Cand viata se complica

[Miss M]

Multumesc pentru comentarii :*. Obisnuiti-va sa primiti capitolele mai rar. A, si nu o sa le mai anunt, doar ca sa nu mai existe nelamuriri :)).
Dedic acest capitol Leontinei si iubirii mele de-o viata, Mickaela. ( O sa vina si randul tau, Kimokatoka) Iertati-ma daca a iesit un jaf.


Capitolul XV
Alex

Privesc distrat tavanul, rememorand cateva intamplari care imi trezesc un zambet amuzat. Imi amintesc cum eram pe la saptesprezece ani. Un adolescent tipic, exceptand puterile neobisnuite pe care le aveam. Singura mea ruda era fratele meu si locuiam intr-o baza secreta. Mda, totul normal pana aici. Pe atunci mi se parea cel mai natural lucru sa locuiesc intr-un munte. Daca stau sa ma gandesc, si acum mi se pare la fel. Cert e faptul ca e mult mai bine decat sa stau intr-un orfelinat.
Nu avusesem vreodata probleme in dragoste pentru ca, la drept vorbind, nu ma indragostisem vreodata. Da, eram impreuna cu o fata, Joanna, care ma placuse inca de cand ma vazuse prima data. Mi-am spus ca, daca tot n-am alte variante, as putea sa o fac fericita fiind cu ea. Eram un izvor nesecat de generozitate pe atunci. Totul mergea foarte bine, desi incercam sa pastrez o oarecare distanta, temandu-ma sa nu se ataseze prea mult de mine. De fiecare data cand te atasezi de cineva esti ranit. Si eu stiam asta mai bine decat oricine.
Apoi totul s-a schimbat. Profesorul Arnolds ne-a anuntat ca a gasit inca un om asemeni noua, o tipa. Eram deja destui, dar nu toti. Nu aveam un scop precis. Existam si atat.
Revenind la poveste, se pare ca tipa aceea locuia prin America. Nu stiam cine este, pentru ca nimic nu ne trada puterile. Putea fi oricine, deci aveam mult de cautat. Eu si Eric am fost alesi sa o gasim pe respectiva si sa o aducem aici. Bineinteles ca nu eram atat de buni incat sa ne descurcam singuri, asa ca Andrew si Miriam au fost plasati strategic, drept profesori la noul nostru liceu. Se pare ca nu se descurcasera, asa ca aveau nevoie de noi.
Matthew s-a ocupat de toate, gasindu-ne o locuinta. Urma sa locuim cu o femeie care avea doua fete. Extraordinar, nu-i asa? Nu ne pasa prea mult de gazda, atata timp cat puteam indeplini misiunea repede si sa ne intoarcem in locul pe care il numeam casa. Eram destul de fericit sa ies putin din monotonia in care imi duceam zilele, desi nu ma incanta prea mult faptul ca trebuia sa caut si-n gaura de sarpe o fata despre care nu stiam nimic.
In prima zi mi-am lasat fratele sa despacheteze, hotarat sa vad liceul si sa imi cunosc noii colegi. La scoala din Anglia toti eram mutanti, cu vreo trei exceptii, asa ca nimic nu ne surprindea. M-am gandit la scurta noastra mutare ca la o oportunitate de a cunoaste ceva oameni noi, desi mi-era clar ca n-am sa ma imprietenesc nu nimeni. N-am fost niciodata o fire prea sociabila, exceptandu-i pe prietenii mei din munte.
Si iata-ma in prima mea zi in clasa a zecea, la mii de kilometri de casa. Am cautat plictisit clasa, gandindu-ma cat de stupid va fi sa ma prezint si sa par un tip normal. Ma gandeam la fata cea mare a gazdei, care era cam de varsta noastra. Mi se parea o idee nebuneasca faptul ca va trebui sa vorbesc cu ea si sa-i raspund la tot felul de intrebari pe care eram sigura ca le va pune. Cert era ca am sa fiu cat mai rece fata de ea. Oameni apropiati, sentimente zdrobite, suferinta… Nu ma incanta deloc ideea. Urma sa stau mai putin de o luna, deci speram sa nu apuc sa cunosc prea bine pe nimeni, in afara de tinta cautata. Si la naiba daca nu aveam dreptate….
Am intrat in clasa cu o intarziere de cateva minute, pentru ca diriginta se pare ca isi incepuse deja discursul de inceput de an. Din fericire mi-a facut o prezentare scurta, trimitandu-ma intr-o banca oarecare. Deja ii multumeam in gand ca m-a scutit de orice cuvant pe care ar fi trebuit sa-l adresez clasei.
Mi-am analizat putin colega de banca sau, mai bine zis, spatele ei. Parul blond ii cadea peste umerii ingusti, buclele stralucindu-i intr-un fel neobisnuit. Din cate intelesesem de la Miriam, care cauta posibili mutanti de un an aici, fata asta era o tocilara. Si, colac peste pupaza, stateam si in banca, dar si in casa cu ea. Nu ma incanta ideea. Mi-o si inchipuiam intorcandu-se cu un zambet prostesc si privindu-ma din spatele unor ochelari imensi. Imaginatie bolnava, ce sa-i faci?
Stiam doar ca o cheama Elizabeth Williams si ca habar n-avea de noii locatari ai casei sale. Mama ei se ferise sa-i spuna, dar astazi tot urma sa afle. Ma nedumerea faptul ca nu i s-a spus. Ce ar fi putut face, in definitiv? De fapt, daca stau sa ma gandesc, mama ei nici nu stia ca suntem doi. Mi-am alungat gandurile acestea cand am simtit-o intorcandu-se. Mi-am ridicat nepasator ochii.
Am amutit.
Nu imi venea sa cred ce priveam. Doi ochi mari de un albastru patruzantor ma cercetau curiosi, in timp ce buzele trandafirii se framantau incercand sa spuna ceva. Era superba. Ma simteam de parca i-as fi distrus din frumusete cu privirea mea rece, dar nu ma puteam abtine. Ochii mei nu s-ar fi departat de la chipul ei nici intr-o mie de ani. Nu mai vazusem asa ceva in viata mea. De fapt, nu stiam daca vazusem cu adevarat ceva inainte de fata asta.
- Buna, am soptit pierdut, simtind cum obrajii imi ard. Incepusem sa tremur, bataile inimii intensificandu-mi-se. Nu mai simtiem niciodata ceva asemanator. In general, discutiile cu strainii nu imi trezeau niciun sentiment. Dar acum era diferit.
- Salut, mi-a raspuns, glasul ei subtire alintandu-mi auzul. Situatia nu era mai comoda pentru ea.
- Se pare ca te-ai pricopsit cu mine, am constatat incet, dornic sa o mai aud o data.
- Cam asa ceva, ma aproba scurt, sarind ca arsa din banca atunci cand clopotelul a anuntat sfarsitul orei.
Ceva nu era in regula. Se parea ca fata asta starnise ceva in interiorul meu. Mi-am spus ca ar trebui sa nu ma abat de la plan si sa raman rece fata de ea. Poate se va simti jignita. Gandul asta ma facea sa dau inapoi, dar nu puteam renunta. In fond, ce-mi pasa mie de cum se simte ea?
Rad si acum amintindu-mi sentimentul acela unic pe care l-am avut cand am privit-o. Era ca un inger. Nu voi putea uita vreodata acea imagine, oricat as incerca. Dar n-am sa incerc.
Intorcandu-ma in acea zi de toamna, hotarasem sa fiu cat mai rece si mai nesimtit cu putinta. Dar pana seara intreaga mea perspectiva asupra a ceea ce pot face s-a spulberat.
Dupa ce si-a dat seama ca am si un frate geaman, a cedat pur si simplu. Se pare ca viata ei era destul de complicata si fara noi. M-a facut sa ma simt prost pentru faptul ca am intervenit asa, dar nu aveam ce sa repar. Asa ca mi-am continuat jocul pana cand, enervata la culme, Elizabeth m-a onorat cu o palma. Bineinteles ca am simtit-o ca pe o mangaiere, mana ei fina neavand puterea de a-mi provoca nici cea mai mica durere. Pentru mine era chiar amuzant sa fiu tratat astfel de o fata, dar curand am inteles ca acea rabufnire era doar inceputul. Mi se intampla ceva unic. Nu m-as fi asteptat niciodata ca o fata sa incerce sa ma loveasca. In general se uitau, se intorceau si asta era tot.
Nu-mi placea sa-i vad ochii de un albastru atat de frumos inlacrimati, asa ca am renuntat pentru o clipa la atitudinea mea atent studiata si am incercat sa o consolez. Impulsionat de tristetea aceea frapanta, am cuprins-o in brate, sarutandu-i incet fruntea. Asta a parut sa o socheze, dar sa o si calmeze. Pentru putin timp, din pacate. Imediat ce s-a linistit, a luat-o la fuga, lasandu-ma confuz si, in acelasi timp fericit. De ce? Pentru ca ii simtisem bataile inimii, reusisem sa-i observ fiecare miscare. Era ceva fascinant pentru mine, de parca de-abia acum descopeream cu adevarat natura umana. Eram innebunit de atatea noutati care navalisera asupra mea in doar cateva ore.
Inca de cand o privisem prima data avusesem o vaga impresie ca ea era mai speciala pentru mine. Totul s-a confirmat atunci cand a trebuit sa ma prefac ca sunt impreuna cu ea. Dulce chin, pe care a trebuit sa-l accept pentru a o apara. In doar cateva zile devenise centrul universului meu. Imi amintesc cat de mult i-am multumit in mintea mea lui Joseph, datorita caruia trebuise sa o sarut. Nu mai facusem asa ceva niciodata, dar, pentru o clipa, totul in jurul nostru disparuse. A fost ceva ce nu pot descrie in cuvinte, pentru ca, daca as incerca, simt ca as distruge perfectiunea acelui moment.
Destinul imi suradea. Aflasem ca Lizzie era una de-a noastra. Fusesem destul de speriati in prima clipa, dar cred ca era ceva normal. In fond tipa tocmai inchisese o usa doar uitandu-se la ea. “Nu va fi nevoie sa stau vreodata departe de ea.” Acesta era gandul meu in timp ce ma rugam sa ma ierte pentru ceea ce urma sa-i fac. Fratele meu era chiar mai distrus decat mine, sau cel putin asa parea. A trebuit sa se foloseasca de sentimentele lui intr-un mod destul de urat, si totul doar pentru a reusi sa o “rapim”.
N-am sa-i uit niciodata privirea aceea incarcata de repros cand am mers sa o recuperam de la spital. Era speriata de aparitia mea, ceea ce se putea explica prin faptul ca aterizasem intr-o camera de la etajul doi al unei cladiri. Ma privea plina de neincredere si, indraznesc sa cred, ura. Apoi, deodata, a izbucnit in plans, sarindu-mi in brate ca un copil. Eram tulburat de comportamentul ei, stiind ca era si vina mea. Dar parea sa nu-i mai pese, multumindu-se cu simpla mea existenta alaturi. As fi strans-o in brate mult si bine, simtindu-i rasuflarea calda de fiecare data cand suspina stins, injurandu-ma printre dinti.
Toate gandurile mele legate de Eric si de ce simte el pentru micuta asta disparusera. Nu-mi pasa ca o placea si ca-i spusese. Se presupune ca intre frati exista regula cu “primul venit, primul servit”. Nici de asta nu-mi mai pasa. In acel moment realizasem ca eram indragostit de blondina aceea zvapaiata si impulsiva.
Cand am ajuns la baza totul s-a complicat. Pentru o clipa am simtit ca sentimentele mele sunt reciproce, apoi totul s-a spulberat cand ea l-a acceptat pe Eric. A trebuit sa o impac si pe Joanna, de care, spre rusinea mea, uitasem cu totul. Eram putin incurcat de toata situatia, de parca mintea mea nu mai putea rationa normal. Trebuia sa ma impart in trei ca sa multumesc pe toata lumea, cu rezultatul ca unicul nemultumit devenisem eu.
Elizabeth s-a dovedit a fi o sursa inepuizabila de suprize, fie ele placute sau neplacute. Eram din ce in ce mai uimit de atitudinea ei si incercam, zadarnic, sa-i inteleg comportamentul. Fata asta era o enigma. Si imi placea la nebunie totul la ea. Felul de a vorbi, miscarile impulsive, modul in care ma privea cu acei ochi de safir, in care se citea o energie stranie…
Apoi, dupa ce ma resemnasem cu soarta mea, lucrurile s-au schimbat iarasi. Simteam ca trebuie sa stau cat mai departe de ea pentru ca nu o rani pe Jo, care nu merita asa ceva. Nu avea sa fie greu. Exceptand faptul ca de fiecare data cand o vedeam inima imi sarea din piept si ma pierdeam pur si simplu. Floare la ureche, atata timp cat nu lesinam in vreun mod straniu in timp ce reflectam asupra perfectiunii ei.
Intr-o noapte, dupa ce aflasem ca unul din colegii de liceu - Michael - este de fapt fratele ingerului meu, stateam pur si simplu, gandindu-ma la ceea ce simt cu adevarat. Era ciudat sa fiu confuz in legatura cu asa ceva. Dar, de cand o cunoscusem, totul era ciudat. Si, cum incercam eu zadarnic sa adorm, am auzit-o tipand. Din nou si din nou. Uneori auzeam cuvinte nedeslusite, alteori propriul nume. Simteam ca voi innebuni, asa ca am hotarat sa o calmez.
N-am sa uit vreodata felul in care, in dimineata urmatoare, mi-a marturisit confuza ce simte pentru mine. Am fost de-a dreptul socat, dar am hotarat ca e momentul sa fiu sincer. I-am raspuns, sperand ca, poate, exista o sansa cat de mica. Ca totul se va termina cu bine.
Mi-am luat o piatra de pe inima spunandu-i totul. Bineinteles ca nu putea fi atat de simplu. Dupa ce i-am spus acele doua cuvinte magice, a luat-o la fuga pur si simplu. Presupuneam ca asta e tactica ei de aparare. Lesina sau fuge. Dar nu aveam de gand sa o las sa scape. Am renuntat in momentul in care a intrat in camera lui William. Ce rost avea sa fug dupa ea? Ar face-o mai confuza, mi-am spus, hotarat sa-i dau un timp de gandire.
N-am fost nevoit sa astept prea mult. La cateva ore dupa ce am iesit la o plimbare ca sa imi pun ordine in ganduri am vazut-o. Statea acolo, privind dezorientata in jur. Tremura atat de tare incat imi era teama ca ar putea ingheta pur si simplu. Dar ceea ce ma agita mai tare erau lacrimile acelea mari care i se cuibareau neobosite in ochi. Mi-am dat jos haina infofolind-o pe la spate, ca pe un copil mic. Era rece si nu m-ar fi mirat sa se aleaga cu o gripa. Atat de imatura intr-un fel atat de dulce…
Dupa ce a realizat ca sunt eu si ca nimic rau nu se poate intampla, a inceput sa planga intr-un mod care m-a intristat enorm. Nu suportam sa o vad asa, banuind ca eu sunt cauza caderii acelor picaturi de cristal. Am incercat sa o calmez, revenind apoi la discutia de mai devreme si sfarsind prin a fi intrebat de ce as putea sa o iubesc. Intrebarea mi se parea oarecum stupida, dar ceea ce ma amuza mai tare era faptul ca nu aveam un raspuns. De ce o iubesc eu pe ea?
Ma simteam ca ultimul idiot din lume. Fetita asta, atat de draguta si copilaroasa… Cine n-ar iubi-o? Si, sa fim seriosi, nu cred ca eram cel mai bun candidat. Dar asta nu insemna ca nu pot tine la ea. In ultimele luni intreaga mea existenta se rezumase la a o vedea in fiecare zi. Si ma simteam prost facand-o sa planga, pentru ca stiam ca nu ma pot abtine, nu pot sta departe de ea.
Trecand peste acel moment din care nici acum nu stiu cum am iesit… Totul mergea bine. Ma rog, cat de bine poate merge avand in vedere ca minteam pe toata lumea si ca ne vedeam pe furis. “Relatia” noastra avansase pana la un punct in care facusem tot ce se putea face. Dar viata mi-a demonstrat inca o data ca nu tine cu mine si, exact inainte de Craciun, totul sa dus pe apa sambetei. Nu eram speriat sau ingrijorat, ci mai degraba nervos. Pentru ea, bineinteles. Stiam cat de mult o doare sa fie considerata o tradatoare chiar de cei la care tinea, dar nu am putut sa fac nimic. In definitiv, era si vina mea. Si urma sa indur consecintele.
A plecat pur si simplu, fara vreo destinatie anume, doar ca sa scape de intreaga presiune ce o apasa. M-a lasat in urma, privind-o cum se indeparteaza printre primii fulgi de zapada ai celei mai triste ierni din cate existasera pana atunci pentru mine.

***
Timp de patru ani m-am gandit fara incetare la ea. Ramasese o amintire ce ma tulbura cumplit. Dar imi placea tortura, pentru ca imi dadea ocazia sa rememorez toate datile in care avusesem sansa sa o imbratisez, sa o simt alaturi de mine, atat de mica si neincrezatoare in tot ceea ce o inconjura.
Fiecare zi trecea atat de greu incat, la un moment dat, credeam ca nu se va mai termina. Intrasem la Drept, sarisem peste vreo doi ani datorita cunostintelor impresionante pe care le acumulasem(in absenta ei, singurul refugiu pe care l-am gasit era invatatul) si eram gata sa primesc o bursa de studii. Plecarea in America suna destul de bine pentru mine. M-ar fi ajutat sa ma indepartez de trecut si sa privesc cu mai multa incredere viitorul. Stiam pe de rost manuale intregi, iar daca ma intrebai despre o anumita lege, ti-o puteam spune si explica, ba chiar sa-ti spun anul in care a aparut si cine a propus-o. Cu toate aceste cunostinte, eram convins ca viitorul meu va fi stralucit.
Dorul continua sa ma apese de fiecare data cand ma gandeam la draga mea Elizabeth, din care tot ceea ce ramasese era o umbra. Ingrijorarea celorlalti pentru soarta ei nu ma ajuta, facandu-ma sa am ganduri din ce in ce mai urate. Daca a patit ceva? Auzeam mereu intrebarea asta care devenise ca un fel de obsesie a tuturor. Mi se parea oarecum amuzant pentru ca, atunci cand avusese nevoie de sprijin, toti s-au intors impotriva ei. Dar cu toate acestea continuam sa fiu optimist, sperand intr-o minune.

Ma plimbam ca de obicei, fara a avea vreo directie anume. Pur si simplu nu aveam chef sa merg acasa. Atunci am vazut-o. Era o fata mica de inaltime, bruneta. Tremura din toate incheieturile asteptand, probabil, pe cineva. Niciodata nu le intelesesem pe fetele astea. Ar muri daca si-ar lua un pulover mai gros pe ele? E sfarsitul toamnei, da-o incolo de moda.
Nu intelegeam de ce, dar imi atrasese atentia. Era de-a dreptul neobisnuit, dat fiind faptul ca nu ma mai uitasem la vreo fata de cand ea plecase. Intr-un moment de compasiune pentru faptura din fata mea, i-am aruncat hanoracul meu. Curiozitatea ma indemna sa o intreb ce asteapta acolo in mijlocul noptii dar, cand am incercat sa ma apropii, m-a oprit.
Vocea aceea. Am intepenit. Era oare posibil asa ceva? Cuvintele ei imi rasunau ca un ecou in cap. Am continuat sa ma apropii, de parca eram in transa. Doream sa ma conving ca halucinez. Dar, cand a ridicat un pistol spre mine, m-am convins ca mintea nu imi joaca feste. Era cu siguranta ea. Imi dadusem seama dupa inel. Gandurile de acum cativa ani mi-au revenit in cap, facandu-ma sa rad. Era cadoul meu de Craciun si nu numai. Daca as fi stiut atunci cate urmau sa se schimbe…
M-a recunoscut imediat. Eram prea socat pentru a face altceva, asa ca am luat-o pur si simplu in brate. Cred ca am si plans atunci, dar nu-mi pasa. Eram fericit. Ii puteam privi din nou ochii care ma fermecasera de prima data cand i-am vazut, ii puteam mangaia din nou chipul de inger… Era tot ceea ce imi dorisem vreodata.
Bucuria mea nu a durat prea mult. Amandoi i-am auzit numele strigat. Era speriata, puteam observa asta din miscarile bruste pe care le facea. M-a impins repede in spatiul dintre doua cladiri, aruncandu-mi haina in cap. Am putut observa un tip blond, ceva mai scund decat mine, care o luase la intrebari. Nu intelegeam ce era cu el, dar pareau ca se cunosc… si ca nu sunt cei mai buni prieteni.
N-am avut timp sa ma dezmeticesc pentru ca, aruncand o a doua privire, am putut sa o vad pe Elizabeth cu un copil in brate, luandu-si un la revedere cat se poate de ostil de la blondin. Mi-am parasit ascunzatoarea, incercand sa ignor pe cat posibil fetita din bratele iubirii mele. Era copilul ei? Atunci tipul de mai devreme cine mai era? Nu mi-am putut stapani curiozitatea si, afland ca “Allan” este logodnicul ei, am ramas blocat.
Logodnic? Cate chestii am ratat, de fapt? Cand a devenit ea genul de fata care s-ar casatori la nici douazeci si unu de ani? Si care avea si un copil? Un plan mi s-a format in cap. Era timpul pentru un mic test. Am anuntat-o pe un ton cat mai serios ca… sunt casatorit. Mi se parea o idee traznita, dar am obtinut rezultate suprizantoare. Am constatat ca nu fusesem uitat complet, ceea ce m-a bucurat intr-un fel, intristandu-ma in altul. Situatia nu parea mai frumoasa nici pentru Elizabeth, asa ca am decis sa schimb subiectul. Sau sa nu mai spun nimic.
Ajunsi acasa, m-am oferit sa o iau eu pe micuta adormita. Era ceva la copilul asta, ceva special… dar nu puteam intelege ce. In fond, era copilul idiotului aluia pentru care nu dadeam doi bani. Simplul gand ca acel… ce-o fi el s-a atins de Liz ma facea sa clocotesc de furie. Pe de alta parte, fata de fetita aveam cele mai pasnice sentimente. Poate pentru ca semana cu mama ei.
Am intrat relaxat in sala de sedinte. Starea mea de spirit nu parea a fi reflectata si de partenera mea, care se ascunsese speriata. Unde ii disparuse tot curajul? Am facut-o sa inainteze putin, realizand imediat ca nu fusese o idee buna. Soaptele au umplut incaperea, facandu-ma sa-mi fie rusine de rusinea pe care o indura ea. Ce oameni superficiali! Nu m-as fi gandit vreodata ca tocmai ei ar fi in stare sa acuze pe cineva doar pentru ca are un copil. Mi se parea o absurditate, asa ca am cuprins-o in brate pe bruneta cu intentia de a parasi locul ala cat mai repede.
Am sa-i multumesc toata viata lui Will pentru felul in care i-a pus la punct pe neispravitii aia, inveselind-o in acelasi timp pe Elizabeth. Lucrurile pareau sa mearga din ce in ce mai bine, exceptand faptul ca prietena noastra disparuta se apucase de fumat. De-as fi banuit atunci cate lucruri erau cauzate de acel viciu…
Jo, Michael si frate-miu erau ocupati sa o salute si sa-i puna o mie si una de intrebari. Pe de alta parte, eu ii aruncam doar cateva priviri scurte, incercand sa ma concentrez pe fetita. Era atat de draguta… Am intrebat despre numele ei, constatand ca era tocmai numele mamei mele adoptive. Dumnezeu s-o ierte. Era ciudat ca alesese tocmai acel nume pentru copil, desi ma indoiam ca avea vreo legatura. In fond, numai la noi nu s-o fi gandit Lizzie cand a botezat-o.
Copila a parut deranjata de zgomot, deschizandu-si somnoroasa ochii sub privirile mele. Pentru o clipa am simtit cum inima nu imi mai bate. Eram ca o statuie, hipnotizat de acei ochi verzi… ochii mei. Erau identici, de parca m-as fi privit in oglinda. Nu imi venea sa cred, nu puteam concepe ideea ca Melanie era a mea. Intr-adevar, nu fusesem usa de biserica, dar care erau sansele ca asa ceva sa se intample? Mici, foarte mici, si totusi uite… In interiorul meu simteam ca era intr-adevar copilul meu, dar nu puteam intelege cum de asa ceva s-a putut intampla.
Ce fel de om era femeia asta? Cum a putut sa-mi ascunda asa ceva, fara sa dea macar un semn? Nu o puteam intelege, oricat m-as fi straduit. Era… era copilul meu, la naiba! Aveam tot dreptul sa stiu de existenta lui. Dar nu! Ea ne-a facut pe toti sa credem ca e moarta si a ascuns totul. Oare atunci cand a plecat stia deja ca era insarcinata? Posibil. Asta ar fi insemnat ca nu are incredere in mine. Incepeam sa imi pierd cumpatul. Tot felul de intrebari din ce in ce mai ciudate imi invadau mintea. Poate ca ea nu ma credea in stare sa fiu tata. Ceea ce era cat se poate de plauzibil. Aveam saptesprezece ani. Oare cum as fi reactionat la auzirea vestii ca “voi fi tatic”? N-am sa stiu niciodata.
Am hotarat sa o insotesc pe straina aceea pana acasa. Nu era cu siguranta fata pe care o cunosteam eu. A inceput sa planga, gandindu-se probabil ca asta m-ar impresiona intr-un fel. Dar lacrimile ei nu mai insemnau nimic pentru mine. Devenisem rece. Voia sa ramana departe de noi pentru totdeauna… Fie.
Dar daca eram atat de hotarat, de ce refuzam sa o privesc? Poate ca, undeva in interiorul meu, simteam ca daca as fi vazut acei ochi mari si albastri inlacrimati, as fi cedat. Ma suprindea puterea pe care o avea asupra mea, indiferent de situatie. Dar lucrurile aveau sa se schimbe.
Dupa o discutie scurta care nu m-a lamurit cu nimic am ajuns aproape de locuinta ei. Daca inainte imi paruse doar trista, acum era de-a dreptul terifiata. Aveam un sentiment neplacut, asa ca am decis sa nu plec imediat, urmarind-o de la distanta. Era asteptata de omul de mai devreme, “logodnicul” ei. In timp ce o priveam cum se cearta cu respectivul, reflectam la o idee ce imi venise cu cateva ore in urma. Se parea ca eu chiar voi ramane casatorit cu singuratatea mea.
Apoi a explodat bomba. Nenorocitul i-a dat o palma. Era semnalul meu de alarma. Cum indraznea sa se atinga de fiinta aia atat de fragila? Era dus cu pluta, sau cum? Am sarit ca ars, dand cu capul de plafonul masinii. Eram socat de ultimele intamplari, asa ca nu mai puteam procesa informatiile cum trebuie.
Amintindu-mi de felul in care m-am purtat in seara aia, inca imi pare ca eram nebun. Mai intai nu mai vroiam sa aud de ea si o credeam un om de nimic, apoi eram intrigat de faptul ca primea o palma. Presupun ca, oricat de furios as fi fost pe ea, trebuia sa admit ca nu merita sa fie tratata astfel.
Intorcandu-ma cu cateva saptamani in urma… Am recuperat-o pe Elizabeth din mainile psihopatului aluia, revenind cu ea la baza. Era atat de speriata, aproape in stare de soc. Nici eu nu ma simteam mai bine. Tocmai aflasem ca era obisnuita cu un astfel de tratament.
Ma invinovateam pentru faptul ca actionasem pripit. Putea avea motivele ei pentru care a ales sa ascunda totul, iar eu nu aveam dreptul sa o judec. Am strans-o din nou in brate, incercand sa nu-i provoc vreo neplacere. Era o imagine sfasietoare. Nu mai avea pic de putere, fiind ca o papusa in mainile mele. Doar ochii ei imi strigau cele mai triste scuze pe care le auzisem vreodata.
Daca as fi avut norocul sa fiu in locul lui Allan, nu as fi atins-o nici macar cu un deget pe aceasta faptura atat de delicata, in ciuda duritatii aparente. Ce fel de creatura trebuie sa fii pentru a putea sa o lovesti? In locul sau, as fi pretuit-o pentru simplul fapt ca exista.

Cateva zile nimic neobisnuit nu s-a intamplat. Exceptand faptul ca urma sa fim atacati de toate trupele tarii, nicio veste nu ne tulburase linistea. Liz era mult mai rece decat mi-o aminteam. Observasem incercarea ei de a ma evita. Ajunsesem sa nu mai inteleg nimic. Ce nu-i convenea?
Aparenta noastra liniste si monotonia reprezentata de antrenamentele din ce in ce mai ciudate a fost intrerupta intr-o dimineata, acum o saptamana si ceva. O lasasem in camera, nedorind sa o trezim din somn. Priveam plictisit cana de cafea, cand o stire ne-a atras atentia tuturor. Prezentatoarea mentionase numele “Elizabeth Williams”. In acel moment fata Melaniei devenise livida, micuta cuprinzandu-si capul in maini si maraind la rastimpuri cate un “Nu”. Mai multe perechi de ochi s-au atintit asupra ei. Eh, macar nu eram singurul care banuiam ca fata stie ceva. Rasul ei nervos denota gravitatea situatiei.
- A uitat de propria ei nunta, bine? a izbucnit deodata, presata de toate privirile insistente care asteptau un raspuns.
A uitat de propria ei nunta. In afara de tot zbuciumul sufletesc provocat de ideea ca in cateva ore Elizabeth se va casatori, nu am fost deloc afectat. Din partea ei totul era posibil, uitarea unui eveniment crucial nereprezentand o exceptie. Am afisat un zambet micut imaginandu-mi-o pe Lizzie cu un buchet de flori carnivore in mana, iesind dintr-o explozie cu rochia sfasiata si doua linii colorate sub ochi.
- Asteptati-va la reactii stranii, ne-a soptit Melanie privindu-ne pe fiecare in parte cu niste ochi ce implorau intelegere.
- Pai n-ar trebui sa fie fericita? E cea mai importanta zi din viata ei, constata Eric cu o urma de rautate in glas. Alt idiot. Desi, daca ma gandeam mai bine, el nu stia prea multe depre Allan. Pe de alta parte eu fusesem acolo in noaptea aceea. Puteam banui ce o astepta pe viitoarea doamna Carter.
Elizabeth Carter… Oare doar mie imi suna aiurea? Ma gandeam la firea ei rebela, vesela, umbrita de cusca reprezentata de casatorie. Ma obisnuisem destul de repede cu ideea, dar nu puteam inca sa accept. Nu puteam sa mi-o inchipui incatusata de un inel si de un juramant care nu avea valoare pentru inima ei.
- Fericita? Izbucnirea Melaniei m-a trezit din meditatie, facandu-ma sa-mi indrept atentia asupra micutei care se inrosise, aratandu-se indignata de parerea lui Eric. Ea, casatorita si fericita… Niciodata. Sau cel putin nu cu el. Nu cu Allan. Si cu nimeni altcineva.
- Nici o exceptie? intreba fratele meu dezamagit, trecand repede peste criza micutei. Devenea interesant sa-i privesc si sa le ascult convorbirea. Aveam ocazia sa aflu cateva detalii despre tot haosul care urma sa se declanseze.
- Ar fi una…, constata micuta plecandu-si ochii. Se intristase atat de brusc, de parca ar fi realizat ceva de o importanta majora, ceva ce avea un impact negativ asupra ei. Devenisem curio.
- Cine? m-am trezit intreband. Nu am inteles nici pana acum de ce am pus acea intrebare tampita, impins de un impuls cu care nu m-am putut lupta. Dupa tacerea mea prelungita, un simplu cuvant reprezenta un eveniment pentru ceilalti, care asteptau cu nerabdare raspunsul. Se pare ca, prin simplul fapt ca eu am adresat-o, intrebarea a devenit de zeci de ori mai importanta.
Toti ma priveau ca “pe cel care avea dreptul sa stie”.
- Cine? Ochii ei erau intepati de lacrimi, in timp ce mainile ii cuprinsesera parul, strangandu-l. Tu, mi-a raspuns simplu, privindu-ma cu o profunzime frapanta.
Nu am apucat sa cantaresc vorbele ei, pentru ca “mireasa” si-a facut aparitia. Felul in care a reactionat m-a uimit. La cum o stiam, m-as fi asteptat sa tipe o injuratura, sa izbucneasca in plans si sa tranteasca totul in jurul ei. Dar, spre deosebire de asteptarile mele, am putut sa observ ca era foarte calma in timp ce se indrepta spre sala de conferinte. S-a certat putin cu Allan(cu care, suprinzator, se intelegea ceva mai bine), apoi a asigurat-o pe sora tipului ca se va grabi, zbughind-o spre camera cu noi pe urmele ei.
Eram doar partial constient de ceea ce urma sa se intample. Mi-o puteam inchipui logodita - cu greu, dar puteam -, in schimb casatoria era ceva imposibil in ochii mei. Nu aveam de ce sa o acuz, fusese doar o papusa a unui maniac in ultimii ani. Dar realizam ca totul se va schimba radical dupa ce va spune “Da”.
Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, m-a mai si intrebat pe un ton inocent daca nu vreau sa o conduc la altar. Era in toate mintile? Am inceput sa ma gandesc la toate reprosurile posibile, pe care i le-am adresat mental. Nu m-ar fi ajutat cu nimic sa-mi descarc nervii pe ea, era si asa destul de trista. Asa ca am acceptat, consolandu-ma cu gandul ca voi putea petrece cateva ultime clipe alaturi de fiinta cea mai importanta din viata mea.

Costumul acela era cat se poate de incomod, dat fiind faptul ca ii era destinat lui Williams. Bineinteles ca Elizabeth nu ar fi acceptat sa fie condusa de el, dar asta nu insemna ca se gandise la mine ca la o alternativa. Melanie incerca in zadar sa ma faca sa par dichisit. Nu eram si nu voi fi vreodata genul de om care sa arate bine imbracat la patru ace.
Un singur lucru ma bucura: se parea ca in ultima saptamana Allan trecuse prin cateva schimbari care mi-ar putea face printesa fericita. Si daca ea era bine, asa eram si eu.
Imaginea cu ea coborand scarile imi este intiparita in minte si nu cred ca va disparea vreodata. Rochia lunga si alba i se potrivea perfect. Eram absorbit de fiinta sa, de parca m-ar fi fermecat. Senzatia aceea nu s-a spulberat nici macar in momentul in care s-a impiedicat, aterizandu-mi in brate. Parea atat de neajutorata in acel moment… Mi se parea ca, daca dispaream si eu, nu va mai avea vreun sprijin adevarat. Si ma durea asta.
Am incercat sa fiu cat mai subtil atunci cand, nemairezistand, i-am marturisit ca o iubesc. Si o iubeam, o iubeam atat de mult! Lacrimile ei erau ca o reflexie a ceea ce spusesem. Simteam, mai mult ca oricand, ca insemn ceva pentru ea. Se agatase de mine cu toata puterea, neintentionand sa ma elibereze. Si nu aveam de gand sa o opresc, pentru ca, avand-o in bratele mele, ma simteam extraordinar. Deja o dadusem naibii de nunta si ma gandeam cum as putea evada mai repede din locul ala, sperand sa o iau si pe ea cu mine.
Inima a inceput sa-i bata mai tare cand a inteles ca trebuie sa se dezlipeasca de mine, avantandu-se afara. Am incercat sa o sustin si pot spune ca totul mi-a reusit. M-am simtit ca ultimul prost din lume cand i-am lasat mana, parasind-o pentru a ma duce la locul meu. Urma sa trec prin cateva minute de cosmar. Continuam sa sper ca, dupa ce totul se va termina, voi fi ceva mai linistit.
Brusc, Melanie a inceput sa planga. Era ceva din senin, fara vreun semn prevestitor. Nu am stiut cum sa reactionez, incercand sa o potolesc cat mai bine. In acelasi timp credeam ca si eu voi izbucni in plans cat mai curand. Elizabeth tocmai oftase un “Da”, legandu-si destinul de cel al unui strain. Confirmarea unirii lor imi rasuna in cap, facandu-ma sa-mi inchipui cum ar fi fost sa fiu eu in locul blondinului. Sa fiu eu cel care ii sustine mana, cel alaturi de care va trai toata viata. Vise.
Imi amintesc ca mi-am intors pentru o clipa ochii spre mireasa care ne privea abatuta, de parca toata viata din ea s-ar fi scurs in podea in momentul in care aprobase totul. Am incercat sa afisez un zambet cat mai incurajator, desi in interior ma faramitam incet. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era superba, desi o umbra de tristete ii intuneca fata.
Ca un ecou al dorintei Melaniei, Elizabeth a tinut un discurs de toata frumusetea despre criza de identitate prin care trece, sfarsind prin a-l parasi pe Allan in fata altarului, buimac dar fericit. Ca si mine, de altfel. Totul era cum nu se poate mai bine. Nu intelesesem rationamentul brunetei si nici nu ma gandeam la el, imbatat de ideea ca toata nunta s-a dus pe apa sambetei. Blondinul ne-a ajutat sa ne furisam afara din catedrala inainte ca oamenii lui Williams sa ne faca de petrecanie, dar nu inainte de a o felicita pe micuta din toata inima. Nu mai intelegeam nimic, asa ca m-am multumit sa conduc in graba spre baza, arzand de nerabdare. Vroiam sa o vad, sa o imbratisez… Vroiam sa fac atatea lucruri, sa uit cat de rece a fost in ultimele zile, sa ii spun cat o iubesc.
Melanie mi-a inteles gandurile si amandoi am pornit in fuga spre terenul unde ne antrenam de obicei. Inima imi batea nebuneste, incat credeam ca va ceda si ma va lasa balta. Dar nu s-a intamplat. Intr-un final am vazut-o, rezemata de fratele ei, tragandu-si sufletul dupa cursa nebuna pe care a facut-o. Nu mi-am putut reprima un zambet vazand-o atat de sifonata, cu rochia facuta franjuri. Era exact cum mi-o imaginasem cu cateva ore in urma. Picaturi mici de ploaie ii intepau umerii acoperiti cu sacoul fostului ei logodnic, in timp ce obrajii ii erau de un rosu aprins.
- Lizzie!
In acel nume pusesem toata afectiunea mea. M-a privit contrariata pentru o clipa, revenindu-si insa repede si alergand spre mine. S-a ridicat dintr-o miscare pe varfuri, cuprinzadu-mi gatul cu mainile si tragandu-ma in jos, astfel incat sa-si poata uni buzele cu ale mele. Nu ma asteptam la o astfel de reactie si nu speram ca asa ceva sa se intample. Dar nu pot spune ca nu mi-a placut sa-i simt din nou dulceata care ma ametea cu totul. Cand, in sfarsit, am reusit sa ma dezmeticesc si sa-i strang trupul micut in brate, m-am simtit complet. Fiecare bataie a inimii, fiecare miscare stangace a picioarelor ce incercau sa o faca cat mai inalta… Totul ma fascina la ea. Orice avea legatura cu fiinta ei reprezenta perfectiunea.
In seara aceea am adormit fericit, simtind imprejurul meu doar parfumul sau.

Lumea mea roz inconjurata de norisori, ponei si alte ciudatenii dragalase s-a spulberat la nici douazeci si patru de ore de la momentul crearii.
Eram ca de obicei la antrenamentele care incepeau sa devina amuzante prin simplitatea lor. Adica ce om n-ar putea sa nimereasca o tinta? Cam multi, din cate se parea. Nimeni nu vroia sa arate faptul ca suntem destul de ingrijorati pentru ceea ce urma sa se intample. Pana acum era cat se poate de rau.
La un moment dat, plictisit pana peste cap, am intrebat-o pe Elizabeth daca asta e tot ceea ce trebuia sa facem. Cred ca, in realitate, nu o intrebam doar din plictiseala, ci si din dorinta de a purta o discutie cu ea. Devenise iarasi rece si distanta, stergand cu buretele ziua de ieri.
Deodata fata i s-a crispat si a parut a fi foarte incordata. Ceva nu era in regula, puteam simti asta. Tensiunea era resimtita si de mine, desi stiam ca nu ar trebui. Mana ei s-a intins brusc, la nici o secunda dupa ce o arma a fost descarcata. Cineva incercase sa o impuste. In mod normal as fi fost ingrijorat pentru ea, dar vazandu-i zambetul dispretuitor, incepusem sa-mi fac griji pentru nefericitul care a incercat grozavia.
Intr-o clipa se evaporase de langa mine si am putut sa o vad la o distanta considerabila, cu mana infipta in gatul lui Carol. Sa fi tras ea? Nu avea nicio logica, dar, in timp ce ma gandeam, am prins o mica parte a monologului brunetei.
“ Mai am trei luni de trait…”. Probabil ca nu am auzit bine. Trei luni… Asta era complet ilogic. Nu ca Liz ar fi fost vreodata logica, dar…
Totul incepea sa se lege in capul meu. Accesele necontrolate de tuse, tristetea fara motiv si mai ales faptul ca era atat de rece fata de toti. Incerca doar sa se distanteze ca sa ne fie noua mai usor. Asta insemna ca era bolnava, foarte bolnava.
Nu puteam trece peste ideea ca in mai putin de trei luni nu am sa o mai vad, ca va deveni doar o amintire, mereu vie, mereu dureroasa. Oricat de nervos am incercat sa par, adevarul era ca deveneam din ce in ce mai trist, cu fiecare clipa in care o vedeam. Incepusem sa realizez ca timpul trece repede, poate prea repede. Era deprimant sa aud ticaitul unui ceas inchipuit, fiecare secunda trecuta urlandu-mi ca timpul meu alaturi de ea era din ce in ce mai aproape de final.
Ceea ce mi-a spus mi-a pus capac cu totul. Nu avea de gand sa ne anunte, urma sa ne lase sa privim nebanuitori totul pana cand, intr-o zi, urma sa o gasim fara suflare. Trebuie sa fii nebun ca sa poti vorbi atat de lejer despre o tema atat de sensibila. Si uite ca o facea. Vorbea cu nonsalanta, cu o raceala studiata. Era evident ca nu o mai afecta ideea. Si atunci de ce sa ma consum eu?
De ce sa ma consum? Din simplul motiv ca, fara voia mea, aceasta fata mi-a luat inima si a inchis-o intr-un cufar al carei cheie se afla la ea. Are puterea de a ma zdrobi cu doar cateva cuvinte, ceea ce nu a ezitat sa faca. Mi-a spus ca ma uraste, desi in ochii ei citeam altceva. Dar mi-a spus-o, mi-a tipat acest lucru ca o sentinta, dornica sa o las in pace. Ceea ce am si facut.
Nu sunt prost. De fapt, sunt. Chiar sunt, dar asta nu m-a impiedicat sa inteleg ca tot ceea ce a zis a fost doar un pretext ca sa ma infurie. A incercat sa ma faca sa renunt la toate sentimentele mele ca sa nu fiu afectat. Prea tarziu. Dar urma sa-i fac jocul.
Cu vorbele ei invartindu-mi-se in cap am parasit camera. Nici nu vroiam sa o vad. Picioarele m-au condus spre apartamentul lui Henry, unde am intrat fara sa pierd timpul anuntandu-mi prezenta. Cand aflasem ca e tatal ei, fusesem intr-adevar socat. Nu puteam intelege cum tocmai el a ajuns aici si tocmai de aceea nu eram prea increzator. Dar, cu timpul, mi-a demonstrat ca e un om de incredere. De fiecare data cand aveam vreo problema ma puteam sfatui cu el. Din vorba in vorba a ajuns la concluzia ca fata lui mi-a sucit mintile de tot. Era amuzant sa ma gandesc la asta tocmai acum, cand tot ceea ce puteam auzi era vocea ei subtiata de furie ce-mi striga cat ma uraste.
M-am trantit pe jos si am inceput sa plang ca un copil. Nu intelegeam prea bine ce fac, mai cu seama ca nu mai plansesem de vreo patru ani. Dar simteam nevoia sa ma eliberez de toata presiunea, iar asta era un mod bun de a o face. Henry m-a privit ca pe felul paisprezece, dar nu a intervenit in vreun fel, dandu-mi pacea si linistea de care aveam nevoie. Ma simteam prost sa dau dovada de o asemenea slabiciune, dar lacrimile curgeau fara voia mea de fiecare data cand gandul imi zbura la Elizabeth. Nu ma puteam impaca cu ideea ca nu va mai fi, ca n-am sa-i mai vad ochii aceia de un albastru tulburator. Urma sa fiu bantuit de fiecare amintire pe care o am cu ea, stiam sigur.
Dupa cateva minute de plans mi-am sters ochii cu maneca, suspinand incet si raspunzand la intrebarea nespusa a lui Henry. N-am dat prea multe detalii, rezumandu-ma la ideea ca in trei luni copilul lui va fi la doi metri sub pamant. Asta l-a paralizat pur si simplu. Imi inchipuiam cum trebuia sa fie. Iti intalnesti fiica dupa douazeci si unu de ani si nu poti sa te bucuri de prezenta ei decat cateva saptamani. Cel putin nu voi fi singurul care ii va duce dorul.
Gandurile mele s-au indreptat pentru o clipa spre Melanie. Ce vina avea bietul copil in toata povestea asta? Era, de altfel, o victima, rezultatul unor coincidente nefericite. Urma sa ramana cu un student care habar n-avea cum sa fie tata. Nu stiam ce implica asta, fiind doar recunoscator ca micuta gandeste mai matur decat i-ar permite, in mod normal, varsta.
O pocnitura m-a trezit la realitate. Fata asta e incurabila. Ma bufnea rasul vazand-o lata in mijlocul camerei, dar m-am rezumat la un zambet micut. Trebuia sa fiu rece, rece ca gheata, sa ii indeplinesc dorinta. Ma indoiam ca va rezista prea mult. I-am bandajat mainile in liniste, constatand ca nu se lovise prea tare. Ma intrebam cat a auzit din scurta conversatie avuta cu tatal ei. Intr-un fel era si vina mea. Ar fi fost absurd sa ma gandesc ca ne “spiona” cu buna stiinta. Cel mai probabil dorea doar sa discute cu tatal ei.

Trecusera patru zile de la cearta mea cu Elizabeth. Incepusem sa ma obisnuiesc; de fiecare data cand ea aparea undeva, tot ce aveam de facut era sa dispar. Cred ca ma ajuta faptul ca Melanie era de partea mea, vorbindu-mi ore intregi despre tot felul de lucruri. Ma deranja putin ca isi ignora complet mama, desi ma mai linisteam la gandul ca fratele meu, Jo si Michael ii erau alaturi mai tot timpul. Impactul asupra tuturor fusese puternic, vestea raspandindu-se repede. Nimeni nu credea ca pana la sfarsitul anului ea nu va mai fi cu noi. Inca nu ne obisnuisem cu ideea, desi incercam sa ascundem pe cat posibi ceea ce simtim cu adevarat.
Nu mai dormisem bine de cateva saptamani, dar ultimele zile fusesera insuportabile de-a dreptul. Nu putem inchide ochii toata noaptea. De fiecare data cand incercam sa adorm, ma bantuia imaginea ei tusind, din ce in ce mai palida si lipsita de energie. Ma simteam neputincios in fata unei astfel de tragedii, mai aproape cu fiecare zi disparuta in neant.
I-am auzit pasii grabiti pe hol si am realizat ca venea spre camera noastra. Nu intelegeam motivul, dar am inchis ochii dorind sa par adormit. M-as fi simtit ridicol daca ar fi aflat ca nu am somn din cauza ei. Nu doream sa-i dau satisfactia de a stii cat ma afecteaza tot ceea ce este legat de ea.
S-a strecurat langa mine, sprijinindu-si capul pe pieptul meu in timp ce suspina incet. Ce o mai apucase de data asta? O voce interioara imi soptea ca e posibil sa-mi duca dorul. Nu-i adresasem un cuvant de la cearta, ceea ce parea ca o marcase. Am decis sa profit putin de aceasta oportunitate, alinandu-mi dorul propriu. Am cuprins-o in brate, sarutandu-i fruntea alba, in timp ce inima ameninta sa-mi iasa din piept. Putea fi treaza, se putea sa fi adormit… Nu stiam. Dar nici nu-mi pasa, atata timp cat o puteam tine in brate, atat de mica si fara aparare. Mainile ei micute alunecasera de pe mine, cazand inerte pe perna. Am adus-o mai aproape, lipind-o de mine, oferindu-i din caldura corpului meu.
A fost prima noapte in care am dormit linistit.
Dimineata, ametit de ideea ca reusisem in sfarsit sa ma odihnesc, am fost foarte nedumerit cand am realizat ca in bratele mele se afla o fata care dormea dusa. Nu ma dezmeticisem destul cat sa pot vedea clar, asa ca prin minte mi se derula ziua trecuta. Ma intrebam cine o fi tipa si ce prostie am mai facut de data asta. Dupa cateva minute misterul s-a spulberat, dand nastere altor intrebari. Ii priveam chipul atat de linistit in timp ce respira regulat, dormind dusa. Gura ii era intredeschisa, intregul ei corp miscandu-se incet de fiecare data cand respira. I-am cuprins barbia intre degete cu impulsul de a o saruta, dar m-am razgandit in ultima clipa, multumindu-ma cu inca un pupic pe frunte.
Cand s-a trezit, privindu-ma cu ochii intredeschisi, nu m-am putut stapani sa nu constat ca avea o fata de copil. Totul la ea exprima frumusete si inocenta. Realizam ca ar trebui sa-mi tin mainile acasa, dar atata timp cat nu era complet treaza nu ma simteam in stare sa ma indepartez de ea. Pe cine incercam sa mint in ultimele zile? Imi lipsea teribil vocea ei ca un clopotel, zambetul micut atunci cand ma vedea, pana si momentele in care se enerva si nimic nu mai era sigur in jurul ei.
Cu o strangere de inima m-am ridicat, lasand-o singura. Ma gandeam ca sunt un mare idiot indepartand-o astfel. Dar nu era scopul ei ca noi sa ne indepartam? Acum trebuia sa inteleaga adevaratele proportii ale dorintei ei, iar eu trebuia sa o ajut.

Melanie s-a dovedit a fi mai prietenoasa decat speram, dat fiind faptul ca la inceput nici nu voia sa se uite la noi. Nu ii convenea prea mult gestul mamei ei, asa ca prefera sa petreaca timpul cu mine. Mai nou ii venise ideea de a desena pentru a-si umple pauzele din programul zilnic. De obicei verifica armele sau ne dadea cate un sfat cand Elizabeth era naufragiata pe insula gandurilor abstracte. Oricat de ciudat a parut la inceput faptul ca umpla cu pistoalele ca si cum ar fi niste jucarii inofensive, pe parcurs ne-am obisnuit si nu ezitam sa ii cerem ajutorul.
Noul ei proiect era destul de interesant. Desena la masa sau la “sedinte”, fiind complet absorbita de munca ei. Framantat de curiozitate am luat-o in brate, asezand-o pe genunchii mei pentru a vedea mai bine ce schiteaza cu atata insufletire. Nu mica mi-a fost mirarea vazand portretul in lucru al lui Liz. Remarcasem cateva mici erori pe care am tinut mortis sa i le semnalez. Nu s-a aratat prea multumita de dorinta mea de a o ajuta, dar, intelegand in final ca am dreptate, s-a obisnuit si acum accepta toate modificarile pe care i le sugeram.
Dupa vreo trei zile de lucru portretul a fost terminat. Sau cel putin asta am crezut eu, pana cand am vazut-o luand din nou creionul si scriind ceva in josul paginii. Textul in cauza m-a enervat teribil, incat nu-mi venea sa cred ca micutei ii sta capul la asa ceva. Am rugat-o sa-l stearga, dar il luase pe “nu” in brate si nu dorea sa-i mai dea drumul.
- Asta e viziunea mea si asa ramane. Nu stiu cu ce te deranjeaza din moment ce e… adevarul, incerca sa se disculpe aceasta, dand dovada de mai mult calm decat mine.
- Asta nu e “adevarul”, am contrazis-o imediat, inflacarat de idee. Cum putea macar sa se gandeasca la asa ceva, nici eu nu-mi puteam explica. As fi adaugat un “din pacate”, dar ar fi sunat de-a dreptul jalnic. Desi imi doream ca aceea sa fie realitatea, asa ceva nu urma sa se intample.
- Stii ceva? Sunteti ridicoli! Va ignorati reciproc, va priviti ca si cum ati fi dusmani de moarte… Doi incapatanati care isi reneaga sentimentele din cauza unui nenorocit de termen. Sunteti prosti, asta e. Si, fie ca iti convine sau nu, am dreptate.
Si chiar avea dreptate. Eram ridicoli, prosti, incapatanati, batuti in cap de-a dreptul. Dar asta nu se putea schimba. Eu nu aveam sa fac nimic, iar daca Elizabeth nu lua situatia in mainile ei, totul avea sa ramana la fel.
- Nu inteleg de ce oamenii fac chestii stupide din dragoste, continua ea in soapta, uitandu-se in continuare la desen pentru a-mi evita privirea. Am zambit scurt, apropiindu-mi buzele de urechea ei. Nu vroiam sa mai auda si altcineva ce ma apucase pe mine la ora aceea.
- Nu poti intelege de ce oamenii fac lucruri stupide din dragoste pana nu esti indragostit.

Faptul ca am din nou insomnii ma termina din punct de vedere nervos. Nu pot sa-mi scot din cap imaginea ei tusind, spargand in mii de bucati tot ceea ce e mai frumos pentru mine. Uneori ma trezesc pe jos, alteori imi vine sa-mi dau cu ceva in cap ca sa pun geana pe geana macar cateva clipe. Seara asta nu e o exceptie.
Continui sa ascult, deslusind doar numele lui Megan din tot amalgamul de balbaieli din baie. Ma simt oribil stiind ca din vina mea plange in felul asta. Imi las capul pe genunchi, asteptand rabdator sa iasa de acolo. Ce-am sa fac atunci, nici eu nu stiu. Sper doar sa-mi vina o idee salvatoare. Vreau sa o fac sa se simta mai bine macar pentru putin timp. Fiecare suspin pe care il aud este ca o sageata ce imi strapunge inima, reusind fara prea mare greutate sa-mi provoace o durere ascutita in piept.
Usa se deschide incet, determinandu-ma sa ridic capul. Ma priveste cu o curiozitate palpabila, incercand sa-si stearga lacrimile cu maneca. Am fost descoperit, dar nu prea imi pasa. Imaginea ochilor ei rosii si obositi imi provoaca mila, facandu-ma sa ma invinuiesc pentru ultima saptamana. Ma ridic repede, fara a realiza ce fac de fapt. In cateva clipe o trag dupa mine pe coridor, rugandu-ma sa nu intrebe nimic. N-as stii ce sa-i raspund. O destinatie mi se contureaza in minte in timp ce imi imbrac geaca, cautand cheile de la masina. Le gasesc la fix, deschizand portiera si facandu-i semn sa urce.
Furtuna din noaptea asta e urata de tot, reusind sa-mi descrie starea de spirit cu o precizie remarcabila. Daca as reusi sa-mi amintesc unde stau fratii teroare ar fi perfect. Drumul e destul de lung, dar cum soseaua nu este aglomerata, imi permit sa depasesc limita de viteza. Am pornit caldura in masina, dar nu cred ca are prea mare efect. Elizabeth continua sa tremure, imbratisandu-si picioarele cu bratele, incercand sa ignore frigul. Ii arunc sacoul lui Allan peste umeri, adaugand apoi si geaca mea. Nu-mi arunca nici macar o privire, acceptand imediat hainele pe care le foloseste pe post de paturi.
Mergem de vreo jumatate de ora si deja imi simt ochii inchizandu-se. Daca n-as stii ca e langa mine, probabil as adormi la volan. Dar nu-mi permit sa ma gandesc macar la ceva ce ar putea sa o raneasca. Amuzant este faptul ca somnul ma bantuie tocmai acum, dupa patru zile in care l-am tot asteptat. Raman treaz doar datorita parfumului ei care-mi inunda plamanii, otravindu-ma, incarcandu-ma cu energia ei.
Intr-un final ajungem in fata casei fratilor teroare. Elizabeth ma priveste cu ochii mari, aruncand din cand in cand o ocheada casei, pentru ca apoi sa-mi sopteasca un “multumesc” tremurat si sa sara din masina, trantind usa de la intrare si tipand un “Am ajuns acasa!”.
Ma indrept spre intrare razand de atitudinea ei si incercand in zadar sa descopar unde s-a dus. O serie de tipete si sunetul unui obiect spart ma fac sa realizez ca e la etaj. Doar n-am sa urc dupa ea, nu? Ma trantesc pe canapea facand eforturi mari de a nu adormi… si astept. Astept, astept si iar astept.
Dupa vreo zece minute in care m-am luptat cu impulsul de a ma intinde si de a trage un pui de somn, rabdarea mi-a fost rasplatita.
- Te iubesc asa de mult! ii aud vocea cristalina in timp ce pasii lor sunt tot mai aproape. Oare cu Allan vorbeste acum? Doar ideea ca Liz i-ar spune asa ceva lui ma deranjeaza. Indiferent daca m-ar uri sau nu, n-as putea suporta ideea de a o vedea alaturi de el. Poate a devenit un om normal si poate ca o iubeste, dar asta nu inseamna ca sunt perfect de acord cu existenta sa in preajma brunetei mele.
Banuielile imi sunt spulberate in clipa in care o vad pe insotitoarea mea tinand-o de mana pe Megan si zambind. I-am trezit din somn, e clar. Din spatele fetelor pot distinge silueta blondinului, care isi trece mana prin parul incalcit intr-o incercare zadarnica de a-l face sa arate cat de cat normal.
- Neata, Alex, sopteste cu jumatate de gura satena trantindu-se intr-un fotoliu. Un moment… Alex?! Ce naiba cauti tu aici?
“Si eu ma bucur sa te vad, scumpo.” gandesc ironic, indreptandu-mi privirea spre Elizabeth, care se asaza in celalalt capat al canapelei.
- Tu chiar crezi ca as fi lasat-o pe ea sa conduca? intreb fara chef, aratand spre bruneta ghemuita care ma privea cu ochi mici si fulgeratori.
- Da, a fost ideea lui, confirma aceasta, adaugand si cateva multumiri soptite.
Allan sta nemiscat in celalalt fotoliu, dand impresia ca s-a deconectat de tot si de toate. Doar privirea care i se muta pe fetele noastre ma face sa realizez ca e inca viu. Imi simt pleoapele din ce in ce mai grele, de parca ar fi un capat de tara sa raman treaz inca o noapte. Poate ca, daca nu as fi atat de obosit, as incerca sa leg cateva vorbe cu blondinul, dar asa… ma dau batut, multumindu-ma cu incercarea de a ramane intr-o stare cat mai aproapiata de cea normala.