Dear Love, where are you?

[Lexxu]

Next :

Capitolul 7.

Derrick P.O.V


Stăteam sprijinit de pervazul geamului. Priveam cerul. În noaptea asta, stelele şi-au făcut apariţia, încântându-mi ochii.
Ador noaptea. Chiar dacă nu sunt eu mare fan al întunericului, îmi place. E singurul moment în care pot să-mi pun gândurile în ordine. Singurul moment în care pot să mă gândesc, că tatăl meu mă priveşte de undeva... de acolo de sus, împreună cu mama şi Tania. Că o să mă ajute să-mi duc la capăt răzbunarea.
Deşii sunt sigur că nu ar fi de acord cu această răbunare, nu m-ar lăsa singur pe "câmpul" de luptă. Nu mi-ar dorii răul niciodată.
Îmi duc mâinile în jurul inimii strângând cu putere. Acel criminal mi-a rănit-o, prin simplul fapt că mi-a şters părinţii şi îngrijitoarea de pe faţa pământului. Acum sunt singur... sau mă rog, îl am pe Drake. Însă, tot nu sunt sigur cu nimic în privinţa lui. Am încredere în el pentru că m-a salvat atunci în tren, dar... nu-i pot acorda încă încrederea mea pe deplin. Nu ştiu mai nimic despre el, decât că e un demon care vrea să mă ajute. Şi mi se pare ciudat. Demonii, nu ajută pe nimeni. Am citit atâtea cărţii despre ei, şi am realizat că ei adoră să facă rău. De ce m-ar ajuta o astfel de creatură în răzbunarea mea? Să fie oare doar pentru că o să aibă loc o vărsare de sânge? Doar atât?
Brusc, gândurile mele au fost acaparate de o singură imagine. Cea în care l-am sărutat singur şi nesilit de nimeni pe Drake. Un fior mi-a străbătut întreg corpul. Eu sunt o persoană căreia nu ii se fură nimic... şi totuşi, puteam să nu fiu aşa încăpăţânat şi să-l las aşa. Chiar dacă el mi-a furat un sărut... nu trebuia să i-o întorc. Nu trebuia să recuperez nimic. Mai bine dădeam uitare acelui moment, deşii e cu neputinţă.
Cum să uiţi ? când buzele sale au fost mai dulci decât ale oricui... Cum să uiţii ? când acei ochii negri precum smoala, parcă doresc să te pierzi pe acolo, pentru a-i da satisfacţie posesorului lor de drept.
Încă îmi amintesc, cum picuri de apă se scurgeau ajungând în zona abdomenului şi luând forma pătrăţelelor. Mi-am trecut limba peste buze. De ce mă gândesc la aşa ceva? Oare să fie... pentru că i-am ascuns, adevărul despre orientările mele sexuale? Trebuie să fie asta.
Recunosc, mi-aş dorii să mă atingă mult mai mult. Mi-aş dorii să pot să-i ating părul la fel de negru, precum ochii săi. Mi-aş dorii... mult mai mult.
Am lovit cu pumnul pervazul geamului.
Nu vreau să mă mai gândesc la asemenea lucruri. Trebuie ca mintea mea şi toată fiinţa mea să fie axată doar pe răzbunare. Aici, nu o să mă ajute nişte pofte trupeşti cu acest lucru. Răzbunarea...
Aştept momentul acela, când criminalul ăla fără pic de suflet să fie în faţa mea. Să-mi implore să-l omor mai repede. Am de gând să mă joc cu el, înainte să-l omor. Am de gând să-i provoc dureri sufleteşti la fel cum mi-a provocat el mie.
Mi-am aţintit din nou privirea spre geam, defapt spre ce era dincolo de el. Acolo afară, la cine stă pe iarbă. Drake... un demon cu chip de înger. Bănuiesc că iubita lui, e mândră că l-a întâlnit, asta dacă are. Şi dacă nu, oricum toate şi toţi i-ar cădea la picioare doar dintr-o simplă privire.
O creatură atât de frumoasă precum el, nu bănuiam că ar fi cu putinţă să existe. Se vede clar că m-am înşelat... se vede clar că îl doresc mult, deşii nu l-am cunoscut doar de puţin timp.
M-am îndepărtat de geam, priviind în gol. Nu înţeleg cum de mă comport aşa şi de ce-l doresc aşa de mult. Nu înţeleg... totuşi, ar trebui să fiu prudent. Nu trebuie să uit că el poate citi tot ce gândesc. Nu trebuie să uit asta.
Am luat un trandafir negru, din vaza ce se afla pe masă. Arată bine la prima privire şi pare destul de natural. Doar că eu ştiu că nu are cum... sigur e vopsit. Ca şi cele din piaţă pe care le-am văzut când eram mic. Nu pot să cred că vremea a trecut aşa de repede. Încă nu-mi vine să cred că părinţii mei s-au dus...
O lacrimă sărată mi-a parcurs întreg chipul, ajungând pe o petală a trandafirului. Când micuţa perlă a făcut contact cu floarea, negrul acela a dispărul şi în locul cu pricina a apărut un alb frumos.
Privirea mi s-a luminat de îndată, constatând că avusesem dreptate cu privire la vopsit. Am râs scurt.
Mi-am adus aminte de vorbele Taniei. Tot răul spre bine...
Am aruncat floarea pe jos, nepăsându-mi că fac mizerie. Am continuat să stau în picioare, uitându-mă la pereţii. Mă gândeam, la momentele fericite din viaţa mea. Cum ar fii, atunci când Tania m-a învăţat să merg pe bicicletă sau când mama... mama mea, s-a jucat football cu mine. Tata, ei bine el, era mai mult plecat la servici. Şi totuşi, asta nu-l oprea atunci când venea târziu acasă, să-mi cetească o poveste, să-mi spună veşnicul "noapte bună" şi să-mi sărute creştetul capului.
Momente nepreţuite...
Mi-aş dorii să dau timpul înapoi. Să fi plecat cu ei atunci când i-au răpit. Să fii fost şi eu mort acum... nu să trăiesc de unul singur.
Mă simt oribil. Mă tot întreb de ce nu am murit şi eu. De ce toţi şi-au riscat vieţile pentru mine?
Această întrebare mă chinuie... nu-mi dă pace.
M-am aşezat în pat, cu spatele la uşă. Adoptasem o poziţie în şezut. Cu mâinile am prins cearceaful, strângându-l în pumnii.
Mă simţeam un nimic. Nu am mai rezistat... am lăsat frâu liber lacrimilor, ce şi-au dat drumul din ochii mei, ajungând undeva prin pat.
Plângeam pentru că nu mai puteam ţine durerea în mine... plângeam fiindcă mă simţeam singur din nou, poate prea singur...
Două mâini mi-au cuprins spatele, formând o îmbrăţişare. Am căscat ochii cât am putut de tare, deşii vedeam în ceaţă datorită lacrimilor ce continuau să cadă.
- Nu mai plânge Derrick. Acum nu mai eşti singur. Îmi spuse vocea, după aceea îmi sărutase creştetul capului.
Nu am spus nimic, doar am rămas uimit de gestul ăla. Cel care mă îmbrăţişase era...