Cand viata se complica

[Miss M]

O omor cand vreau si daca vreau. Am zis.


Capitolul XVII

Cand m-am trezit Alex nu mai era in camera. De fapt nu l-am vazut intreaga zi, desi l-am cautat in mod expres. Pur si simplu l-a inghitit pamantul.
Din pacate tot ceea ce urmeaza sa se intample ma depaseste. Sunt din ce in ce mai sigura ca o vom da in bara si ca vom suferi pierderi prea mari, pentru care voi fi de vina doar eu. E prea multa presiune ca sa ma mai descurc si, ca si cum n-ar fi de ajuns, sunt din ce in ce mai obosita. Uneori imi doresc doar sa cad din picioare si sa nu ma mai ridic, sa ma detasez de tot ceea ce se petrece… Sa mor.
- Elizabeth, ai putea sa ne dai o idee cu privirea la cum trebuie sa alegem punctele strategice? ma intreaba un brunet scund ascuns intre mormanele de harti si schite imprastiate in intreaga camera. Ma intorc spre el, fiind pe cale sa-i raspund intr-un fel cam nepoliticos, dar sunt intrerupta inainte de a incepe.
- Elizabeth, cred ca e ceva stricat la pistolul asta, remarca o blondina a carei nume nu-l mai tin minte privind arma ca pe o masina straina, abtinandu-se probabil sa nu o loveasca de podea ca sa se asigure ca nu mai e buna.
Mi-as cam dori sa faca asta, ca toata lumea sa se sperie si sa plece. Din pacate voi fi obligata sa o opresc daca va incerca sa faca o asemenea grozavie. Sper totusi sa aiba destula minte incat sa lase pistolul jos si sa isi ia altul. Nu e ca si cum n-ar fi destule pe aici.
- Elizabeth, unde naiba sunt schemele pe care le-ai facut? striga deodata Andrew aruncand totul in calea lui si deschizand rand pe rand toate schitele impaturite neglijent.
- Terminati! ma trezesc tipand, scoasa din minti. Toata lumea trage de mine fara sa se gandeasca ca poate sunt obosita, ca vreau sa dorm. E aproape miezul noptii si ei continua sa ma ia de proaspata si buna. Nu mai suport sa aud “Elizabeth fa aia, Elizabeth drege asta”. Altceva nu puteti sa spuneti? ii intreb nervoasa, rasufland sacadat.
Oamenii astia sunt imposibili. Si eu sunt speriata, si eu as vrea ca totul sa se rezolve de la sine, dar asta nu se poate. Nu au pic de compasiune pentru o biata fiinta in pragul lesinului? Cu fiecare miscare pe care o fac simt cum puterile ma parasesc si respiratia mi se taie brusc. Nu mai gandesc coerent, desi ma straduiesc. Totul pentru ei, pentru niste nerecunoscatori care m-au condamnat pe nedrept, care nu m-au acceptat niciodata…
- Elizabeth… aud un glas soptit pe care nu-l pot distinge prea bine. Tot ce stiu este ca se afla aproape, foarte aproape.
- Nu mai raspund la acest apelativ, spun hotarata, nedorind sa mai fac vreo miscare pentru a-mi arata nervii.
- Elizabeth… se aude din nou aceeasi voce. Respectivul si-o cere cu ardoare, dar trebuie sa raman calma. O alta miscare brusca m-ar putea costa constienta.
- Nu! i-o intorc din nou, sperand sa-mi dea pace.
Numai de glume nesarate nu am nevoie la ora asta. Inteleg ca poate nu au realizat cat de epuizata sunt, dar acum ca le-am zis, e o adevarata dovada de cruzime sa ma tachineze astfel! Poate ca nu li se pare mare lucru, gandindu-se ca este doar o alta iesire de-a mea. Dar se inseala…
- Lizzie!
- Ce-i? ma trezesc deodata, intorcandu-ma brusc pe calcaie.
In mai putin de o secunda buzele imi sunt cuprinse de ale sale, in timp ce mainile lui imi inconjoara umerii. Cateva clipe confuzia pune stapanie pe mine, dar imi revin la timp pentru a realiza ce se intampla. Nu as refuza sarutul asta nici daca totul in jur ar fi in flacari. Dar nimic nu arde, ceea ce e cu atat mai bine. Intru in jocul sau ridicandu-mi incet mainile de-a lungul pieptului sau, pana cand reusesc sa-i cuprind gatul, tragandu-l mai aproape. Voi presupune ca am innebunit din moment ce accept cu atata nonsalanta ceva strict interzis. Dar nu-mi mai pasa. Am destul timp sa ma gandesc de ce a facut asta si de ce am fost de acord. Mai tarziu. Acum conteaza doar buzele noastre ce se joaca intr-un mod atat de drag mie, amintindu-mi de atatea clipe frumoase din trecut. Una din mainile lui aluneca pe spatele meu, lipindu-ma complet de el, in timp ce capul meu se apleaca incet intr-o parte, ca un ecou al dorintei mele de a-l simti mai puternic, mai viu cu fiecare clipa dulce petrecuta in imbratisarea lui. Imi las mainile pe obrajii sai strangandu-l incet, simtind in palme caldura emanata de acestia.
Plamanii imi sunt privati de aer un timp indelungat si, nemairezistand, inspir adanc simtind cum sarutul este rupt. Capul lui se ridica incet in timp ce ramane usor aplecat, privindu-ma cu un zambet satisfacut. Imi simt obrajii arzand si intorc privirea, indepartandu-mi mainile de pe obrajii sai si lasandu-le sa cada pe langa corp.
- Pe unde ai umblat? il intreb continuand sa privesc podeaua. Sunt prea speriata ca sa-l pot privi in ochi, asa cum ar trebui. Ii ofer un avantaj nedrept, lasandu-l sa ma vada atat de slabita si neputincioasa.
- Pe aici, imi raspunde scurt, facandu-ma sa ma intreb care este definitia lui pentru cuvantul “aici”. Ma hotarasc sa-i tin o morala despre cum nu trebuie sa plece in astfel de momente, dar glasul sau ma intrerupe. Nu stau mult, voiam doar sa-ti multumesc pentru aseara. E ciudat cum o fata atat de mica este atat de puternica.
Ce sa zic. Mica si puternica. Ma intorc indreptandu-ma spre masa uriasa pe care se afla toate schitele de lupta realizate pana acum. Nu am timp sa-mi umplu capul cu prostii, desi realizez ca buzele mi se framanta inconstient, dornice sa-l simta din nou.
- Si e la fel de ciudat cum o fata atat de mica poate crede ca baietii adorm atat de repede.
Ma opresc brusc, simtind cum toata energia mi se scurge prin podea. Am dat de naiba rau de tot de data asta. Simt un impuls ciudat de a-i pune o intrebare, desi sunt perfect constienta ca n-are niciun rost. Mainile incep sa-mi tremure incet, sfindand incercarile mele de a le stapani. Inspir din ce in ce mai adanc, aerul nu-mi mai ajunge. Dupa cateva clipe pot simti clar ca picioarele imi vor ceda, asa ca ma sprijin in masa, privind pierduta o plansa uriasa. Toate liniile incep sa se invarta, formand spirale diforme.
- Cat ai auzit? il intreb agatandu-ma de raspunsul sau. Stiu ca sper degeaba, si totusi o fac.
Ar fi culmea ca dupa tot ce am incercat ca sa pastrez distanta, totul sa esueze doar datorita unui dialog stupid purtat azi-noapte. In mod normal as cauta o scuza pentru tot, dar acum ma simt prea rau. In momentul in care aud un “Destul.” calm imi ies pur si simplu din minti, zburand pe usa afara.

***
Cum poate fi atat de calculat? Nicio inflexiune a vocii, niciun gest care sa tradeze vreo emotie… nimic. Incep sa tremur puternic simtind cum picaturile mari de apa imi biciuiesc corpul ca niste mici turturi inghetati. E frig si urat afara, si totusi… Ma simt mai linistita aici, privind razele sfioase ale lunii care se incumeta sa depaseasca stratul gros de nori..
In fata ochilor imi apare un fum cenusiu si parca, pentru o clipa, ploaia se opreste. Locul ei este luat de cativa fulgi de nea, cuprinsi intr-un pumn mic. Ma vad pe mine alaturi de el, in ajunul Craciunului de acum patru ani, imbratisati. In acest loc stateam atunci, privind dansul zapezii rostogolite de vant. Si eram fericiti, amandoi, fara grija zilelor ce vor urma, fara sa stim ce urma sa se intample. Era atat de bine…
Gandul imi zboara pentru cateva clipe la Melanie. Exista si ea acolo, undeva, ascunzandu-si prezenta. Aveam sa o descopar o luna mai tarziu, cand tot ceea ce iubeam se spulberase, visele mele fiind inlocuite de cosmaruri. Cand totul se destramase.
- Vei raci daca stai aici.
Imi simt umerii acoperiti de un material moale, uscat si cald pe care il accept imediat, continuand totusi sa privesc iluzia actiunilor din acea seara. Se poate spune ca sunt de-a dreptul prinsa in firul intamplarilor, pentru ca incep sa observ tot felul de detalii care inainte nu erau acolo. In momentul in care bratele lui Alex ma strang langa el ma trezesc, lasandu-mi capul pe antebratul sau. Nu vreau sa vorbim, nu vreau sa mai aud nimic in afara de ploaia care se izbeste de stanci. Vreau doar sa stam asa, impreuna, fara sa ne pese de ceea ce s-a intamplat sau urmeaza sa se intample. Ca acum patru ani.
Ii aud inima batand din ce in ce mai repede si realizez ca poate ii e frig. Dezavantajele vietii de baiat, cand trebuie sa-ti oferi haina domnisoarei la ananghie…
Zambesc, realizand ca nimeni nu ma poate vedea. Ar trebui sa ma gandesc la ce-i voi spune, la ce voi face mai departe. La cum trebuie sa procedez pentru a nu-l rani. Dar nu pot, pur si simplu nu pot sa fac altceva decat sa privesc intunericul nesfarsit, gandindu-ma la cate s-au schimbat intr-un timp atat de scurt.
- Nu merge… pur si simplu nu merge, constat dezamagita. Nu asa trebuia sa se intample. Ar fi trebuit ca tu sa dormi dus si sa nu auzi nimic si totul sa ramana asa cum era, continui pe nerasuflate, dorind sa ma eliberez de toate gandurile care ma apasa, impiedicandu-ma sa gandesc asa cum ar trebui.
Realizez ca in momentul asta ar trebui sa ma ridic si sa plec intr-un mod cat mai dramatic, sperand sa-l enervez. Si totusi iata-ma nemiscata, dorindu-mi doar sa fiu stransa mai tare in brate. Sunt de-a dreptul idioata, incercand sa indepartez pe cineva a carui apropiere o vreau. Imi contrazic propriile sentimente, creand un razboi intre minte si inima. Si nu stiu cine va castiga.
- Lizzie… te iubesc. Si nu-mi pasa daca mai traiesti o suta de ani, trei luni sau doar o zi, am sa continui sa te iubesc la fel de mult. Si nu-mi pasa nici ca tu consideri ca, daca ma ignori, totul va fi mai bine. Pentru ca nu va fi asa.
Analizez cateva momente cuvintele lui, parerea sa despre comportamentul meu si cantitatea de adevar continuta in acea opinie. De unde sa stiu eu cum i-ar fi lui mai bine, in definitiv? Nu pot alege in locul sau, desi stiu ca greseste. Dar n-am de gand sa-l mai opresc, pentru ca in adancul meu nici nu vreau asta. Il vreau langa mine pana la capat, sunt o egoista careia nu-i pasa ce se va intampla dupa ce dispar.
- Nu vreau sa te fac sa suferi… Nu vreau sa sufere nimeni.
Nu m-am putut abtine sa nu-i zic ce am pe suflet. E sintetizarea a tot ceea ce ma framanta de doua saptamani incoace, de cand am redescoperit ca se poate si altfel. Daca ma va combate si de data aceasta, probabil voi ceda. Sunt prea obosita ca sa mai lupt. Am sa cedez si am sa petrec trei luni frumoase, fara sa ma gandesc la ceea ce se va intampla dupa.
- Tu n-ai cum sa ma faci sa sufar. Esti prea buna ca sa faci asa ceva.
Perfect. Nu am de ce sa ma mai impotrivesc dorintei lui. Si poate chiar ar suferi mai mult daca l-as ignora in ultimele luni de viata… Cine stie? Ma ridic, ignorand ameteala brusca ce m-a curprins, apoi astept sa se ridice si el si intram inapoi in tunel, la caldura. Sunt prea buna ca sa fac oamenii sa sufere… Ma intreb oare cat de mult se inseala? Stiu ca am puterea de a o face, ba chiar am facut-o deja. Intr-adevar, acum pot parea buna pentru ca ii ajut si toate cele, dar in realitate… Cat de mult m-au schimbat patru ani departe de ei, intr-o cu totul alta lume? Mult. Prea mult ca sa mai pot face ceva. Dar asta nu inseamna ca nu pot incerca, macar de dragul lui.

- Sunt uda leoarca! ma trezesc tipand atunci cand simt cum toata apa din hainele mele picura pe podeaua rece, scotand un sunet ritmat si enervant.
Caut in zadar ceva mai calduros printre hainele mele, sfarsind prin a imbraca unul din tricourile lui Alex, asortat cu o pereche de pantaloni scurti. Cine m-ar vedea ar putea spune cu mana pe inima ca sunt dusa cu pluta. Si eu as jura acelasi lucru daca nu m-as cunoaste. Desi tremur, o caldura puternica imi pune stapanire pe corp, facandu-ma sa realizez ca am febra.
Imi tarasc picioarele pana in camera, unde satenul ma priveste putin neincrezator, intrebandu-se daca ar trebui sa rada sau sa se sperie. In final se decide sa afiseze un zambet dezaprobator, tragandu-ma langa el si invelindu-ma pana la gat cu patura.
- Ai sa racesti.
Ultimul lucru pe care il pot simti sunt buzele sale atingandu-mi fruntea, dupa care totul se pierde in intuneric.