoare, dar asta nu inseamna ca are dreptul sa ma lase sa fac baie in sloiuri de gheata!
- Alo… Inchide aia, sunt aici, ii ordon nervoasa.
Am fost intrerupta din ritualul meu preferat si ma deranjeaza asta.
- Nu.
Omul asta e incapatanarea in persoana. Probabil ca nu are rost sa insist, asa ca am sa fac altceva. Un zambet malefic imi lumineaza fata in timp ce inchid usa, luand dusul in mana si asigurandu-ma ca apa este inghetata. Indrept jetul spre zona de deasupra cabinei, lansand o ploaie de toata frumusetea asupra intregii bai.
- Ce naiba faci?
Mda… Cabina asta este clar prea mica pentru amandoi, si totusi… Iata-ne. Probabil ar fi trebuit sa ma gandesc ca asta era primul loc in care ar fi intrat pentru a se feri de stropii inghetati de apa inainte sa imi pun planul in aplicare. Eh, prea putin timp sa ma gandesc si la asta...
Intr-un moment de neatentie sunt stropita din cap pana-n picioare. Unde e chestia aia? Fir-ar. Mi-a luat dusul din mana! Viteza asta… E nedrept! Tocmai a descoperit de ce e in stare si deja isi foloseste puterile pentru a rade de mine. Incerc sa ma feresc de apa care devine din ce in ce mai calda, dar halatul de trei ori mai greu decat ar fi trebuit ma impiedica sa ma misc destul de repede. Curand sunt lipita de perete, fara a ma putea misca.
Ii prind mana lui Alex, indreptand apa spre podea, apoi ii zambesc intr-un mod angelic, apropiindu-mi fata de a lui. Satenul raspunde imediat initiativei mele si imi cuprinde talia cu o mana, privindu-ma o clipa in ochi. Imi unesc buzele cu ale sale pentru o secunda, simtind cum temperatura din cabina creste considerabil. In mintea mea toate imaginile devin neclare, pe masura ce aerul imi devine insuficient. Cand sarutul devine mai intens plamanii imi cer mai mult oxigen, dorindu-si parca sa ma opresc cat mai pot.
Imi ridic incet mana de-a lungul spatelui lui Alex, oprindu-ma in parul sau. Il aplec brusc peste umar, rotind cealalta mana pentru a-i trimite jetul de apa fix in fata. Acesta icneste uimit, incercand sa se elibereze din stransoarea care e destul de puternica incat sa-l pastreze imobilizat. Imi dau seama ca probabil nu poate sa respire, dar ideea aceasta dispare in momentul in care ii simt buzele pe gatul meu. Isteata miscare.
- Ce-i cu tot zgomotul asta? Ce naiba se intampla ai…?
Ma intorc spre Eric, care ne priveste buimac. De atata soc scap dusul din mana, permitandu-i lui Alex sa se elibereze din stransoare si sa ridice capul spre fratele sau. Chiar atata zgomot am facut?
- S… Scuze! balbaie geamanul doi incurcat, trantind apoi usa si parasind baia incercand sa nu alunece pe gresia uda.
Il privesc un timp pe satenul care continua sa gafaie, incercand sa-si recapete aerul pierdut, apoi incepem amandoi sa radem amintindu-ne fata lui Eric. Ma strecor pe langa Alex ajungand in camera din cateva sarituri. Nu vreau sa continuam bataia cu apa, desi devenise destul de amuzanta.
In dormitor sunt intampinata de clasicul comitet format din Carol, Jo, Michael si Eric. Toti ma privesc incurcati, ultimul rosind atunci cand imi indrept atentia asupra sa.
Pic, pic, pic… Apa continua sa picure udand parchetul.
- Mi-ai distrus halatul! ii strig geamanului unu, cautand o camasa de noapte si cateva prosoape.
- Mi-ai udat pijamalele! mi-o intoarce acesta pe un ton agasat.
Gasesc ceea ce cautam si ma intorc in camera, bucurandu-ma de senzatia de usurare provocata de camasa. E mult mai usoara decat halatul ala imbibat cu apa. Aceleasi priviri ma intampina, doar ca de data asta le simt ca pe niste sageti ce incearca sa patrunda adanc in mintea mea. Nici nu vreau sa ma gandesc ce le trece prin cap oamenilor astora acum. Curand atentia imi este distrasa de Alex, care apare in prag cu o mutra de catelus plouat. La aceasta imagine contribuie si suvitele ude lipite de fata, care ii dau un aer de om parasit in mijlocul drumului in timpul unei ploi torentiale. Satenul ma priveste infumurat, facandu-ma sa chicotesc.
Ii fac semn sa se apropie, luand un prosop de pe pat si aruncandu-i-l in cap. Satenul raspunde initiativei mele trantindu-se pe podea, in timp ce mainile mele se plimba energice prin parul sau, incercand sa-l usuce. Timp de cateva minute nimeni nu mai spune nimic, toti privindu-ne intr-un fel ciudat. Fiecare se uita la fiecare, cercetandu-l, iscondindu-l, asteptand o reactie catusi de mica. In clipa in care acele priviri devin prea stresante pufnesc usor enervanta, apoi imi indrept atentia catre geamanul doi.
- Scuza-ma daca vei ramane cu sechele, ii soptesc printre dinti lui Eric, tragand cam tare de o suvita din parul fratelui sau, care se intoarce spre mine cu o fata posomorata.
Zambesc, prinzandu-i fata intre palme lui Alex si sarutandu-l scurt, apoi continui sa-i usuc parul. Baiatul asta este o enigma din ce in ce mai mare pentru mine. Ma intreb daca voi reusi vreodata sa stiu totul despre el. Probabil ca nu. Intotdeauna va fi inaintea mea cu un pas, ascunzand un nou secret.
Dar nu ma deranjeaza asta.
Viata fara surprize nu ar fi interesanta.