Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comentarii ^^
Daca toata lumea psoteaza, nu ma las nici eu mai prejos. Voila:


Capitolul XVI

Privesc peisajul luminat doar de razele argintii ale lunii, intrebandu-ma unde ar trebui sa ajungem. M-a aruncat in masina fara sa-mi dea vreo explicatie despre destinatie. Tot nu pot pricepe de ce am acceptat pur si simplu. Presupun ca nu sunt in stare sa-l refuz. Strang mai tare sacoul lui Allan incercand sa ma incalzesc. M-a luat pe nepregatite si nici n-am apucat sa-mi pun paltonul.
Portia de plans m-a epuizat, dar m-a facut sa ma simt ceva mai bine. Imi inchid ochii care incep sa ma doara. Capul meu loveste incet geamul masinii, a carui raceala este atat de placuta… Respiratia mea deseneaza forme abstracte pe sticla, aburind-o. Incep sa-mi plimb absenta degetele de-a lungul perdelei sidefii, tragand linii fara continuitate.
Ma las purtata de ganduri, fara a-mi da seama ca masina s-a oprit. Privesc pentru cateva clipe casa fara a realiza ce este de fapt, apoi maresc ochii intr-o incercare cam nereusita de a-mi da seama daca visez sau nu. M-a adus aici?! Nu ma pot plange, dat fiind faptul ca o pot vedea pe Megan. Am atata nevoie sa vorbesc cu ea, chiar si pe jumatate adormita!
- Multumesc, ii soptesc grabita, zburand imediat din masina si aproape doborand usa de la intrare.
Toata oboseala si tristetea imi dispar subit cand ii vad fata somnoroasa satenei. Sunt atat de fericita sa o vad incat aproape ca nu il remarc pe Allan, care ma priveste cu ochii cat cepele. Probabil nici el nu-si explica ce caut aici. Sunt intr-un mic impas, nestiind ce sa mai zic despre acest loc. Il consider ca o casa pentru mine, dar nu-mi inspira acea caldura fireasca intr-o locuinta. Acasa nu este un termen care sa poata fi definit prea bine, din punctul meu de vedere. Dar nu am timp sa analizez aceasta situatie acum. Am o discutie de purtat.

- Si stii, e atat de greu sa ma descurc cu toate…, continui lista de plangeri, gandindu-ma la tot haosul din ultima saptamana. Este atat de bine sa ma pot descarca de tot stresul acumulat, spunandu-mi toate nemultumirile. As putea sa le insir chiar si fara a fi ascultata, doar ca sa scap de presiunea pe care toate frustrarile o pun asupra mea.
- Nici pentru noi nu e mai simplu, constata incruntata Megan. Williams face spume si refuza sa discute cu Allan, tata ne da in cap de fiecare data cand prinde ocazia… Si totul din vina nenorocitei aleia de nunti.
Imi abat privirea catre baietii care motaie plictisiti, cautand zadarnic sa ramana treji. Un zambet larg imi lumineaza fata in timp ce ma zbat cu impulsul de a ma intinde si de a-l imbratisa pe Alex. Cine ar rezista tentatiei? Mi-a indeplinit dorinta fara ca macar sa i-o spun, oferindu-mi sansa de a vorbi cu singura persoana in care am avut incredere in ultimii patru ani. Ar mai fi si mama, dar pe ea nu am apucat sa o vad prea mult. Nu realizez trecerea timpului cat il privesc, fiind trezita din acea stare de satena care ma trage incet de maneca.
- Interesanta costumatie pentru calatorie, imi spune aceasta razand de camasa sifonata pe care o port. Si parul… e o noua coafura? continua zambind, dorind parca sa-mi atinga suvitele incurcate pentru a se convinge ca gravitatia nu are efect asupra lor.
- M-a luat pe sus, nici n-am avut timp sa ma imbrac, ii dau imediat replica, incercand sa-mi aranjez parul cu mainile.
Probabil ca arat tare caraghios in momentul asta, nu ca as fi prea interesata de aspect. Oftez gandindu-ma la costumatia mea obisnuita, la camasile imaculate, sacourile si fustele care acum stau neoranduite in vreun dulap. Ultimele saptamani m-au transformat dintr-o femeie de birou intr-un om de actiune.
In urmatoarea clipa capul lui Alex cade in poala mea, facandu-ma sa tresar datorita miscarii bruste si neasteptate. A adormit! Saracutul, cred si eu ca dupa ce l-am tinut treaz atatea nopti are nevoie de un pui de somn. Imi trec mana de-a lungul fetei lui, concentrandu-mi privirea asupra expresiei atat de linistite pe care o are. Doarme dus, asta e clar. Surad imperceptibil odihnindu-mi mana in parul lui moale si matasos, ale carui suvite ii acopera chipul sifonat. Pare atat de mic si dragut in momentul asta, de parca ar vrea sa-mi arate cat de dulce poate fi.
Atentia imi e distrasa de un latrat subtire ce ma anunta ca exista un caine la picioarele mele.
- Pepper!
Ma aplec incetisor mangaindu-i animalutul Melaniei. Acesta imi raspunde lipindu-si boticul umed de palma mea in timp ce codita ii flutura ca un evantai insufletit. Ghemul asta alb de blanita ma face sa zambesc de fiecare data cand il vad. Cred ca si fiicei mele ii e dor de el, judecand dupa faptul ca erau nedespartiti. I l-am facut cadou de ziua ei anul asta, gandindu-ma ca i-ar prinde bine un amic cat timp eu sunt plecata in misiunile pe care Williams mi le dadea din ce in ce mai des. Totul era normal pe atunci…
Ma incrunt brusc, gandindu-ma cate lucruri s-au putut intampla in doar doua saptamani. Eh, mereu lucrurile se intampla mai repede atunci cand sunt alaturi de gasca de mutanti. Am constatat asta fara un efort prea mare. Viata mi-a demonstrat din nou ca nu locul conteaza. Oamenii sunt cei care pun totul in miscare.
- Megan, imi poti aduce hainele aici, te rog? Cred ca sederea mea in zona X se va prelungi, o anunt ganditoare pe satena care ma priveste cu ochii intredeschisi de somn, dar care se conformeaza pregatindu-mi bagajul cerut. Am realizat ca voi ramane acolo ceva timp, asa ca vreau sa fiu pregatita.
Sunt prea obosita ca sa ma mai gandesc la ceva ce ar putea intretine discutia, asa ca imi abtin un cascat, strangandu-mi incet degetele amortite. Desi mi-am dorit mult sa vin aici, imi dau seama ca va trebui sa repet vizita pentru o data in care n-am sa fiu treaza de aproape o saptamana. E amuzant. Intotdeauna cand vrei sa stai treaz adormi, iar cand ai da orice sa dormi somnul nu te viziteaza.
- Cred ca eu am sa plec, ingan incercand sa realizez daca am spus asta cu voce tare sau doar mi-am imaginat. Si cand te gandesti ca va trebui sa conduc… Domnul fie cu mine.
- Pleci deja?
Dar cand s-a trezit? Imi misc lenesa ochii spre el, cercetandu-i fata pe care se poate zari o tristete abia schitata, dar evidenta daca il cunosti. Iar eu il cunosc foarte bine. Dau din cap in semn aprobator, aruncand o privire asupra satenei careia nu-i mai pasa de decizia mea, fiind prea preocupata sa-si tina ochii deschisi.
- Nu ma iubesti deloc, mi-o tranteste Allan facand o fata de catelus care nu reuseste sa ma impresioneze catusi de putin. Zambesc scurt analizand remarca pe care tocmai a facut-o. Este atat de dragut sa-l aud spunand asa ceva pe el, omul despre care credeam ca e facut din piatra. Desi ma deranjeaza putin faptul ca-mi pretinde iubirea, dupa tot ceea ce mi-a facut, nu pot comenta chiar acum.
- Ba te iubesc, i-o intorc putin cam neconvingatoare, realizand ca nu prea am pus suflet in aceasta afirmatie. Dar cum as putea? Te iubesc ca pe un frate.
Uite ca am dres-o si pe asta. Nu stiu de unde mi-a venit, dar stiu ca e adevarat. Cel putin partial. Probabil ca sentimentele mele fata de blondin s-au schimbat prea repede, dar si din partea lui schimbarea a fost la fel de brusca. Asadar sunt indreptatita sa ma gandesc la el ca la un frate. In fond, chiar daca era posesiv, imi dorea binele. Probabil.
- Asta nu e iubire, imi reproseaza cu o voce joasa, accentuand fiecare silaba.
Dar ce il multumeste pe omul asta? Acel ton prea sigur ma scoate din sarite. In fond, ce vrea sa zica? Este ceva in neregula cu el, sunt sigura. Nu imi dau seama prea bine, asa ca hotarasc sa cer o lamurire.
- Atunci ce e iubirea? il intreb serioasa pe de o parte si curioasa pe cealalta. Ar fi interesant sa aud o astfel de definitie din gura lui. Poate fi o premiera, ceva de neuitat. Ceva ce nu trebuie sa ratez.
In locul raspunsului asteptat primesc doar o portie sanatoasa de liniste. S-o fi gandind sau doar a atipit? Deodata capul lui se ridica, doi ochi negri fixandu-ma intr-un mod neasteptat.
- Iubirea? Iubirea este ceea ce simti pentru el, imi sopteste acesta plin de repros, privindu-l pe satenul care doarme dus in poala mea.
Simt un nod in gat, inima incepand sa-mi bata mai tare cu fiecare clipa in care imi repet ce mi-a spus Allan. Cel mai probabil are dreptate, petele rosii care-mi coloreaza obrajii fiind un semn de aprobare. Toata situatia este de-a dreptul jenanta. Nu imi place ca am fost pusa astfel in fata faptelor. A fost prea brusc… Sau poate doar direct? Da, cel mai probabil e vina stilului sau direct.
Imi trec incet mana de-a lungul obrazului lui Alex, nedorind sa-i tulbur somnul. Doarme atat de frumos! As putea sa ma uit la el pentru o eternitate, stiind ca nu-si va aminti nimic dimineata.
- Cum as putea sa nu-l iubesc? ma intreb cu voce tare, muscandu-mi buzele intr-o incercare de a nu plange. Ma simt atat de prost… Am incercat sa-l supar cat mai tare si mi-a iesit prea bine. M-a facut egoista… Eu voiam doar ca ei sa nu afle ca sa nu fie tristi in vreun fel. A dat vina pe mine… Si eu il iubesc.
Il ridic incet, ducandu-l fara efort pana la masina. E haios sa te gandesti ca o fata atat de fragila cum par eu este in realitate destul de puternica incat sa care dupa ea un ditamai baiatul. Imi iau la revedere de la cei doi fara prea multa ceremonie, bajbaind dupa chei. Gasesc sacoul lui Allan, uitat la mine inca de la nunta. Imi iau incet inelul de la el de pe deget si il strecor in buzunarul hainei, oferindu-i-o imediat dupa aceea. Nu mai am nevoie de nicio amintire legata de ceea ce s-a intamplat intre mine si el pana la nunta. Iar acel inel este una.

Din fericire am ramas intreaga pana am ajuns acasa. Incep sa numesc locul acesta casa din nou, ca acum patru ani… Imi privesc neincrezatoare palmele, incercand sa ma conving ca sunt vie si ca am putut conduce in ciuda ochilor care mi se inchideau la intervale de cateva minute. Se pare ca sunt mai rezistenta decat credeam. Il las pe Alex in camera lui, invelindu-l bine cu patura si sarutandu-l pe frunte in semn de noapte buna. In mai putin de cinci minute ma aflu in patul meu moale, simtind cum pleoapele imi devin din ce in ce mai grele…